Nu îndrăzni să cânți
Zâmbești greșit.
Aurelia a înțeles doar mai târziu că era vorba despre ea. Se uita la mâinile ei, odihnite pe genunchi, peste rochia bleumarin lucioasă pe care niciodată n-ar fi ales-o singură. Prea strâmtă la umeri. Prea sclipitoare. Prea străină.
Aurelia. Ți-am spus că zâmbești nenatural. Prea încordat. Se vede pe fața ta.
Mihai murmura fără să întoarcă privirea. Privea spre sala unde invitații la aniversarea firmei lui deja se aşezau. Douăzeci de ani de companie. Petrecere mare. Seară importantă. Rolul ei era clar stabilit, ca o clauză într-un contract: să stea lângă el, să arate decent, să nu deschidă gura peste măsură, să nu bea mai mult decât un pahar, să nu abordeze invitații fără acordul lui.
Scuză-mă, a spus ea.
Nu te scuza. Corectează.
Restaurantul era din acelea unde banii se simt fizic. Nu ţipă, dar apasă ca niște valuri groase: în greutatea feţelor de masă, în lumina slabă a candelabrelor, în felul în care chelnerii plutesc, nu merg. Aurelia mai fusese acolo şi de fiecare dată simţea aceeaşi stinghereală, nu ca soţie a unui om de afaceri, ci ca și cum n-ar avea voie să respire. Ca o femeie cu nume, trecut și ceva viu pe dinăuntru.
Avea cincizeci și cinci de ani. Douăzeci şi opt trăiți alături de Mihai Berbeceanu. S-au cunoscut când termina Conservatorul. Era luminoasă, cu voce tare, îndrăgostită de Enescu și Porumbescu. El era tânăr antreprenor cu ochii mari şi credinţa că lumea i se cuvine. O privea ca pe propriul univers. În cele din urmă, a vrut s-o remodeleze după chipul lui.
Mihai, pot să mă duc la Magda? E singură la masa Secureni.
Magda nu pleacă nicăieri. N-ai nimic de făcut la masa lor.
Suntem prietene de douăzeci de ani…
Aurelia vocea lui era doar obosită, ca un profesor exasperat de aceeași lecție e o seară importantă. Stai aici și zâmbește.
Aurelia a zâmbit. Corect. Așa cum se cere.
Sala se umplea încet de oameni. Parteneri, clienți, funcționari, soțiile lor. Toți eleganți, toți politicoși, vorbind despre lucruri de suprafață. Aurelia asculta frânturi de discuţie şi nu-şi amintea când vorbise ultima dată despre ceva ce-i plăcea. Muzică. De ce o fugă e construită așa sau de ce Concertul nr. 2 de Rahmaninov o sfâșie de fiecare dată chiar și acum, când îl aude doar la radio.
Radio-ul nu răsuna aproape niciodată acasă la ei. Mihai nu suporta clasicul. Zicea că-i face nervii varză.
La masa vecină o femeie într-o rochie roșie râdea grozav la o glumă. Un râs adevărat, răguşit, viu. Aurelia s-a surprins privindu-o cu un fel de invidie. Nu pentru rochie sau pentru tinerețe. Pentru râsul acela, liber, fără să ceară voie cuiva.
Masa a decurs ca la manual. Toasturi, aplauze, discursuri mărețe despre viitor, despre succesul celor două decenii. Mihai a rostit la obiect, ca de obicei. Sala a aplaudat. Își ținea publicul, trebuie să recunoști. Și Aurelia aplauda, gândindu-se că și ea fusese odată capabilă să țină un public. Să stea în faţa oamenilor şi să cânte până rămâneau fără aer.
Ultima dată a cântat în public cu douăzeci și patru de ani în urmă. La serata de la Conservator, unde Mihai a adus-o și a luat-o acasă mai devreme, pentru că afaceri.
După desert, maestrul de ceremonii a anunțat un concurs de talente, ușurând atmosfera. Cine voia putea să urce pe scena improvizată. O glumă, un truc, o melodie. Mihai a bombănit:
Ce penibil… Ia uite ce-au mai inventat.
