-Nu am nevoie de banii dumneavoastră! am spus cu amar și am aruncat pe jos bacnotele mototolite.
-De fapt, sunt banii dumneavoastră, mi-a răspuns calmă proprietara apartamentului. Și nu sunt vinovată pentru ce s-a întâmplat. Vă rog, nu faceți scandal, se trezesc vecinii.
I-am aruncat o privire tăioasă, apoi m-am întors pe călcâie și am coborât scările spre ieșire.
Când am ieșit din bloc, mi s-a făcut negru în fața ochilor și cu greu am ajuns la prima bancă din fața intrării. M-am așezat, mi-am acoperit fața cu palmele și am început să plâng încet, aproape fără zgomot. Simțeam cum mă apasă vina pentru ce făcusem:
Dacă aș fi știut că așa se va termina totul, nu aș fi plecat niciodată la nunta aceea!
*****
-Georgiana, mă mărit! mi-a spus la telefon prietena mea cea mai bună, Sorina. Nunta e peste o lună. Și după aceea și cununia religioasă. Vii, da?
-Felicitări din suflet, Sorina. Chiar mă bucur pentru tine. Dar nu cred că pot să vin. Aș vrea, sincer, dar
-Haide, spune-mi! m-a împins Sorina.
-Îmi pare rău, dar cred că nu voi putea ajunge. Să fiu sincer, am o pisică, Radu. Nu am cui s-o las și nici nu pot să o iau cu mine deci
Nici nu vreau să aud, dragă! Trebuie să fii la nunta mea și la cununie! Descurcă-te cu motanul, cheamă pe cineva să aibă grijă de el. Dacă nu reușești singur, te ajut eu. Avem și pensiuni pentru animale, totul se rezolvă!
-Nu știu, Sorina am răspuns.
-Ai o lună să te decizi. Nu mă dezamăgi! În cel mai important moment al meu, vreau să fii lângă mine.
Am stat mult pe gânduri, aproape în fiecare zi. Nu voiam să-mi supăr prietena, dar nu aveam liniște gândindu-mă la Radu al meu. Motanul meu e prietenos și nu suportă să fie singur nici măcar două-trei zile.
Până la urmă mi-am zis că trebuie să merg la nuntă. L-am dat pe Radu unei doamne de încredere pe care am găsit-o pe internet.
Doamna Maria Săndulescu avea recenzii foarte bune la adăpostul particular de pisici pe care-l ținea de ani buni. Mai mult, lucrase înainte la un cabinet veterinar, ceea ce a fost un argument hotărâtor. M-am întâlnit cu ea și totul mi s-a părut în regulă: apartament mare, o cameră doar pentru pisici, totul curat, îngrijit. Mai erau câteva pisici acolo, așa că m-am liniștit Radu avea să aibă companie.
-Radu, scumpule, lipsesc doar trei zile. Te rog, ai răbdare cu tanti Maria, da?
Motanul s-a frecat de picioarele mele și mi-a privit în ochi, cerând parcă să-l iau în brațe. Dar trebuia să plec.
-Nu vă faceți griji, domnule, totul va fi bine cu motanul, a zâmbit Maria. -Lăsați-mi datele dumneavoastră și banii. Dacă intervine ceva, vă sun imediat.
-Am lăsat 200 de lei, două bancnote de câte o sută. I-am spus să mă sune pentru orice.
-Garantat, mi-a spus ea.
*****
Au trecut trei zile fără să-mi dau seama. Sorina era atât de fericită, iar eu mă bucuram pentru ea. Soțul ei părea de încredere. Dar zilnic mă gândeam la Radu și o sunam pe doamna Maria:
-Bună ziua, ce face motanul meu? E cuminte?
-Bună ziua! Totul e ok. Mănâncă bine, la litieră merge cum trebuie, nu mi-a făcut probleme. Veniți peste trei zile, nu?
-Da… Tot atunci vin!
-Bine, să nu vă răzgândiți, că sunt și alte animale programate.
-Nu, nu… abia aștept să-l văd iar pe Radu.
