Nu există bucurie fără luptă
Cum ai putut să ajungi într-o asemenea situație, fată fără judecată? Cine te mai ia acum, cu un copil în pântece? Și cum ai de gând să-l crești? Să nu te gândești că te ajut eu! Te-am crescut pe tine, ce vrei, să cresc acum și copilul tău? Nu am nevoie de tine aici. Strânge-ți lucrurile și ieși din casa mea!
Am ascultat-o pe mătușa Mariana cu capul plecat. Ultima mea speranță, că mă va primi în gazdă măcar până-mi găsesc de lucru, s-a fărâmat de tot sub vorbele ei tăioase.
Dacă ar mai fi fost mama…
Tatăl meu a dispărut înainte de a fi eu, iar mama a murit acum cincisprezece ani, lovită de un șofer beat pe trecerea de pietoni. Aproape că m-au trimis la casa de copii, dacă nu apărea mătușa Mariana, verișoară de-a doua cu mama. Avea serviciu stabil și casă proprie la marginea orașului Cahul, pe aproape de frontieră, într-o zonă unde vara dogoarea soarele, iar iarna ploua fără oprire. Totuși, nu mi-a lipsit niciodată pâinea de pe masă și am avut mereu haine curate. M-a învățat de mică să muncesc gospodărie cât cuprinde, grădină, animale, bătătură. Poate nu m-a alintat niciodată cu o vorbă caldă, dar cui să-i pese?
Am învățat bine și după liceu am intrat la colegiul pedagogic. Anii de studenție au trecut repede, nepăsătoare, ca vântul pe dealuri, iar când s-au terminat examenele și am revenit acasă, nu am găsit așteptarea și liniștea pe care le visam.
După ce și-a vărsat năduful, mătușa Mariana s-a mai liniștit puțin:
Ajunge. Nu te vreau sub acoperișul meu. Am zis destul.
Mătușă Mariana, dar pot măcar…
Nu! Nu mai am nimic de spus!
Am luat tăcută valiza și-am ieșit în drum. Asta-i revenirea pe care am meritat-o? Alungată, fără niciun strop de demnitate și, pe deasupra, și însărcinată Sarcina era încă la început, dar nu mai aveam de gând s-o ascund.
Trebuia să-mi găsesc un acoperiș deasupra capului. Mergeam fără țintă, pierdută în gânduri.
Era vară sudică, cu livezile încărcate de mere și pere, de caise coapte ca mierea. Viile se aplecau sub ciorchinii grei, iar printre frunzele dese sclipirile prunelor albastre străluceau discret. Aerul mirosea a dulceață, a pâine caldă și a carne friptă la foc domol. Arșița mă apăsa și mi se făcuse o sete cumplită. Când am ajuns la o poartă unde, lângă bucătăria de vară, o femeie spăla vase, am strigat:
Se poate un pahar cu apă, vă rog?
Polina, o femeie zdravănă de vreo cincizeci de ani, s-a întors spre mine: Hai, vino, fată bună, dacă ai sufletul curat.
Mi-a întins un pahar rece și mi-a făcut semn să șed. Am tras aer în piept, ostenită.
Pot să mai stau puțin? M-a doborât căldura…
Stai, draga mea, odihnește-te. De unde vii cu valiza după tine?
Am absolvit colegiul, vreau să mă fac educatoare. Dar n-am unde sta. Poate știți pe cineva care închiriază o cameră…
M-a privit atent eram curată, dar obosită de parcă tot necazul lumii îmi atârna pe umeri.
Poți rămâne la mine. Îmi însuflețești casa. Nu cer mult, doar să fie ordine și grijă de gospodărie. Dacă ești de acord, îți arăt camera.
Ideea unei chiriașe nu-i displăcea Polinei orice leu era bun în sătucul nostru uitat de lume. Fiul era plecat în Chișinău, venea rar. Pe iarnă i-ar prinde bine prezența cuiva în casă.
Nici nu-mi venea să cred, așa că am mers grăbită după ea. Camera era mică, dar luminoasă: fereastră spre livadă, o măsuță, două scaune, pat și-un dulap vechi. Destul. Ne-am pus de acord la preț șaizeci de lei moldovenești pe lună și, după ce m-am schimbat, am mers la direcția de învățământ.
Așa au început zilele mele serviciu, casă, iar serviciu. Timpul trecea și nu reușeam nici să rup filele calendarului.
Cu Polina m-am împrietenit repede. Era o gazdă bună, îngrijorată de mine, și-am ajuns să bem ceai seara în foișor, cu dulceață de caise. În Moldova, toamna vine greu, ca un dor.
Sarcina a mers ușor. Nu mi-a fost rău, chipul mi-a rămas curat, doar rotunjit. I-am povestit Polinei povestea mea simplă, ca atâtea altele.
