Nu mai sunt nevastă
Nelu, măi Nelu! Ți-ai măsurat tensiunea azi? Ţi-ai luat pastila? se auzi vocea Eleonorei, intrând în sufragerie cu un prosop pe umăr și palmele șterse de șorț.
Doamne, Eleonora, lasă-mă cu tensiunea ta! Mormăi el cu privirea lipită de telefon. Am ședință peste o oră. Unde mi-e cămașa aia albastră de bumbac? Ai călcat-o?
Ţi-am călcat trei cămăşi ieri, ai spus singur că pe aceea s-o dau la curăţătorie, că are o pată…
Mereu le încurci! Nu pot conta pe tine la nimic. Bine, dă-mi orice, numai să fie curată. Şi fă-mi un ceai mai tare, te rog eu, că nu mai suport ceaiul ăla de muşeţel, simt că m-am cam născut cu el în gură.
Eleonora a strâns din umeri, fără să riposteze, și s-a dus la bucătărie.
Noiembrie spălăcios și apăsător trona afară. Blocul de vizavi un mastodont de nouă etaje, cu geamuri trase la indigo în întuneric, doar câțiva vecini risipiseră lumină pe ici-colo. Eleonora Maria Bălan, 56 de ani, stătea acolo, lângă un aragaz care-i tot făcea figuri, cu ibricul vechi de ceai ce avea smalţul sărit la cioc. Își jurase să-l schimbe încă din primăvară. Evident, nu-l schimbase. Mereu altceva mai important.
A pus ceai negru în cana lui, fără mușeţel, fără mentă. Pe-o farfurie sandviciurile tăiate la patru dimineața, două felii de pâine unse cu unt și codru de brânză galbenă (cu crustele tăiate, de la stomacul lui pretențios). A tăiat o roșie de pe la piață, aia de noiembrie, care avea aromă de carton umed dar, fie vorba între noi, vitamine sună mai bine decât nimic. Toate le-a așezat pe tavă și s-a întors în sufragerie.
Ion Gheorghe Bălan, 58 de ani, trona în fotoliu, cu telefonul prins de degete. Luna trecută fusese avansat, nu oricum, ci chiar ȘEF DE SECȚIE! Până atunci, douăzeci şi ceva de ani a fost inginer ca tot omul, liniştit şi modest. Dar când s-a pensionat Moraru, a venit şansa: Nelu, seniorul între ingineri, la conducere. Cu noua funcție un birou separat, 1200 de lei moldoveneşti în plus la salariu, şi, s-ar zice, o perspectivă cu totul nouă despre Sine şi Viață.
Pune aici, a indicat din ochi masa de cafea, cu privirea sudată de ecran.
Eleonora a lăsat tava. O secundă a tăcut.
Nelu, să știi că n-ar strica să-ți iei și pastila. Aseară te durea iar capul…
Aseară, da. Azi nu mă doare. Gata, du-te, am de dat telefoane.
A ieșit și-a rămas în hol, lângă cuier. Pe cârlig stătea paltonul lui, gecuţa ei cu vatelină şi umbrela aia de are o spiţă îndoită (o tot leagănă vântul, de-i şi ruşine să o iei printre oameni). A mai zăbovit acolo, privind în gol. Apoi a luat cârpa și s-a apucat să lustruiască pervazul din bucătărie; nu știa nici pentru cine, nici de ce, doar că nu mai găsea altceva de făcut pe moment.
Așa se rostogoleau zilele de vreo trei săptămâni. De când a venit Nelu dintr-un team-building la Văleni, chipurile dezvoltare profesională, și s-a întors de parcă-l dăduse viața peste cap. Mai drept, cu freza nouă, alt aer în priviri. Ea atunci a fost chiar veselă: Ia uite, a prins viață bărbatu-meu! Dar, încet-încet, lucrurile au început să scârțâie.
A început să critice mâncarea. Până atunci, mânca orice, ba chiar și tăcea mulțumit. Deodată, supa i se părea prea sărată, chifteluțele uscate, hrișca cu carne la conservă era hrană pentru studenți, nu pentru șef de secţie. Odată, când l-a auzit, nici nu i-a venit să creadă. Se uitase la ea ca la un copil prost și i-a spus:
Eleonora, chiar ar fi cazul să gătești ceva ca lumea. De ce nu faci o doradă la cuptor, o salată mai de Doamne-ajută nu doar salata aia de boeuf o dată pe an, la Revelion.