Aurelia privea scena. Un microfon. Un pianist tânăr și prietenos, cu degete lungi şi obiceiul de a da din cap discret pe linia melodiei. Îl observase încă de la început.
Au venit doi invitaţi; unul cu bancuri, altul cu muzicuța. Sala aplauda cu răbdare. Apoi s-a făcut liniște.
Aurelia a simțit că ceva îi tresaltă înăuntru. Nu apăsat, ci ca o ușă ţinută ani de zile închisă care, atinsă, cedează. A pus șervetul pe masă. S-a ridicat.
Unde mergi? a întrebat Mihai.
La toaletă.
Dar n-a mers acolo. S-a apropiat de maestrul de ceremonii şi i-a șoptit ceva la ureche. El a dat din sprâncene, apoi a aprobat. Aurelia a schimbat câteva cuvinte cu pianistul, în șoaptă, timp de o clipă. El a dat din cap, aprinzându-i-se ochii de interes.
Când maestrul a anunțat numele Aureliei, Mihai n-a realizat pe moment ce se petrece. Apoi a priceput. A simțit privirea lui, ocolind-o pe cât posibil. Spre scenă însă, nu spre Mihai.
Trei trepte pe scenă. A urcat pe ele, privindu-i pe toți acei străini cu sacouri scumpe și rochii de gală. Mulți căscau ochii curioși, alții discutau la mese. O mână de persoane așteptau cu politețe să vadă ce va urma.
Aurelia i-a făcut semn pianistului.
El a atins primele acorduri și sala s-a liniștit. Nu era o romanță de petrecere, nici muzică ușoară. Era Rahmaninov. Vokaliză. Una din acele piese imposibil de cântat, pe care le interpretase la examenul de la Conservator. Fără cuvinte. Doar voce și muzică.
A început să cânte. N-a crezut că vocea îi va răspunde după atâția ani de tăcere. Dar era acolo altfel, puțin răgușită, dar vie. Reală.
Sala amuțise pe la a treia frază. Nu încet, ci deodată: oamenii renunțau la conversaţii, se întorceau către scenă. Pentru Aurelia, acest lucru aproape nu mai conta. Cânta, concentrată doar la respirație, la linia melodic, să nu se gândească la Mihai, la fața lui, la ce va urma.
Oricum nu mai conta. Acum exista doar momentul acesta.
Când a terminat, s-a lăsat liniștea. Apoi sala s-a ridicat. Nu toată, dar s-a ridicat. Aplauzele acelea erau adevărate. Femeia în roșu striga bravo. Pianistul o admira de jos cu ochii largi, parcă văzând ceva nemaiauzit.
Aurelia a coborât de pe scenă. Picioare moi, inima bătând clar. Mergea spre masă deja anticipând privirea lui Mihai.
El nu a aplaudat.
Stai jos, a spus el sec.
Aurelia s-a așezat.
Ştii ce ai făcut?
Am cântat.
Lasă ironia. Te-ai expus la petrecerea mea. Fără acordul meu. Înţelegi cum arată?
Cum adică?
Ca și cum soția mea tânjește după atenție. Ca și cum nu-i ajunge. L-a lovit pe pahar uşor pe masă. Plecăm peste zece minute.
Mihai, dar nici nu…
În zece minute, Aurelia.
A reuşit să se apropie de ea femeia în roșu, care i-a strâns mâna entuziasmată: Ați fost fantastică, de unde sunteți? Un bărbat în vârstă cu barbă stufoasă și-a exprimat doar admiraţia. Magda Secureni, vechea prietenă, a fugit s-o îmbrățișeze, mirosind a parfum şi cozonac, iar Aurelia era cât pe ce să plângă pe loc.
Aurelia, unde-ai fost atâția ani? Doamne, ce voce…
Magda, mergem, a apărut Mihai, apucându-i brațul. Delicat ca gest, dar cu degetele apăsând prin rochia aceea strălucitoare. Vă rugăm să ne scuzați, Aurelia are migrene. Trebuie să mergem.