Când am ajuns înapoi în Chișinău, i-am dat de veste doamnei Maria. Ea m-a întâmpinat cu un oftat lung și trist.
-Trebuie să vă spun ceva… Motanul dumneavoastră a fugit…
-Cum adică?! Cum s-a întâmplat?!
-Ei, sus la un etaj au început renovarea, gălăgie mare, toate pisicile s-au speriat. Am deschis ușa să urc la vecini, iar motanul dumneavoastră a fugit direct pe scară. Eu n-am apucat să-l prind. Am pus anunțuri pe internet, dar… deocamdată nimic. Dar sigur poate fi găsit!
-Dar de ce nu m-ați sunat imediat?! De ce nu mi-ați spus adevărul?
-Am crezut că-l găsesc singură. S-a mai întâmplat de câteva ori, dar mereu i-am găsit. Doar că de data asta nu am avut noroc… Dacă vreți, vă dau banii înapoi!, a încercat să mă liniștească.
-Nu am nevoie de banii dumneavoastră! am spus din suflet și am aruncat bancnotele pe jos.
-Aceștia sunt banii dumneavoastră, mi-a răspuns calm, și nu sunt vinovată de ce s-a petrecut. Nu faceți scandal, va auzi tot blocul.
I-am mai aruncat o privire aprigă, am ieșit pe scări, iar când am ajuns afară, aproape că am leșinat. Am reușit să ajung la bancă, acolo mi-am îngropat capul în mâini și am plâns. Nu voiam să cred. De ce am plecat la nuntă? De ce l-am lăsat pe Radu la străini?
M-am prăbușit cu gândul înapoi, la ziua când l-am găsit pe Radu: era 30 decembrie, veneam de la muncă, și pe întuneric, dintr-un tufiș mi s-a aruncat la picioare un ghemotoc roșcat de blană. Nici nu mi-am dat seama când l-am luat în brațe și l-am dus acasă. Am petrecut cu el sărbătorile, weekendurile, nici nu m-am întrebat când am ajuns să-l iubesc cu atâta foc.
-Părinte, ar trebui să-ți cauți o fată, nu pisici pe stradă, îmi spunea mama în glumă când am povestit că am adoptat un motan.
-Așa a fost să fie: pisicul primul! Cine vine după, va trebui să-l accepte, am râs și eu.
Colegii de birou m-au felicitat, dar vedeam în ochii lor că nu înțelegeau iubirea asta pentru animale. Dar… timpul va schimba, sigur!
De când a intrat Radu în viața mea, apartamentul meu s-a umplut de blană, dar și de căldură, de iubire și de liniște. Când veneam acasă, mă aștepta la ușă și torcea cu atâta dor încât uitam de oboseală.
Dar acum… nu mă mai așteaptă nimeni. Nu-mi mai toarce nimeni în brațe. Nu mai e Radu.
Sau poate, undeva, există… dar nu am nicio idee unde.
-Trebuie să-l caut! mi-am zis și m-am ridicat de pe bancă. N-o să stau așa cu mâinile în sân.
*****
-Alo? L-ați găsit?! am strigat la telefon când un voluntar m-a sunat la două săptămâni după dispariție.
-Poate… O doamnă ne-a contactat că a găsit un motan roșcat pe stradă, asemănător cu descrierea. Mergeți să vedeți, vă trimit sms cu adresa.
-Mulțumesc mult!
Fără toți acei oameni care au răspuns strigătului meu de ajutor, nu aș fi reușit niciodată. Trecuseră deja mai bine de o lună și jumătate de la dispariție. Noaptea căutam pe internet, pe grupuri de animale pierdute, dar Radu nu apărea nicăieri. Aveam fotografii doar când era mic, iar de când crescuse nu-i mai făcusem poze…
Am fugit la adresa indicată. O doamnă m-a invitat să văd motanul. Era roșcat, ca și al meu, dar nu era el… Am plecat. Ce femeie bună, mi-am zis, dar nu puteam să-i port pică. Mi-a urat noroc Sigur îl veți găsi, nu vă pierdeți nădejdea!