Eleonora i-a făcut pe plac, cu tot cu doradă și salate. Mânca și nu zicea nimic. Credea că e totul bine. Dar a doua zi a venit posomorât:
Ştii la cine? La domnul Sandu, colegul meu de la curs, nevasta aia nu mai lucrează deloc, stă acasă şi se ocupă de toate, şi auzi! arată şi ca lumea…
Eleonora a tăcut. Ce să răspundă? Că și ea nu mai lucrează de patru ani, de când au tăiat postul la contabilitate? Că se scoală la șase, când el sforăie? Că îi organizează medicii și farmaciile, îi spală şi îi duce roţile de iarnă la vulcanizare, că el e cu serviciul…? Putea să-i spună toate astea. Dar n-a spus, că s-a obișnuit.
Până când, într-o seară, ceva s-a rupt.
El a venit pe la opt. Eleonora tocmai stingea focul la oala cu supă de pui, de-aceea light, că are Nelu colesterolul mai rău ca Șeful de la CNAS. Simțea bucătăria a mărar și vișine.
Ce te-ai lungit așa? l-a strigat ea din bucătărie.
S-a întins ședința, răspunse el, trântindu-și pantofii direct pe covor, nu în dulap.
Supa-i caldă. Ia loc la masă.
A intrat, a privit în oală. A strâmbat din nas.
Iar supă de pui…
Nelu, ai colesterolul…
Știu că am! Dar m-am săturat să mănânc acasă mâncare de spital!
A pus supă în farfurii, a tăiat pâine. A mâncat, s-a ridicat, nici nu și-a dus farfuria la chiuvetă. A ieșit din bucătărie pe tăcute. Ea a strâns masa, a șters aragazul, a curățat firimiturile. A venit după el în sufragerie:
Vrei compot?
Stătea în fotoliu, pe telefon. Pe ecran scăpăra ceva roz, n-a putut vedea ce. A ascuns imediat telefonul.
Nelu, compot vrei?
Și-a ridicat ochii. A privit-o lung, de parcă cântărea ceva.
Nu, zise scurt. Și apoi, cu pauză: Eleonora, uită-te la tine.
Ea clipeşte.
Ce ai zis?
Uită-te la tine. Da pe bune! Când ai fost ultima dată la coafor? Uite, părul atârnă jalnic. Şi halatul ăsta în carouri… Te-ai făcut ca o babă de la țară.
Fără să vrea, aude robinetul din bucătărie, picurând, televizorul de la vecini mormăind aiurea. Uimită, abia șoptește:
Nelu…
Ce? Eu spun adevărul. Acum, dacă am și eu funcție, am ținute, am oameni de întâmpinat, soția trebuie să arate ca lumea, nu ca…
Ai oameni? întreabă ea încet. Pe cine? În trei luni n-ai invitat pe nimeni.
Normal că mi-e rușine!! Soția lui Coroiu arată impecabil, o femeie aranjată. Iar tu… te-ai lăţit, nu-ți vopseşti părul…
Aiurea îi vine în cap numele lui întreg doar când e supărată. Nelu, ai să faci șaizeci. Eu cinzeci și șase. Nu suntem tineri.
Tocmai de-aia! Trebuie să ai grijă! Uite, eu m-am înscris la sală, ce faci tu toată ziua acasă, nu poți nici măcar…
Toată ziua acasă, repetă ea, cu voce stinsă şi egală. Chiar şi ei îi pare ciudat cât de liniştită sună. Înțeleg, Nelu. Mi-e clar.
A ieşit şi-a închis ușa după ea. Fără să țipe, fără să trântească. S-a dus la bucătărie, a pus pâinea la loc, a stins lumina. Fiecare mișcare un gest mic, calculat. Dar în suflet ceva parcă se dăduse la o parte, nu s-a rupt s-a dat doar la perete, ca atunci când schimbi mobila și, după șocul primei nopți, parcă devine locul mai aerisit.