În mașină n-a spus nimic. Niciun cuvânt tot drumul. Tăcerea plutea, mai grea ca orice ceartă. Aurelia privea orașul pe fereastră felinarele, vitrinele. Și se simțea, printre oglinzi și reflecții, ciudat de liniștită. Nici bucurie, nici frică. Altceva. Asemenea unei femei care și-a amintit brusc cum o cheamă.
Acasă, Mihai şi-a agăţat sacoul, s-a întors spre ea.
Uite cum stă treaba. Înţeleg că ţi-e greu, că vrei şi tu ceva personal. Dar să ştii şi tu: există limite. Există context şi oportunitate. Azi m-ai pus într-o lumină aiurea în fața partenerilor mei.
Am cântat. Oamenii au aplaudat.
Ai ajuns să fii artistă la firmă! Vezi tu diferenţa?
Nu, a spus Aurelia, şi s-a mirat cât de calm i-a ieşit vocea. Explică-mi.
A privit-o lung. Apoi:
Ai tot ce vrei. Casă, siguranță, poziție. Chiar nu pricep ce-ți lipseşte şi nici nu mai am chef să tot caut răspunsuri.
Îţi spun eu: lipsesc eu.
Ce înseamnă asta?
Ştii tu.
S-a retras în dormitor, închisă printre pereți albi, netezi, ca viaţa lor. L-a auzit mișcându-se cu răbdare prin apartament. Apoi linişte.
N-a dormit până dimineaţa. Şi-a amintit cum, cu cincisprezece ani în urmă, acceptase să-şi lase postul de canto la școala populară. Mihai i-a spus că nu se cade, că banii sunt ridicoli şi nu are de ce să lucreze. A acceptat. A crezut că va găsi altceva, dar altceva-ul nu a existat niciodată. Orice încerca, Mihai găsea mereu o scuză: nu e potrivit, nu e momentul, nu-i trebuie.
N-a bătut-o. N-a ridicat vocea. Doar a explicat, mereu calm, ce e bine și ce nu. Şi, în douăzeci şi opt de ani, Aurelia s-a obişnuit cu explicaţiile acestea ca zgomotul de fond, până când nu și-a mai auzit propria voce. Nici măcar în cap.
Până aseară.
Dimineaţa, cât Mihai era la duş, a scos geanta veche de pe dulap. A pus acolo acte, pașaport, diploma de la Conservator găsită tocmai într-un sertar, câteva poze, telefonul, nişte lei din fondul de urgență strâns în secret în ultimii trei ani. Nici ea nu ştia pentru ce. Acum ştia.
S-a îmbrăcat simplu. Blugi, pulover, geacă. Când Mihai a ieșit din baie, ea era la uşă cu geanta pe umăr.
Unde pleci?
Plec.
Pauză.
Nu vorbi prostii.
Nu vorbesc prostii. Plec.
Aurelia. Își stergea mâinile cu prosopul, privind-o ca pe o isterică. Ești pe fond emoţional. Culcă-te, ne liniştim, discutăm diseară.
Discuția s-a terminat.
N-ai bani. N-ai serviciu. Unde te duci?
O să găsesc eu.
Eşti caraghioasă. Ai cincizeci și cinci de ani. Unde te…
Adeschis uşa și a ieșit. Din spate vocea lui, dar cuvintele deja nu mai ajungeau la ea. Liftul cobora încet. S-a privit difuz în ușa metalică. Aproape a zâmbit.
A pornit pe jos. Străzi reci de toamnă, miros de frunze şi cafea de la vreo prăvălie anonimă. A intrat, a cerut o cafea la pahar şi s-a aşezat la geam cu telefonul în mână. A sunat singura persoană la care, aşa, s-ar fi putut duce.
Magda, am nevoie să mă ajuți.
Doamne, ce s-a întâmplat?
Am plecat de la Mihai.
Liniște. Apoi:
Unde ești?
