Nu mai văd nicio ieșire, sufletul mă doare…
Viața mea – o luptă fără sfârșit
Bună ziua.
Scriu aceste rânduri cu o greutate în inimă. Am doar 27 de ani și deja mi-e teamă de viitor.
Sunt obosit.
An după an, totul se repetă: sărăcie, singurătate, dezamăgiri.
Sărbătorile vin și pleacă, iar eu nici măcar nu le simt. În loc de bucurie, simt doar un gol.
Încerc să cred că printre toate aceste minciuni, trădări și cruzimi mai există oameni buni. Oameni care pot înțelege, pot ajuta, pot susține.
Dar pe măsură ce trece timpul, speranța scade.
Am uitat să zâmbesc.
Cu fiecare zi ce trece, simt că rămân fără puteri.
Cei care au promis ajutor, pur și simplu au dispărut.
Am auzit de multe ori vorbe frumoase.
– Sunt mereu alături de tine, prietene!
– Suntem familie, poți conta pe mine!
– Totul va fi bine, nu te da bătut!
Dar când a venit vremea faptelor, s-a dovedit că aceste cuvinte nu aveau nicio bază.
Am rămas singur.
Lupt cu sărăcia, cu boala, cu speranțe goale.
Operația pentru care nu am bani
Recent, medicii mi-au spus că am nevoie de o operație urgentă.
Problemele la rinichi devin serioase.
Dar suma pe care trebuie să o strâng este nerealistă pentru mine.
Sunt de mult fără loc de muncă. Nu mă mai gândesc la viitor – doar la cum să supraviețuiesc încă o zi.
Minciuni, trădări și speranțe pierdute
Cel mai mult mă doare nu boala, ci oamenii.
Oamenii în care am crezut.
Cei care au promis prietenie și iubire, dar în momentele dificile pur și simplu s-au întors cu spatele.
Cât de ușor pot oamenii să înșele… Cât de ușor rostesc cuvinte frumoase, dar nu fac nimic.
De câte ori am auzit promisiuni:
– Nu te vom abandona!
– Te vom ajuta!
Și apoi acești oameni dispăreau.
Am învățat un adevăr simplu: în această lume rece, faptele sunt cele care contează. Nu cuvintele.
Singura persoană care nu m-a trădat
Nu sunt singur.
Este o singură persoană care este mereu alături de mine.
Bunica mea.
Ea este singura care rămâne lângă mine, care luptă cu mine pentru fiecare zi.
Dar pensia ei nu este suficientă pentru nimic.
Plătim pentru electricitate, pentru medicamente – și rămânem fără niciun ban.
Și totuși trebuie să trăim.
Trebuie să cumpărăm mâncare, lemne, să plătim doctorii.
Cer ajutor.
Privesc în ochii trecătorilor, dar ei pur și simplu își întorc privirea.
Unii se enervează, alții zâmbesc disprețuitor.
Unii chiar profită de necazurile mele, precum cei care mi-au promis un loc de muncă la stațiune vara și apoi nu au plătit.
De ce ne încearcă Dumnezeu atât de dur?
În fiecare zi mă întreb: pentru ce?
De ce oamenii care nu au făcut niciodată rău trebuie să sufere?
Eu și bunica ne rugăm în fiecare seară.
Cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Dar oare ne aude?
De ce ne trimite atâtea încercări?
Am doar 27 de ani. Nu am dreptul să trăiesc pur și simplu, să mă bucur, să respir fără teama de ziua de mâine?
Bunica este o femeie în vârstă. Nu merită o bătrânețe liniștită?
De ce este totul pe dos?
De ce mă susține ea pe mine, când ar trebui să fie invers?
Încă mai vreau să cred în oameni
În ciuda tuturor, nu mă dau bătut.
Nu vreau să cred că în această lume au rămas doar lăcomia, cruzimea și trădarea.
Știu – există oameni cinstiți.
Există cei care pot ajuta.
Există cei care înțeleg că bunătatea nu sunt vorbe goale.
Și, poate, într-o zi voi întâlni un astfel de om.
Pentru că, chiar și după tot ce am trăit, încă mai cred.