N-a dormit toată noaptea. Stătea în pat, pe partea ei, privind tavanul. El răsufla, ca de obicei, fără griji. Ea asculta. Se gândea…
La ultimii zece ani, când a trăit ca un automat: sculată la șase, gătit, spălat, curățat, așteptat în farmacii, programat la doctori, cumparat Enalapril, Rosuvastatin, iar de anul trecut și ArtroStop (opt sute de lei cutia, niciodată la promoție). Notițe pe hârtie să nu rămână fără, să nu cumva să sară vreo doză că aşa i-a spus doctorul. Plimbat la clinici și la vulcanizare cu taxiul, că, deh, presiunea nu-i permite să conducă (mașina vândută de trei ani din motiv de sănătate).
Şi totuşi, acu se trezi că el îi zice în faţă că i-e ruşine cu ea. Că arată ca o babă, că alta-i mai bună.
A stat cu ochii deschişi până după miezul nopţii şi, pe la unu, un gând limpede i-a venit: ajunge.
Nu fuga, nu scandal, nu divorţ adjunct. Ajunge cu ceea ce nu-i vede şi nu apreciază. Ajunge să fiu un robinet de unde ia şi pleacă. Să vedem ce ştie face singur.
A doua zi s-a sculat la ora obişnuită, la şase. şi-a făcut ceaiul preferat, din acela de muşeţel (că el nu-l suporta tocmai pentru că era palid). S-a aşezat la masă cu telefonul și şi-a programat online o tunsoare la un salon din mall scump, stătea departe de el până acum, că cine dă 300 de lei pe o tunsoare?. Miercuri la ora 12:00. Apoi a găsit înscrieri gratuite la curs de mers nordic în parcul de lângă bloc, în fiecare marţi şi joi dimineaţa.
Dimineața, când s-a trezit Nelu la şapte, pe aragaz îl aştepta doar cana lui curată. Restul, fiecare după putere.
Dar micul dejun?, a ridicat el din sprânceană.
Ai pâine în dulap, unt și brânză în frigider, i-a răspuns, fără să se dezlipească de telefon.
A rămas perplex. S-a descurcat singur. Şi-a pus ceai, și-a tăiat o felie de pâine a mâncat sprijinit de frigider și a plecat la serviciu fără vreo observație.
Eleonora a simțit un fel ciudat de eliberare.
În miercurea cu pricina a ajuns la salon. O fată cu păr vopsit și piercinguri pe urechi i-a pipăit părul și a întrebat:
Nu v-aţi mai vopsit recent, nu?
De vreo trei ani, a recunoscut Eleonora. Nu s-a nimerit.
Păi hai să punem şi o vopsea frumoasă, ceva lumină pe șuviţe, formă mai lejeră!
Două ore și jumătate a urmărit-o pe fată în oglindă, așa cum transformarea îi lumina figura. La final, aceeași femeie, dar totuşi… altfel. Nu tânără, dar mai vie, mai aproape de sine.
A dat over 1800 de lei moldoveneşti, cel mai mult în viaţa ei pe o coafură. Pe drumul de-ntoarcere a cumpărat și o cremă de faţă, nu din aia ieftină de la farmacie ci pentru piele matură 400 de lei. Prețul a înţepenit-o o secundă, dar apoi, amintindu-şi de mustrările cu nevasta lui Coroiu, a lăsat ruşinea şi-a luat.
Seara, Nelu a aruncat o privire la părul nou. N-a spus nimic. Dar nici ea nu mai aștepta laude de mult.
La scurt timp, au rămas fără pastile de tensiune. Până atunci, Eleonora inspecta cutiile, calcula în avans, mergea la farmacie cu listuţa. De data asta, a pus cutia goală pe noptiera lui. S-o vadă.
Nelu s-a întors de la lucru, a trecut printre medicamente şi n-a schiţat nimic. Nu i-a reamintit.
A doua zi, a scotocit singur, a găsit cutia goală.
Eleonora! Nu mai avem pastile!!
Ştiu, i-a răspuns ea, tăios din bucătărie.
Şi de ce nu ai cumpărat?
Eşti adult, Nelu. Mergi şi tu.
A urmat o pauză lungă.
Eu am serviciu, nu-mi arde de farmacii.
Şi eu am treabă.