Magda locuia singură la marginea Chișinăului, copiii departe, soțul mort de ani buni. I-a deschis ușa fără să întrebe nimic, doar s-a dat la o parte şi a spus:
Intră. Ceaiul e pe foc.
Au stat pe hol până târziu în noapte. Aurelia povestea, Magda asculta fără să întrerupă sau să ofteze. Mai turna ceai. Când Aurelia a tăcut, Magda a zis:
Ai plecat. Asta contează. Restul se rezolvă.
O să-mi blocheze conturile. Poate le-a blocat deja.
Blocase?
Da. M-a avertizat data trecută.
Lasă-l pe el, a spus Magda cu un zâmbet strâns.
Mihai n-a lăsat mult să treacă. Seara, telefonul Aureliei începu să vibreze: întâi el, apoi secretara lui, apoi mama Aureliei, căreia Mihai apucase s-o lămurească. Mama plângea, spunea că Mihai i-a povestit cum Aurelia a făcut o criză la petrecere și are nevoie de ajutor și doctor.
Mamă, n-am avut nicio criză.
Aurelia, el suferă pentru tine. El mi-a spus că ai fost ciudată aseară, că trebuie consult medical…
Mamă, doar am cântat pe scenă. Atât.
A zis că a fost nepotrivit, că l-ai făcut de râs…
Mamă, eu sunt la Magda. Îți sun mâine.
Cardurile erau cu adevărat blocate. A constatat la bancomat. Banii din plic dispăreau rapid, Magda nu primea chirie, dar nu se putea trăi aşa la infinit.
Trei zile mai târziu, Mihai i-a trimis lucrurile. Nu el personal, ci doi bărbaţi necunoscuți care au cărat plase cu ce-au nimerit: sandale de vară în octombrie, rochii subţiri, mărunţişuri decorative. Nicio haină călduroasă, nicio carte necesară. Aurelia a înţeles mesajul.
Când mama a anunţat că Mihai îi făcuse vizită, bând ceai şi povestind ce soție sensibilă, dezechilibrată avusese, Aurelia nu s-a mai mirat. Mama îi recomanda:
Poate te întorci, discutați… divorț, partaj, orice.
Mamă, mi-a blocat banii, minte că-s nebună. Se discută cu asemenea om? Se rămâne definitiv departe.
Mama tăcea. Aurelia nu se putea supăra. Fusese crescută în alte vremuri, cu alte norme de răbdare.
A doua zi, a scos din geantă diploma de la Conservator. Ochii îi cădeau pe Aurelia Maria Savin specializarea canto clasic. N-o ținuse în mână de ani buni.
A doua zi şi-a făcut curaj și a sunat la Conservatorul din Chișinău. Îl căuta pe Victor Costin, profesorul ei. A crezut că poate nu mai e. Dar era. Avea peste șaptezeci de ani, încă la catedră. I-au dat numărul.
Domnule profesor? Sunt Savin. Mă ţineţi minte?
Pauză lungă.
Savin? De la anul patru?
Da.
Cum să nu. Unde aţi dispărut, Aurelio?
Am dispărut, aveţi dreptate. Dom profesor, am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
S-au întâlnit două zile mai târziu într-o sală mică la etajul trei. Profesorul exact ca în amintiri: uscățiv, ochi pătrunzători, cu mâinile împreunate. S-a uitat atent la ea:
Ați îmbătrânit.
Și dumneavoastră.
E firesc. A zâmbit scurt. Cântați.
Chiar acum?
Ce are?
A cântat. Întâi nesigur, plămânii nu colaborau, vocea tremura. Profesorul asculta tăcut. Apoi a spus:
Vocea există. Tehnica e la pământ. Respiraţia nu-i. Dar vocea e. Restul se repară.
În cât timp?
Depinde de dumneata. Cu muncă serioasă, în două-trei luni poți reveni. S-a uitat la ea. De ce ai lăsat baltă totul?
M-am măritat.
Şi soțul a interzis să cânți?
Nu, doar… aşa a ieşit. Lent.
Lent, mda. No, Savin. Să începem treaba.
