Nu mai pot cu tine!!!… Nici să mănânc nu știu cum trebuie, nici să mă îmbrac nu-i bine, și tot ce fac, fac greșit!!! glasul lui Pavel trăda deja oboseala și nervii.
Tu n-ai învățat să faci nimic!!!… Nici bani nu știi să aduci în casă cum trebuie!… Și nici în gospodărie nu mă pot baza pe tine!… izbucni în lacrimi Elisabeta, Și copii nu avem…, adăugă încet, de abia auzită.
Mica noastră pisică, Belina alb-roșcată, cu ochi de chihlimbar se cuibărise tăcută pe șifonier, privind pentru a nu știu câta oară așa-zisa dramă. Știa prea bine, o simțea limpede, că tata și mama se iubesc, și încă mult. Nu înțelegea însă la ce bun să-ți lovești sufletul cu vorbe amare, care nu aduc decât întristare tuturor.
Mama fugi în odaie, plângând amar, iar tata începu să fumeze țigară după țigară, cu gândul dus cine știe unde.
Belina, simțind că familia e pe marginea prăpastiei, gândi cu tristețe: Fericire să fie în casă…, iar fericirea înseamnă copii…, parcă ar trebui să-i aducem de undeva….
Ea nu putea să aibă puișori, fusese de mult sterilizată, iar mama… medicii spuneau că ar putea, dar parcă soarta tot nu le dădea voie…
Dimineața, când ai casei au plecat la câmpul muncii, Belina și-a luat inima în dinți, a sărit pe fereastra mică, și s-a dus la vecina motănică, Lăptica, să-și spună necazul și să ceară sfat.
Da la ce vă trebuie vouă copii?! pufni râzând Lăptica ai noștri când vin pe acasă, numai belele fac… una-două cu rujul pe la mustăți, ba te smotocesc de zici că nu mai apuci ziua de mâine!
Belina oftă: Nouă ne-ar trebui copii cuminți și buni… Numai să-i găsim undeva…
Hmmm… Uite, pisica de pe uliță, Maricica, a fătat recent… cinci bucăți are acolo…, spuse gânditoare Lăptica, alege…
Belina, cu inima cât un purice, sări cu grijă de pe balcon pe altul, până ajunse jos. Tremurând, se strecura pe sub grilajul ferestrei pivniței și, moale, chema:
Măi, Maricico, ieși o clipă, te rog…
Din bezna pivniței veneau plânsete stinse, disperate.
Belina, târâș, cu ochii după fiecare colț, începu să ofteze cu tristețe. Sub calorifer, pe un strat subțire de pietriș, stăteau cinci puiuți orbi, fiecare cu blănița altfel, mișunând și chemându-și mama cât îi ținea gurița. Belina a înțeles: mama nu fusese acolo de vreo trei zile, iar micuții erau lihniți de foame…
Aproape lăcrimând, i-a luat cu grijă, pe rând, și i-a dus la scara blocului.
Ținându-i cât a putut pe loc, s-a lipit de ei, cu privirile spre capătul curții, în așteptarea părinților.
Pavel, întâmpinând-o pe Elisabeta la întoarcerea de la serviciu, au intrat împreună, tăcuți, pe alee. Ajungând la scară, au înghețat: pe prag stătea Belina (care, zic să spun, nu ieșise niciodată în viața ei singură afară), încercând să hrănească cinci pisoiași mici, fiecare mai gălăgios decât celălalt.
Nu pot să cred!…, rămase Pavel uimit.
Un adevărat miracol…, spuse Elisabeta, și i-au luat pe toți, cu Belina în frunte, sus în casă…
Priveau la cutia în care Belina torcea mulțumită cu puii lângă ea, iar Pavel întreba:
Și-acum ce facem cu ei?
Îi voi hrăni cu biberonul…, când or crește, îi dăm prietenelor mele…, zise, abia șoptit, Elisabeta.
După trei luni, Elisabeta, ținând în poală haita de motănei, repeta cu uimire, privind în gol: Așa ceva nu-i de crezut…, nu-i de crezut…
Apoi, ea și cu Pavel au izbucnit în plâns de bucurie, el a ridicat-o în brațe și se îmbrățișau vorbind amândoi deodată…
Casa asta am făcut-o cu rost!…
Da, copilașului nostru îi va prinde bine aerul de aici!…
Și puiuții să zburde și ei pe lângă casă!…
Încape toată lumea!…
Te iubesc, Elisabeto!…
Și eu te iubesc, Pavle, și încă mult!…
Belina, înțeleaptă, și-a șters o lacrimă cu lăbuța parcă viața începea să-și găsească rostul din nou…