Ce treabă avea, nu a detaliat. Avea! De-acum mergea la nordic walking cu două femei de vârsta ei: Nina şi Raisa. Nina era profesoară cu un hohot de râs zdravăn cât să dea jos ciorile din parc; Raisa, mai tăcută, pensionară, cu patru nepoţi. Mergeau cu bastoanele dimineaţa, discutau de una-alta şi aerul parcă prindea gust un lucru pe care Eleonora nu ştia că îl vrea până acum.
Până la urmă, Nelu a cumpărat el pastilele şi s-a întors cu o faţă chinuită, de parcă salvaseră Moldova de la criză farmaceutică. Le-a pus pe noptieră. N-au vorbit nimic.
Că tot veni vorba, Eleonora a sunat-o pe buna ei prietenă Zinaida, fostă colegă.
Zina, ai liber sâmbătă?
Să fie. De ce, ai nuntă?
Hai la un film sau la o cafenea, pur şi simplu.
Eleo, eşti bine? N-am mai băut cafea împreună de vreo patru ani!
Sunt mai bine decât de obicei, i-a răspuns Eleonora.
Sâmbătă s-au întâlnit la Gară. Zina a clipit când a văzut-o nouă şi coafată.
Eleono, ai făcut ceva cu părul, să mor dacă nu! Ce bine îți stă!
Salonul din mall. Mi-am zis: gata!
În sfârşit! Mă uitam la tine, dar nu ziceam nimic…
Acum uite că mi-a venit, i-a răspuns Eleonora cu un zâmbet şi au mers la cafenea.
Au cerut două latte şi tort, s-au aşezat la geam. Jos începea să viscolească prima zăpadă adevărată, groasă şi catifelată, s-a aşternut două minute pe trotuar şi imediat s-a topit.
Hai, povesteşte, a început Zina.
Şi Eleonora a povestit. Despre promovarea lui Nelu, team-buildingul de la Văleni, despre cum s-a schimbat. Despre ciorba prea sărată, nevasta lui Coroiu, Uită-te la tine şi Mi-e ruşine. Calm, fără lacrimi, ca o poveste de altcuiva.
Zina asculta, amesteca lingurița. A întrebat:
Şi? Ce vrei să faci?
Să fac? Nimic special. Pur și simplu nu mai fac ceea ce el nu mai vede sau nu apreciază. Fără răzbunare. Fără nervi.
Fără motiv… a repetat Zina încet. Pricep. A tăcut o clipă. Bine faci.
Nu ştiu dacă e bine sau nu. Dar altfel nu mai pot.
Zina a bâzâit cu furculiţa în tort.
Dar el a observat?
Sigur. Că nu-i mai aduc io pastilele la pat? A observat. Că nu-i mai calc eu cămăşile? Tot a prins ieri şi-a scos una şifonată şi a îmbrăcat-o şi-a plecat aşa.
Scandal?
Nu. Eleonora a ridicat puțin din umeri. Dar zici că nici el nu mai știe ce să zică. S-a obişnuit să tac la orice. Acum tot tac, dar altfel.
Zina a fixat-o atent.
Eleo, nu te gândeşti la divorţ?
Poate la un moment dat. Dar nu-i graba. Întâi să văd cine sunt eu fără tot pachetul ăsta, fără pastilele lui, fără borşul lui, fără cămăşile lui. Câţi ani am uitat de mine!
Au mai stat. S-au despărţit la subsol în foşnet de ninsoare, cu promisiunea că se întâlnesc sâmbăta următoare.
În drum spre casă la metrou, Eleonora s-a întrebat când ieşise ultima dată la o cafea doar pentru ea. Cinci, şase ani, dacă nu chiar mai mult. Mereu, tot ceva mai urgent, tot sănătatea lui Nelu sau farfuriile lui sau afară-i frig.
Când a ajuns acasă, el stătea la televizor. În bucătărie cănă și farfuria cu resturi din omleta pe care şi-o făcuse singur. S-a uitat la ele. Altădată le-ar fi spălat harnic. Acum le-a lăsat acolo.
Pe unde-ai umblat?, n-a ridicat capul.
Cu Zina la cafea.
Cam mult.
Da.
A intrat la baie să se spele pe față. A uns pe obraji crema nouă. S-a privit. Cinzeci şi şase de ani. Față matură, dar plină de viaţă. Riduri la ochi, un zâmbet abia schiţat. Părul cu suviţe, chiar îi venea bine. Femeie, nu băbică.