S-au apucat zilnic. Aurelia venea la Conservator la nouă şi pleca la două, uneori mai târziu. Vocea revenea încet, inegalîntr-o zi părea totul simplu, altădată se simţea din nou la zero. Profesorul era sever: Vocea n-are vârstă. Există tehnică și voință. Restul-s povești.
Magda i-a găsit o colaborare: să coordoneze un cerc de canto pentru pensionari la un centru cultural din sectorul Buiucani. Puțini lei, dar banii ei. Trei ședințe pe săptămână, era fericită. Doamne trecute de șaizeci de ani cântau pentru că voiau, nu pentru carieră, doar pentru suflet. Să le privești era ca o terapie.
Mihai, între timp, nu înceta. Prin cunoscuți ajungeau la urechea Aureliei felurite zvonuri: că a plecat cu un profesor, că-i instabilă psihic, că el a suportat-o zeci de ani până n-a mai putut. Unele cunoștințe îl credeau. Mama suna rar, atentă la fiecare silabă:
Te gândești ce vei face în continuare? Unde vei sta?
Mă gândesc.
Mihai zice că acceptă să discutați calm dacă revii acasă.
Nu mă mai întorc niciodată.
Poate totuși… divorț, partaj…
Mama, mi-a blocat banii, mă calomniază. Cu așa om nu negociezi. Te rupi, și gata.
Mama schimba subiectul. Aurelia nu era supărată pe ea. Fiecare generație cu vorbele ei despre căsnicie și răbdare. Nu poți urî un om doar pentru că n-are altă limbă.
După o lună, profesorul Costin a spus ceva important. S-au oprit din cântat, el, privind note, a zis încet:
Peste două luni va fi concert mare caritabil în oraș. Program serios de clasic. Caută solistă. Pot să vă propun.
Aurelia s-a oprit.
Domnule profesor, n-am mai urcat pe scenă de douăzeci și patru de ani.
Știu.
Public cunoscător?
Concert transmis la Moldova 1. Fondurile merg spre spitalul de copii. Da, public pretențios.
Aurelia a tăcut.
Hotărăște-te rapid, a spus el. Nu te așteaptă nimeni.
Două zile mai târziu a acceptat. Profesorul doar a dat din cap.
Următoarele șase săptămâni au fost cele mai grele din viața ei de după studenție. Arie din opere, romanțe, și la final, la insistența profesorului, iarăşi Rahmaninov. Altă piesă, mai lungă, mai grea. Obosea încât adormea pe canapeaua Magdei înainte de cină. Dar era o oboseală nouă. Cealaltă, din căsnicie, era cenuşie şi lipicioasă. Asta era caldă, vie.
Magda o veghea ca o cloşcă, îi punea mereu în plus în farfurie, bombănea că lucrează prea mult şi nu mănâncă. Aurelia râdea, zicând că e exact cât trebuie. S-au apropiat în aceste luni cum nu o făcuseră în două decenii: când ești dezbrăcat complet de decor și iluzii, sufletul se lipește de suflete asemănătoare.
Cu trei săptămâni înainte de concert au început peripețiile. Mai întâi, organizatorul, tânăr și agitat, a sunat s-o anunţe unele rețineri în privința participării ei. Aurelia a întrebat direct:
Mihai Berbeceanu v-a sunat?
Pauză.
Nu comentez.
E clar.
A sunat profesorul. El a ascultat şi a răspuns scurt:
Vino mâine. Vorbesc cu organizatorii.
Profesorul a rezolvat. Cum, n-a întrebat, dar a rămas în program. Nu s-a terminat însă aici. Cu o săptămână înainte, Magda i-a dat telefon panicată:
Aurelia, am avut musafiri. Doi indivizi. Zic că-s de la Mihai. Au întrebat dacă stai la mine.
Ce le-ai spus?
Că nu ştiu nicio Aurelia. Dar încă mai stau pe afară. Ai grijă.
Aurelia a simțit rece în burtă. Nu frică, ci un fel de certitudine: nu vrea să lase nimic din ce consideră al lui. Nu e durere personală, e ordinul lumii lui.
