Uneori, vindecarea are un preț straniu, care nu se măsoară în bani. Așa povestește satul păzit de munți, unde nu ajunge niciun drum, doar poteci subțiri printre brazi și stânci. Aici, în căsuța de la marginea lumii, locuiește un băiat despre care umblă vorbe că poate să ridice orice om din pat, dar prețul lui e atât de ciudat încât sperie și cei mai bogați oameni.
Scena 1: O ofertă de vis
În fața unei cocioabe gata să se prăbușească, sta o căruță modernă pentru persoane cu dizabilități. În ea, o femeie cu o rochie de mătase grea cât toate casele de pe uliță. În mâinile-i subțiri un plic burdușit cu bancnote de o mie de lei moldovenești, crispate de frică și speranță. Cu ochii arși și vorba tăioasă, ea i-l întinse băiatului ce ședea pe prag.
**Ia-i! Aici sunt un milion de lei moldovenești,** șuieră ea. **Fă-mă să merg iar!**
Scena 2: Nu-i vorba de bani
Băiatul nici măcar nu privi hârtiile. Ochii îi erau pierduți spre spatele casei, unde mama-i bătrână zdrobea cu spinarea un braț de lemne, gârbovită și tăcută. Băiatul îi împinse ușor mâna cu banii.
**Darul meu nu se vinde pe hârtii,** zise calm. **Eu mă târguiesc doar pe sudoare.**
Scena 3: Mândrie și neputință
Femeia respiră greu de furie; și-a cuprins picioarele neputincioase și privea căruțul scump.
**Ai scăpat la minți? Eu nu pot face nimic!** strigă ea. **De trei ani nu mi-am mișcat picioarele!**
Scena 4: Condiție nemiloasă
Băiatul se plecă aproape de obrazul ei. Din ochii-i limpezi parcă i se citea viața: toată lăcomia și egoismul, cum îi folosise pe toți de-a lungul anilor.
**Atunci târăște-te până înveți,** îi șopti.
Scena 5: Drumul începe
Băiatul pocni din degete. În clipa aceea, femeia rămase cu ochii mari de spaimă, simțind cum piciorul înțepenit se smuci singur, izbind roata căruțului. Căruțul se roti, se răsturnă, iar milionara căzu direct în colb și noroi.
Finalul visului
Se zvârcolea în noroaie, copleșită de rușine, așteptând ca băiatul să-i întindă o mână. Dar el arătă doar către un lemn gros prăvălit din brațele mamei lui.
**Vrei să mergi? Ajut-o pe mama să ducă lemnele la sobă,** îi tăie vorba.
**Nu pot! E peste puterile mele!** bocise ea.
Dar de fiecare dată când încerca să renunțe, picioarele îi zvâcneau de crampe, forțând-o să se strecoare înainte. Fără voia ei, se agăța de pământul rece, târându-se printre lacrimi și sudoare. Ceas după ceas, căra lemnul blestemat. Mătasea rochiei i se rupse în fâșii, iar mâinile-i fine crăpaseră de oboseală.
La apus, cu ultimul lemn lângă sobă, băiatul veni către ea. Femeia abia respira, prăbușită pe podea. Mândria-i dispăruse rămăsese doar oboseala și o liniște stranie.
**Ridică-te,** zise băiatul încet.
**Nu pot…** șopti ea.
**Ai făcut ce e mai greu. Ai uitat cine ești și-ai amintit ce-i munca.**
Îi întinse mâna, și în clipa aceea, minunea se petrecu simți din nou podeaua sub picioare. Întâi șovăind, apoi tot mai sigur, se îndreptă cu spatele. Pentru prima oară după ani, stătea pe propriile picioare.
Privirea i-a căzut pe plicul cu lei, împrăștiat în colb acum nu mai era decât gunoaie.
**Picioarele ascultă doar de omul care știe prețul pământului,** mormăi băiatul intrând în casă. **Mergi înainte și nu uita niciodată: nu poți cumpăra viața.**
Femeia făcu primul pas spre poteca de piatră a satului. Fiecare pietricică o durea, dar, pentru întâia oară, se simțea cu adevărat bogată.