Decembrie a venit cu ger și omăt. Şi-a luat cizme noi de piele, nu de alea de cauciuc care o dureau în picioare iarna, deşi erau ieftine. 2150 de lei, da, dar nu i-a părut rău o clipă.
În apartament, totul începea să se schimbe, încet. Gătea în continuare, dar nu doar dieta lui, ci şi mâncarea de care avea ea poftă: borș cu afumătură, cartofi cu pui, uneori chiar colțunași direct din pungă de ce nu?. Cotletele pe abur Dumnezeu cu mila, cine vrea, gătește.
Cămăşile lui? Acum laolaltă cu restul, fără program special de spălat şi fără 1200 de rotiri antişifonare. Înainte le făcea separat, să nu-i deranjeze linia. Gata, să-şi facă singur lobby la croitorie!
Nelu observa toate astea. Nu scotea suflet. Mai arunca o vorbă:
Iar colțunași?
Da, colțunași.
Ai uitat să gătești?
Nu prea, ieri a fost ciorbă. Și friptură duminica.
Se ridica, ușor iritat. Dar ce să spună? De ce nu mai dansezi în jurul meu? Nu-şi permitea atât adevăr.
Eleonora însă mergea în parcul de două ori pe săptămână, îl descoperea altfel decât o văzuse până atunci. Cu Nina vorbea despre viaţă, de la ginecolog la gogoși la mătușa de la Drochia. S-a înscris și la un curs de acuarelă gratuit, la biblioteca de cartier. Nu că visa să picteze de mică ci pur și simplu, de ce nu? Două ore miercurea uitai de tot și, pentru prima dată, era vorba doar de pensulă și o frunză verde pe un fond galben.
Prin decembrie, Nelu a început să stea tot mai mult pe la lucru. Dacă altădată ar fi trăit cu inima cât un purice, sunând de cinci ori şi încălzind ciorba la fiecare oră, acum mânca singură, se culca după bunul plac. Se întorcea el pe la nouă, pe la zece; o dată pe la unsprezece şi jumătate. Nici nu întreba, nici nu-i explica.
Prin ianuarie, a dat cu nasul de un parfum străin, dulceag, de pe altă lume, ce n-avea cum să vină din biroul lui sau restaurant. A înghiţit în sec şi şi-a spus: Am înţeles.
Bizar nu era durere, ci un fel de curiozitate obosită, urmată de o uşurare ciudată: dacă vrea să plece, să plece, nu mai simțea că e vina ei.
Nu a spus nimic. Şi-a văzut de somn şi chiar a dormit bine.
Lucrurile au mers aşa vreo trei săptămâni. El pleca la lucru, răspundea la apeluri din baie, ca și cum cineva ar fi auzit, …păi ți-am zis, Lenuta, sâmbătă nu pot…. Lenuta, mhm.
Eleonora s-a trezit analizând anii: treizeci şi doi cu Nelu, și-au crescut băiatul, Dănuț care trăieşte acum în Cluj, cu nevasta și cei doi copii ai lor. Nelu fusese un om vesel cândva, glumeţ şi săritor. Pe unde s-a risipit totul, nu putea pune degetul. S-a scurs, așa, ca apa la subsol: nu vezi, dar când descoperi, e tot beciul sub ape.
Reflecta tot mai mult la ea însăși. A investit energie-n Nelu că uitase să se mai caute pe ea: nici ce-i place, nici pe unde-i place să meargă, nici ce ar citi dacă ar citi, nici ce muzică i-ar merge la suflet.
Cursul de acuarelă s-a dovedit o mică revelaţie. În sala tăcută a bibliotecii, profesoara, doamna Natalia, îi spunea: Doamnă Eleonora, aveţi mână pentru culoare, vă ţine pensula elegant. Un compliment modest, dar câtă vreme trecuse de când cineva nu-i mai spusese aşa ceva? Nelu, sigur, uitase.
