Nu era să fie…
Trenul mergea deja de două zile. Oamenii din vagon au avut timp să se cunoască, să bea mai multe cești de ceai, să rezolve o mulțime de integrame. Discuțiile au ajuns firesc la viață. Sindromul călătorului se simte cel mai bine în tren: se spun povești pe care nu ai cum să le auzi altundeva.
Stăteam pe un scaun lateral, iar din compartimentul vecin trei bătrâne stăteau la taifas schimbau rețete de aluat și vorbeau despre cum se împletesc ciorapi pe andrele. Trenul trecea peste un pod, cu o priveliște minunată. Cer senin, soare, zi frumoasă, un râu lat peste care lucrau valuri mici. Pe malul înalt, acoperit de iarbă moale, trona o biserică cu ziduri albe și turle poleite cu aur.
Femeile au tăcut o vreme. Una s-a închinat.
Stați să vă povestesc o întâmplare, zise una dintre ele. Că credeți sau nu, vedeți.
Mi s-a întâmplat acum ceva ani, pe la început de primăvară. Stau singură, n-am copii, bărbatul mi l-am îngropat de mulți ani. Satul nostru, deși mic, e pe ambele maluri ale râului. Ca să ajungi la magazin și la poștă, trebuie să treci peste un pod micuț. În dimineața aia, fratele meu m-a sunat devreme urma să vină în delegație și special făcea un ocol să mă vadă. Nu ne mai întâlnisem de vreo cinci ani, trăiește departe.
M-am bucurat din tot sufletul! Am zis să fug la magazin, să iau una-alta, făină, zahăr, să coc o plăcintă, să-l cinstesc cum trebuie. Mi-am pus repede șuba pe umeri, n-am mai încheiat-o, doar am strâns-o la piept, am tras cizmele de lână și-am pornit grăbit.
Când am ajuns la râu, m-am oprit și am gândit: Până la pod e un drum cam ocolit… dacă aș trece pe gheață? Deși era cald ziua, nopțile încă erau cu ger. Pe deasupra, mai departe, tot la pod, câțiva pescari la copcă îmi dădeau curaj. Dacă oamenii ăștia zdraveni și plini de bagaje stau, eu, mai ușoară, mă descurc și eu, nu?
Cobor cu grijă spre râu. Fac un pas, doi, pare că ține gheața. Dacă totul merge bine, ajung repede, locul nu-i lat.
Să știți că nici n-am priceput din prima când m-a tras gheața continuă femeia povestea. Parcă m-a electrocutat, răsuflarea mi s-a tăiat și gata. Încercam să ies la suprafață, dar șuba mă trăgea la fund. Slavă Domnului că n-am încheiat-o! Am scăpat-o în apă, și mi-a fost mai ușor să ies. E o spaimă de nedescris când te agăți de gheață și se rupe sub tine cu zgomot, și iar te cufunzi. Nu mai puteam țipa, vocea mi-a pierit.
Văd vecina pe mal, uitându-se la mine. Dau din mână, sperând să îi strige pe pescari. Dar ea dă să plece, merge înapoi! Atunci am simțit că acolo mi-e sfârșitul. Asta a fost, gândesc. O să mă duc pe fundul apei, și fratele n-o să mă mai găsească.
Ultima încercare gheața iarăși crăpa. Și dintr-o dată, l-am zărit pe el. Un bărbat venea în fugă către mine. Jur că nu era nimeni, de unde a apărut?
Se aruncă pe burtă, întinde mâna și strigă:
Haide spre mine! Poți, hai că reușești!
Nu știu de unde am avut atâta putere. Dar când s-a pus și sub el gheața să trosnească, bărbatul s-a întors spre mal, a smuls dintr-odată un mesteacăn tânăr, s-a întors la mine, s-a întins din nou și mi-a întins copacul. Mă agățam de crengi, dar ele erau sticloase de gheață.
El trage copacul spre el, îl răstoarnă cu rădăcina spre mine, și iar îl împinge spre apă:
Ține de rădăcină! Ține de rădăcină!
Am prins bine și m-a tras, așa, ca pe o legumă din grădină. Zac pe gheață, lacrimile îmi îngheață pe obraz. Vine peste mine și mă întreabă:
Ești bine, măicuță?
Dădusem din cap, că nu puteam vorbi.
Slavă Domnului, zice, mergi acasă, nu-ți fie frică, n-o să te doară nimic.
Mi-am șters fața, m-am ridicat. Când m-am întors, bărbatul dispăruse. Unde să fi plecat? Râul se vedea de jur-împrejur, nu era niciun cot ascuns. Doar văzusem pescarii alergând spre mine.
Un pescar m-a ajutat să ajung până acasă. M-am schimbat de haine, am băut un ceai fierbinte. Dar ce era să fac? Tot trebuia la magazin.
Am pornit iar, pe pod, spre celălalt mal. Ajung la magazin și, cine stă la scară? Vecina. Se uita la mine ca la mort și făcea cruce.
Tu nu te-ai înecat? întreabă ea.
Dar de ce n-ai chemat ajutor? o întreb la rândul meu.
Am zis că dacă mă apropii, mă duc și eu în apă, și oricum nu ajungeam la pescari la timp. Dacă era să mori, așa ți-a fost scris. Dar uite că n-ai murit… Bine că s-a terminat cu bine.
Fratele a stat doar o zi, nu i-am spus nimic despre ce am pătimit. Când a plecat, am luat satul la pas, să întreb de cine a venit ieri bărbatul cel străin. Nu era al nostru, știam sigur, era îmbrăcat ciudat, ca nimeni din partea locului. Nici rude la cineva din vecini nu veniseră, iar omul acela nu-l văzuse nimeni, numai eu.
M-am urcat apoi în autobuz, am mers până în satul vecin, la biserică, să aprind o lumânare pentru minunea ce mi s-a întâmplat. Și, când am intrat în lăcaș, am încremenit: de pe o icoană, chiar Sfântul Nicolae se uita la mine același bărbat care mă scosese de sub gheață. M-am prăbușit în fața icoanei. Am vorbit mult cu preotul după.
Asta-i minunea, așa vă spun. Și drept e, niciodată nu m-am îmbolnăvit după ziua aia, nici un strănut n-am avut, așa și-a încheiat bătrâna povestea. Credeți sau nu, fiecare cum vrea.