În anul doi m-am îndrăgostit de Denis, un băiat fermecător, fiul unor profesori de la universitate. Avea drumul croit înainte facultate, masterat, carieră în jurul părinților. Frumos, manierat, sufletul petrecerii, rareori rămânea singur printre fete. Dar a ales pe cine nu se vedea pe mine. Poate pentru că surâdeam timid, poate pentru ochii mei căprui sau pentru firea mea firavă. Mai degrabă pentru că a recunoscut în mine aceeași tărie ca la cei care au trecut prin greutăți. Am trăit aproape nedespărțiți și viitorul părea numai al nostru.
Îmi amintesc bine ziua aceea. Dimineața m-a prins cu grețuri, nu puteam mânca, mirosurile mă loveau. Și, mai mult ca orice, întârzia ciclul. De când să nu mă gândesc la așa ceva? Am cumpărat un test și, tremurând, am așteptat. Două liniuțe. Mă uitam la ele necrezând două. Curând urma sesiunea și eu… Ce va zice Denis? Nu ne-am planificat copii acum.
Dar simțeam, pe neașteptate, duioșia față de mica viață din mine.
Puiule, am șoptit, mângâind abia vizibil burtica.
După ce a aflat, Denis m-a dus la părinți seara. Întâlnirea aceea încă mă urmărește. Pe scurt, m-au sfătuit să fac avort și să plec după absolvire singură, căci Denis trebuie să-și facă un rost, iar eu nu sunt de nasul lui.
Ce i-au spus lui, numai el știe. A doua zi Denis a intrat în camera căminului, fără o vorbă, a lăsat pe masă un plic cu bani și a plecat.
Nu m-am gândit nicio clipă la avort. Deja îmi iubeam copilul. Era al meu, doar al meu. Totuși, am luat banii, știam că voi avea nevoie.
Polina m-a mângâiat: Sunt și mai rău de-atât. Ai făcut cum trebuie. Copilul e o binecuvântare. Cine știe ce îți aduce soarta?
Doar că nu puteam ierta umilința, ușurința cu care Denis m-a lăsat.
Timpul a trecut. Am încetat să lucrez, mișcându-mă încet, ca o rață, așteptând copilul. Voiam doar să fie sănătos.
La sfârșit de februarie, într-o sâmbătă, au început durerile și Polina m-a dus la maternitate. Nașterea a fost ușoară, iar pe lume a venit un băiețel voinic.
Ionel, am șoptit mângâindu-i obrăjorul.
În salon m-am împrietenit cu celelalte mame. Ele mi-au povestit că acum două zile, nevasta unui vameș a născut o fetiță aici, deși nu erau căsătoriți legal, doar trăiau împreună.
Să vezi ce flori i-a adus, câte dulciuri, ba chiar și coniac asistentelor, și tot cu jeepul venea zilnic. Între ei însă ceva nu merge ea spunea că nu vrea copil și, până la urmă, a lăsat o scrisoare și a fugit, că nu-i pregătită.
Dar copilul?
Îl hrănesc artificial, dar o asistentă zicea că mai bine i-ar da cineva lapte… Numai că toate avem copiii noștri.
Când au adus fetița la hrănit, asistenta a întrebat:
Vrea cineva să o alăpteze? E tare micuță.
Eu, sărăcuța de ea… am șoptit, lăsându-l pe Ionel dormind și luând fetița în brațe.
Ce firavă, și atât de blondă! O voi numi Natalia.
Pe lângă Ionel, părea o păpușă de porțelan.
I-am dat sân și a supt cu disperare, adormind într-o clipă.
Mică și slăbită… a oftat asistenta.
Așa am ajuns să hrănesc doi bebeluși.
Peste două zile, asistenta mi-a spus că tata fetiței vrea să-mi mulțumească personal. Așa l-am cunoscut pe vameșul, căpitanul Dumitru Socol nu prea înalt, dar cu o privire albastră, calmă și hotărâtă.
Ce a urmat s-a povestit nu doar în maternitate, ci în tot orașul. Sfârșitul i-a surprins pe mulți și mi-a rămas mereu în suflet.
La externare, în fața maternității erau strânși doctori, asistente, femei de serviciu. Pe trepte, un jeep împodobit cu baloane albastre și roz. Căpitanul m-a ajutat să urc în mașină unde mă așteptau deja Polina, un scutec albastru cu băiatul meu și altul roz pentru Natalia.
Sub claxoanele alaiului, jeepul s-a pierdut după colț.
Așa e în viață niciodată nu știi unde te duc pașii tăi. Priveam pe geam cu amândoi copiii la piept, iar Polina zâmbea în colțul gurii. Înăuntru mirosea a flori proaspete și a parfum de copil. Dumitru, care cu o zi înainte ceruse mâna mea în genunchi, conducea tăcut, zâmbind din când în când în oglindă. Mica Natalia dormea strângând degetul meu mic.
Iar acasă, nu doar un cămin mă aștepta, ci dragostea, ceaiul cu dulceață, dulapul vechi unde voi pune jucăriile și o viață pe care nu o visasem, dar care prindea legătură și avea deja sens.