Tot cam atunci, lăsat cu Lenuta. S-a prins nu din mărturisiri, ci după cum arăta: posomorât, obosit, că nu-l mai chemau în baie. Un cunoscut, Viorel, l-a sunat pentru teren la țară și i-a spus la final că s-a prins toată lumea că Nelu a încercat-o cu o domnișoară, dar aia l-a lăsat baltă repede. Eleonora a tăcut. N-a mai trebuit poveste completă. Era clar: sperase la o viață nouă, a primit, de fapt, un șef blazat, cu tensiune şi probleme de colesterol, căruia i se pare că lumea se roteşte în jurul lui și care cere ceai ca la carte şi cămaşi ca lumea. N-a durat minunea.
Nu l-a plâns. Era ca după un dinte bolnav: a dispărut durerea, nici nu simți bucurie, ci doar pauza de la chin.
Prin februarie ieşise la iveală dezorganizarea lui Nelu cu pastilele. Nu mai atenţie, nu mai calculator pe hârtie. Se tulbura cu doze dubioase, bea două deodată, pierduse ritmul prescris. Ea tăcea doctorul i-a explicat totul.
Tensiunea urca, devenea palid, mai mereu se plângea de foşnet la tâmple. Noaptea sărea din pat. La un moment dat:
Mă simt ameţit.
Sună la doctor, îi răspunse calm.
Tu nu mă programezi?
Sună la Registratură. Numărul e pe card. E simplu.
Dar eu nu ştiu cum merge…
Şef de secţie, deh! Poţi învăţa.
S-a programat singur. S-a dus. A venit cu o nouă listă de pastile.
Uite de la doctor.
Bine, cumpăr mâine dacă-mi dai bani.
A rămas cu gura căscată. Până atunci, ea cumpăra și planifica din banii casei. A dat banii cu un oftat, ca un elev prins că nu ştie lecţia.
Martie a adus dezgheţul. Zăpada s-a rărit în bălți, ferestrele zornăiau a ploaie. Eleonora ieșea tot mai des. Şi-a luat o geacă de primăvară, cu cordon, crem, ca o eșarfă luminoasă a testat zece minute în oglindă, până a zis: da, chiar se merită.
Au venit și Dănuţ cu Iulia într-o vizită scurtă, cu un borcan de miere şi o cutie de bomboane. Au stat la masă: cartofi la cuptor, salată boeuf moldovenească, piftie reţeta mamei ei. Nelu a mâncat în tăcere. Dănuţ povestea vesel, Iulia o întreba de pictură.
Mamă, pictezi?
Început-am. Încerc cu acuarele.
Uau! Arăţi ce-ai făcut?
Le-a arătat. Un măr, apoi o vază, apoi panorama de la bibliotecă. Dănuţ a luat foile în serios, Iulia a lăudat culorile.
Mamă, te-ai întinerit, sincer să zic.
Doar am ajuns în fine la coafor, a râs ea.
A observat că Dănuţ îl privea pe Nelu când credea că nu-l vede. Ceva simțea, dar n-a întrebat.
A doua zi, Iulia la cumpărături, Dănuţ a rămas cu ea.
Mamă, totul e în regulă?
De ce întrebi?
Tată-i cam stins. S-a întâmplat ceva? E bolnav?
Tensiunea merge prost. Merge la doctor. Se ocupă singur.
A stat pe gânduri, și-a forjat un bulgăre de cocă.
Nu v-ați certat?
Nu. Asta era adevărat: nu s-au certat, doar existau, atât.
Mamă, dacă vrei să-mi zici…
Sunt bine, Dănuţ. Pe bune. În sfârşit.
El a părut să o creadă.
După vizită, casa a redevenit liniştită. A spălat vasele, a şters masa, a frecat aragazul. Nelu la televizor.
Târziu, seara, a venit în bucătărie, a băut apă, a rămas la geam.
Bine arată Dănuţ, a scăpat.
Da, bine, a răspuns Eleonora.
Şi nepoţii, mă…
Da.
A golit paharul, a plecat. Ea a rămas să privească în gol, printre luminile din blocul vecin și ultimele fulgi adunați în noroiul dintre garaje.
Aprilie a început tradițional, cu un episod: Nelu a făcut criză de tensiune. Nu grav, fără urgenţă, dar l-a luat ameţeala: s-a aşezat direct în hol, sleit.
Eleo, mă simt rău…
A ieşit. L-a privit cum stă rezemat de perete, tot suferind.