Au urmat încă câteva telefoane, vizite la necunoscuți, speranțe și dezamăgiri, fiecare sperând până în ultimul moment că e motanul meu, dar… nu era.
-Mamă, te înțeleg, dar poate ar trebui să o iei de la capăt cu alt motănel, mi-a spus mama la telefon. La țară, la vecina, are o pisică ce a fătat, e unul roșcat. Ce zici?
-Nu, mamă… Eu nu vreau altul.
A trecut jumătate de an și nicio veste de la Radu. Atunci am înțeles: nu mai am speranță. Singurul lucru pe care l-am rugat pe Dumnezeu a fost să-l țină viu, sănătos, chiar dacă va fi printre străini sau alți vagabonzi.
*****
Nu știam ce să fac mai departe. Îmi era rușine de mine, nu-l puteam ierta, orice nuntă, orice eveniment pălea în fața pierderii lui Radu. Niciodată n-aș mai fi încredințat animalul meu cuiva.
Sâmbăta și duminica nu mai stăteam în casă. Ieșeam la plimbare fără țintă, mă uitam în fiecare curte, printre blocuri, la tomberoane, parcă sperând să-l întâlnesc. Nu mai credeam că-l voi găsi, dar nu mă puteam opri.
Într-o zi am ajuns, nici nu știu cum, aproape de marginea orașului, lângă adăpostul pentru animale de la Bubuieci. Poate mama are dreptate și ar trebui să iau alt motan? mi-am zis. Dar îndată am gonit gândul. Dacă totuși Radu se întoarce? Nu aș putea trăi gândindu-mă că l-am înlocuit.
Eram gata să plec, când o doamnă s-a apropiat de poartă și m-a întrebat amabil:
-Domnule, vă interesează un animal de companie? Pot să vă arăt câțiva, nu trebuie să luați o decizie acum…
N-am putut refuza. M-a condus printre cuști. Erau acolo Simon, apoi Valet, cu blăniță frumoasă și ochi luminoși.
-Sunt frumoși, îi zic eu, dar nu pot explica de ce, deodată mă simțeam mai ușurat aici, printre animale. Animalele acestea păreau să mă vindece.
-Am zărit o cușcă la capătul adăpostului.
-Dar acolo, cine stă?
-O, acolo avem un motan-pustnic. Nu se apropie de nimeni. L-am găsit acum jumătate de an, aproape de moarte. Dar nici până acum nu am reușit să-l îmblânzim complet.
Simțeam cum mă strânge inima. Am cerut să-l văd.
Motanul, roșcat, s-a întors cu spatele, arătându-și dezacordul total față de vizitatori.
-Este motanul singuratic, îmi spune angajata.
Dar eu nu o puteam asculta. M-am uitat lung la el, am recunoscut în el blana, privirea, chiar și cicatricea de pe gheruță.
-Radu?… am întrebat șoptit. Radu, tu ești?
S-a întors și, pentru o clipă, am văzut uimire în ochi. Sau m-am înșelat? Am prins curaj.
-Radu! Tu ești! Vene aici, dragul meu! Mă recunoști?
A stat, s-a uitat la mine, apoi a început să tremure. Ezita… Oare mă abandonezi din nou?, părea să-și spună. Dar intuiția de motan i-a șoptit ce trebuie să facă.
A alergat direct în brațele mele. L-am strâns tare, iar asistenta din adăpost a deschis ușa.
Ne-au privit toți: fetele de la adăpost, animalele, chiar și norii și soarele parcă zâmbeau.
Am promis că o să mai vin, că voi ajuta adăpostul. Cum să nu, când mi-au salvat cel mai drag prieten?
****
Pe drumul spre casă, Radu torcea zgomotos și îmi povestea în limbajul lui, cu miorlăituri, despre ziua aceea: M-am speriat rău, era gălăgie mare, ai dispărut brusc, am fugit să te caut și… nu știu cum m-am ales cu răni. Ce bine că m-ai găsit, nu mă mai lași, da?
-Nu te mai las niciodată, Radu, i-am spus, plângând de fericire.