I-a povestit profesorului Costin. Acesta şi-a pus ochelarii la loc.
Va încerca să-ți saboteze concertul.
Cel mai probabil.
Ți-e teamă?
S-a gândit sincer.
Nu mai am de ce. Am obosit să-mi fie frică.
Bine. Profesorul a întrerupt, privirea fixată La concert va fi Dorin Țurcanu.
Cine anume?
Producător important. Auzise de tine după seara aia de la restaurant. Cineva din echipa lui era acolo și-a povestit. Vrea să te asculte. Cântă cum trebuie.
Aurelia l-a privit.
Ați făcut totul special?
Predau de patruzeci de ani. Am avut trei studente cu voce veritabilă. Una a emigrat și s-a realizat. A doua a murit. A treia s-a măritat și a dispărut. Mereu mă întrebam despre a treia. Mă bucur că și-a găsit drumul.
Ziua concertului a început cu vreme mohorâtă. Aurelia a venit la Filarmonica din Chișinău cu două ore înainte, a mers pe scenă, a ascultat sala goală. O mie de locuri, rânduri ce se pierd în penumbră. Iubea liniştea asta, tensiunea latentă înainte de aplauze.
Cu o oră înainte, organizatorul i-a şoptit:
Doamnă Savin, afară sunt doi bărbați. Se declară în numele soțului. Vă cer la ieșire.
Nu e soțul. E fost.
Pretind că au acte medicale pentru internare.
Aurelia a tăcut câteva secunde.
Pot spune ce vor. Eu cânt. Dacă vor, intrați cu ei în sală. Să asculte.
Organizatorul se fâstâcea. Aurelia fixa privirea:
E recitalul meu. Nimeni n-are dreptul să-mi interzică. Aţi înţeles?
Da, dar…
Chemaţi-l pe profesorul Costin.
Profesorul a rezolvat iar. Ce a discutat, n-a aflat. Cei doi n-au intrat, au rămas afară. Chiar înainte de spectacol, în foaier a zărit un bărbat înalt, cu palton, conversând scurt cu profesorul Costin. Țurcanu, probabil.
Aurelia a urcat a treia în program. Sala plină. Camera TV poziționată lateral. A intrat într-o rochie închisă simplă, aleasă de ea. Fără zorzoane. A privit publicul.
Şi a cântat.
Prima piesă ușor, aproape cu bucurie. A doua dificil, cu o ezitare la mijloc, dar a salvat-o. La a treia s-a deconectat complet; nu mai conta sala, camera, nimic exterior. Doar muzica. Acesta era locul ei. Aici îi era rostul.
Când a început Rahmaninov, s-a lăsat liniște în sală, genul acela pe care-l simţi când lumea chiar aude, nu doar ascultă. Aurelia cânta şi simţea ceva asemănător cu pofta de viață după o lungă boală, când dai perdeaua şi descoperi că cerul tot acolo e. Te-a aşteptat.
La ultima frază, ușa laterală s-a deschis: Mihai.
Aurelia l-a remarcat din colțul ochiului. Înainta spre scenă grăbit, gesticulând, cu fața întinsă. Era însoţit.
Aurelia a dus piesa la capăt. Fără să lase să-i cadă vreo notă.
Sala s-a ridicat.
Mihai s-a oprit la mijlocul culoarului. Lângă el a venit Țurcanu, vorbindu-i scurt, domol, fără să ridice tonul. Aurelia a văzut cum Mihai răspundea, cum chipul i se schimba, cum ceva i se frângea. Nu spectaculos, ca în filme. Ci tăcut, scurt: omul înțelege că nu mai contează.
Mihai s-a întors şi a ieşit.
În culise, Țurcanu s-a apropiat de Aurelia, i-a strâns mâna.
Am auzit despre dumneavoastră. Acum v-am auzit. Avem ce discuta.
Anume?