Hai în cameră, i-a zis (nici moale, nici dur). L-a ajutat să se așeze. I-a măsurat tensiunea: 185 cu 110. Prăpăd.
Ia captoprilul din noptieră, e pentru urgențe. Stai pe loc. Peste jumătate de oră mai măsurăm.
Dar tu unde te duci?
În bucătărie.
Şi-a fiert ceai și a ascultat cum cotrobăie după pastile. I-a trecut abia peste o oră: 160 cu 95. Rezistabil.
Te rog, stai şi azi acasă, nu merge la serviciu.
Cum să nu merg?!…
Anunţă-i că eşti rău. Azi nu pleci nicăieri.
A rămas pe loc. I-a dus ceai şi pesmeţi nu ca să-i ceară, ci pentru că, totuși, una-i una, alta-i alta.
El s-a uitat lung în tavan.
Eleo, cred că… chiar am fost cam prost perioada asta…
Prima dată n-a răspuns nimic. S-a aşezat pe marginea patului.
Chiar ai fost, Nelu.
Na, cu promovarea asta, mi s-a urcat la cap… Am crezut c-o să fiu altfel, că am realizat ceva.
Ai realizat. Şef de secţie, nu?…
Aşa e… Iar tu… tot așa… nu şi-a găsit cuvintele.
Ţi-e clar ce ai vrut să zici, a răspuns ea calm.
S-a ridicat, a strâns cana, a plecat. N-a fost împăcare, nici lacrimi, nici dialog melodramatic. Doar atât: el a spus ca un prost, şi ea a recunoscut.
Aprilie s-a dus, a venit mai cu soare. Mersul la park continua, la acuarelă la fel. Nina a invitat-o la teatru: Sunt două bilete la Dramatic, aproape de scenă. Hai că n-ai mai ieșit de secole!. S-a dus şi s-a simţit femeie: la bufet a luat un suc de portocale şi, privindu-i pe actori pe scenă, a simţit că, uite, viaţa nu s-a terminat.
La Nelu nu mai explodează dulapurile. Nu mai pomeneşte de nevestele altora. Vorbeşte măsurat, întreabă doar cât trebuie. Seara, uneori, stau în aceeaşi cameră: el urmăreşte sportul, ea citeşte romanul recomandat de Nina. Nu-i mai simte coaptă, dar nici slugă.
Odată, el îi cere s-o ajute cu o comandă online de la farmacie, că-i mai ieftină pastila acolo.
Nu ştiu unde să apas, e neajutorat.
E simplu: scrii, adaugi la coş, alege farmacia cea mai aproape.
Tu ştii mai bine…
Tu te pricepi, dar dacă te ajut acum, mâine faci şi tu.
Încet, a învățat. A înţeles şi ea: să nu mai facă în locul omului ceea ce poate foarte bine să rezolve singur. Ajută, dar nu substitui.
Iunie a venit cu căldură. A investit în rochie nouă, veselă, cu flori. S-a uitat şi a decis: arată normal, poate chiar bine. Nu ca o babă de la ţară, ci ca o femeie căreia i-a venit din nou chef să cumpere ceva drăguț.
Au văzut multe exemple: unele cupluri bătrânesc în război deschis, altele în prietenie dulce, altele sub poleială de indiferenţă. Eleonora vedea la ei altceva: nu război, nu pace, dar nici indiferenţă. Parcă fiecare trăiește cu sine, sub acelaşi acoperiş.
Despre divorţ? Uneori se gândea. Nu-l excludea, dar nici nu grăbea. Întâi să vadă cine e, apoi să decidă.
Vara a trecut lin. A mers două săptămâni la Cluj la Dănuţ, singură. Pentru prima dată de ani de zile. I-a spus lui Nelu: Eu plec. De serviciu, ocupă-te. A mai cusut şi o perniţă cu broderie pentru nepoţică, găsită tutorial pe net.
Cele mai bune două săptămâni din ultimii ani: plimbări, mâncare pentru copii, joacă şi poveşti. Grijă, dar altfel nu forţată, ci cu drag.
Seara, Dănuţ întreba: Mamă, eşti ok? şi credea ce zicea când răspundea da, sunt bine. Crescuse un fiu bun, asta ştia sigur.
S-a întors bronzată, cu chef de viaţă. Nelu a întâmpinat-o clasic: Bine-ai venit! şi i-a luat geanta. Atât.
August a fost greu, cald şi secetos. A cumpărat un pepene uriaş, a tăiat unul pentru ea, unul pentru el. Bănuiesc că, pe vremuri, ar fi mulţumit fără să spună. Acum zice direct: Mulţumesc.
În septembrie, când s-au galbenit teii şi s-a răcit de dimineaţă, s-a întâmplat inevitabil.
Vineri seară, pe la opt, a venit acasă cam palid, cu mişcări încete. Eleonora citea în bucătărie.
Eleo, nu mă simt prea bine…
Ce ai?
Cred că iar tensiunea. Mă doare capul, aici, în piept mă apasă…
Ea se ridică, îl priveşte serios.
De când te doare?
De pe la prânz. M-am gândit că trece.
Ai luat pastilă?
Am luat pe la trei. Nu m-a ajutat cine ştie ce.
Stai jos.
Îi ia tensiunea: 190 cu 115. Şi mai rău decât altă dată.
Nelu, chestia asta e serioasă. Suni la urgenţe.
Lasă, mai iau un paracetamol…
Nu, nu se ţine cu o pastilă. Suna la 112. Spui adresa, că te doare pieptul şi ai tensiunea sus. Vino, te rog.
Eleo… sună tu…
Aici s-a oprit. Ţinea tensiometrul în mână şi s-a uitat la el.
Îl vedea pe omul bolnav, pe cel speriat, cu privirea pierdută. Îl vedea şi simţea, probabil, o milă umană, adevărată. Da, îi părea rău pentru om.
Dar vedea şi altceva: un an de răniri pe dinăuntru. Vorbele ce nu se spală cu scuze, privirea rece. Faptul că ea încetase să mai conteze pentru el cu mult înainte ca ea însăși să renunțe să conteze pentru el.
Și-a ştiut exact ce să facă, dar mai ales ce nu.
Nelu, i-a zis calm. Telefon ai. Ştii la urgenţe cât e. Suni la 112.
Ce? Adică… nu mă ajuți?
Te ajut: ţi-am măsurat, ţi-am spus ce ai de făcut. Restul, singur.
Dar eu…
Nelu. Eşti adult, şef de secţie, te descurci.
A ieşit din bucătărie. S-a dus în cameră, a tras uşa după ea, fără să o trântească.
Din bucătărie, după un timp, l-a auzit:
Alo? Da, ambulanţă… adresa…
Şi-a pus apă fierbinte pentru ceai de muşeţel exact cum îi place ei (lui îi părea că parcă-l sărută iarba). Şi-a turnat în cană, a trecut printre el, care stătea să vorbească la telefon alb ca varul, ochii plini de frică. S-a oprit la geam, privind lângă scara blocului.
Întunericul domnea peste curtea dintre blocuri. Lampa de la intrare scălda asfaltul ud în galben difuz. Frunzele și ele, pleoștite de ploaie.
El a terminat convorbirea. Tăcere.
Vin, a şoptit.
Bine, a răspuns Eleonora.
Dar… poate vii cu mine la spital…
Se întoarse cu faţa de la geam, îl privi. Chipul acela suferind, deodată vulnerabil, bărbatul care de altfel dominase casa zeci de ani.
Nu, Nelu, nu vin. Doctorii se ocupă de restul.
Eleo…
E treaba medicilor.
A luat cana cu ceai şi s-a retras în cameră. S-a aşezat la fereastră, privind spre blocul de peste drum, către copacul bătrân şi către stele. Pe hol, foşnet. Linişte. Pauză. Liftul mergea.
Salvarea a venit după vreo douăzeci de minute. L-a auzit deschizând ușa, pașii grăbiți. Vocile, reţinute şi practice: tensiune, electrocardiogramă, poate internăm. El explica, cu vocea vinovată, ca un copil prins cu minciuna.
Soţia e acasă?
Da, dar nu vine.
Am înţeles, domnule. Vă îmbrăcaţi, vă rugăm.
Uşă. Paşi. Lift. Linişte, în sfârşit.
Eleonora a rămas în casă, cu cana ei de ceai, liniştită, privindu-şi viaţa ca pe o acuarelă care abia ce-a prins culoare.