Contract, turneu. Mai întâi aici, apoi în Europa. Sunt câteva săli pe care le-ar interesa vocea asta. A zâmbit scurt. Şi nu va mai deranja nimeni, promit.
Profesorul Costin stătea la o parte. Când privirea Aureliei l-a ajuns, doar a dat din cap, odată.
Cu mama a vorbit cu adevărat abia apoi, la o vizită. Au stat la bucătărie, mama privindu-şi fiica lung, apoi:
Te-am văzut la TV. La concert.
Chiar?
Magda m-a sunat să-l urmăresc. L-am deschis. Mama tot netezea colțul feței de masă. N-am știut că cânți așa.
M-ai auzit la Conservator.
Era demult. Şi eram mamă, mă temeam pentru tine. Acum m-am uitat ca orice spectator şi, brusc, erai tu. Mama a ridicat ochii. Aurelio, iartă-mă.
Pentru ce?
Pentru că am avut mai multă încredere în el decât în tine. El știa să vorbească. Tu tăceai. Credeam că, dacă taci, e în regulă. N-am înțeles.
Aurelia i-a apucat mâna.
Mamă, ai priceput cum trebuie. Doar mai târziu. E firea lucrurilor.
Nu eşti supărată pe mine?
Nu.
Mama a lăcrimat fără zgomot, încet, simplu. Aurelia strângea mâna ei, gândind că iertarea nu-i să pretinzi că n-a fost nimic, ci să iei cu tine doar ce contează.
A trecut un an.
Aurelia aştepta în culisele unei săli din Viena, auzind publicul forfotind. Sunete noi, dar tot aceleaşi: foşnete de stofă, tuse reţinută, voci joase. Sala mică, dar veche, cu ferestre înalte şi ornamente rococo. Afară ningea.
Acum viaţa era aşa: apartament închiriat în Viena, contract cu Țurcanu, care-i dădea libertate şi venit, valiza plină, drumuri din oraș în oraș. Profesorul suna o dată pe săptămână, uneori repetau online. Mama venea câteva luni o dată şi tot se mira cum le reuşeşte.
Despre Mihai afla tot mai rar, din întâmplare. Se pare că i-a mers prost după scandal: parteneri despărțindu-se, apoi s-a recăsătorit cu o femeie tânără, liniştită. Aurelia a aflat, s-a gândit o clipă şi a simţit doar… linişte. Nu răzbunare, nu regret. Doar acceptare. Unii oameni nu se schimbă. Urmăresc doar o altă persoană comodă.
Săraca femeie. Dar nu era povestea ei.
Povestea Aureliei era alta. Cu ingrediente neașteptate: oboseală de zboruri, lupte cu dirijorii, încurcături de limbă străină, singurătate în camere de hotel. Dar și: dimineața într-un oraș nou, când deschizi geamul și miroşi necunoscutul. Aplauze pentru tine, nu pentru cine-i lângă tine. Dreptul de a-ți cumpăra orice rochie. Dreptul de a suna cui vrei. Să știi că în spatele ușii nu te așteaptă nimeni cu dojeni.
Uneori se gândea la anii pierduți. Nu cu regret, ci clar. Douăzeci şi opt de ani. Mulţi. Ar fi putut cânta mereu. Ar fi fost altcineva. Sau tot ea, doar mai devreme.
Dar să te gândeşti la ce-ar fi putut fi e cel mai inutil gând. E aici, acum. Vocea există acum. Scena există acum.
O asistentă a răsărit după cortină.
Doamnă Savin, în trei minute intră.
Vin.
Aurelia și-a aranjat rochia simplă pe care a ales-o singură. A respirat adânc de câteva ori. A închis o clipă ochii.
Chipul lui Mihai i-a apărut din nou seara aceea, la restaurant, spunând zâmbești greșit. Cum răspundea scuză-mă. Cum stătea cu zâmbetul corect și nu-și mai recunoștea propria voce.
Acum a zâmbit altfel. Nu corect. Pur și simplu. Pentru că așa i-a venit.
Și a păşit pe scenă.
Sala a tăcut.
Şi ea a cântat.
