Nici o bucurie fără luptă
Cum ai putut să ajungi într-o asemenea situaţie, fată nebună? Cine te va mai lua acum, cu copilul în pântece? Şi cum ai de gând să-l creşti? Pe ajutorul meu să nu contezi! Te-am crescut pe tine, acuma să-l cresc şi pe copilul tău? Nu te mai vreau aici. Strânge-ţi lucrurile şi ieşi din casa mea!
Ilinca asculta tăcută, cu ochii în pământ. Ultima speranţă că mătuşa Catinca o va primi măcar un timp până îşi găsea un rost se destrăma sub ochii ei.
Dacă ar fi trăit mama…
De tatăl său nu ştia nimic, iar mama îi murise acum cincisprezece ani, lovită de o maşină pe trecerea de pietoni, la marginea oraşului. Fetiţa ar fi ajuns aproape la orfelinat, dar atunci s-a arătat neaşteptat o rudă îndepărtată sora a treia a mamei. Mătuşa Catinca avea serviciu stabil şi o casă la marginea satului din sudul Moldovei, aşa că totul s-a aranjat rapid, iar ea a luat-o în grijă.
Casa mătuşii Catinca era la periferia unui orăşel aproape de Prut, unde vara era soare dogoritor, iar iarna ploua mult. Ilinca nu dusese lipsă de mâncare, era tot timpul îmbrăcată şi învăţată să muncească. Era mereu ceva de făcut la gospodărie, la animale, prin curte. Unii i-ar fi zis că nu a simţit căldura maternă, dar cui îi păsa acum?
Ilinca a învăţat bine şi, după liceu, a urmat colegiul pedagogic. Anii frumoşi de studenţie au trecut repede, dar la final tot acasă s-a întors. Numai că întoarcerea ei a fost cu totul altfel decât îşi închipuise.
După ce s-a descărcat, mătuşa Catinca s-a mai liniştit puţin.
Destul. Ia-ţi catrafusele şi să nu te văd prin preajmă. Nu mai eşti de-a casei.
Mătuşă Catinca, măcar…
Nu şi nu! Am zis tot ce era de zis!
Ilinca şi-a luat valiza şi a ieşit din curte. Nici în visele cele mai urâte nu s-ar fi aşteptat la aşa primire. Umilită, alungată, şi pe deasupra însărcinată era devreme, încă nu se vedea, dar nici nu mai voia să ascundă.
Avea nevoie de un acoperiş. Mergea, mergea pe uliţă, cu capul plecat, neîndurându-se să ridice ochii la cer.
Era miezul verii, pădurile fremătau, livezile forfoteau de fructe mere, pere, caise poleite cu soare. Pe podgorii atârnau ciorchini grei, printre frunzele umbrite se ascundeau prunele vânate. Aerul mirosea a silvoiţă, friptură şi pâine proaspăt scoasă din cuptoare. Căldura o lovea în tâmple şi Ilinca simţea setea la o poartă mică, a zărit o femeie lângă bucătăria de vară.
Sărut mâna, pot să cer un pahar cu apă?
Polina, o femeie zdravănă la vreo cincizeci de ani, s-a uitat la ea mirată. Hai, dragă, intră de eşti cu gânduri bune.
A tras apă rece din fântână şi i-a întins cana. Ilinca s-a aşezat pe băncuţă şi a băut cu nesaţ.
Da ce stai pe aici, cu valiza?
Am terminat colegiul, aş vrea să fiu învăţătoare. Dar n-am unde sta, poate ştiţi cineva la cine să mă găzduiască cu chirie.
Polina s-a uitat bine la Ilinca. Curată, cât de cât îngrijită, dar cu o oboseală adâncă în ochii arşi de lacrimi.
Poţi rămâne la mine. Măcar aduci viaţă casei. Mult nu-ţi cer, dar să ai grijă. Dacă vrei, hai să vezi odaia.
Banii în plus îi prindeau foarte bine Polinei, mai ales într-un sat uitat de lume. Feciorul îi era plecat, nu prea trecea pe acasă, aşa că iarna îi trebuia şi companie.
Ilinca, cu inima tremurândă de speranţă, a intrat după ea. Camera era mică, dar îngrijită o fereastră spre livadă, o măsuţă, două scaune, un pat, un şifonier vechi. Era perfectă. S-au înţeles repede la chirie şi, după ce s-a schimbat de drum, Ilinca a mers direct la direcţia de învăţământ.
Aşa au început zilele: serviciu, casă, serviciu. Nu apuca nici să rupă filele calendarului.
S-a împrietenit curând cu Polina, care s-a dovedit blândă şi grijulie. Ilinca o ajuta la tot prin gospodărie, iar seara stăteau la un ceai în pridvor, urmărind toamna care nu se dădea dusă din sudul Moldovei.
Sarcina a decurs uşor. Nu îi era rău, faţa îi rămăsese curată, doar ceva mai rotunjoară. Îi povestise Polinei toată istoria una obişnuită, ca multe altele.
Pe la al doilea an de colegiu, Ilinca se îndrăgostise de Valentin, feciorul unor oameni avuţi şi dascăli la Chişinău. Viitorul lui era bătut în cuie: facultate, master, carieră lângă părinţi. Era chipeş, ştia să cucerească, toate fetele roiau în jurul lui, dar el a ales-o pe Ilinca. Poate din cauza zâmbetului ei timid, a ochilor castanii, a firei modeste, sau poate pentru că simţise la ea ceva statornic, crescut din greutăţile trăite de mică. Cine ştie? Ani la rând au fost aproape de nedespărţit, iar Ilinca îşi vedea viitorul doar în dreptul lui.
Acel moment i-a rămas întipărit: dimineaţa şi-a dat seama că nu poate mânca, mirosurile o deranjau. Şi mai ales întârzierea. Cum nu şi-a dat seama din timp? A cumpărat testul, s-a dus în camera de cămin, a băut apă şi a aşteptat. Două liniuţe. Se uita la ele şi nu-i venea să creadă două. În curând trebuia să dea examene, şi-acum… Cum va reacţiona Valentin? Un copil nu era în planurile lor atunci!
O emoţie neaşteptată i-a străbătut inima pentru ghemotocul acela din pântece.
Puiuţule…, a şoptit mângâindu-se cu grijă pe burtă.
Valentin, când a aflat, a adus-o seara la părinţii lui. Discuţia aceea o răscoleşte şi acum. Pe scurt, i-au sugerat să facă avort şi, după absolvire, să plece unde vede cu ochii, fiindcă Valentin trebuie să-şi construiască viitorul, ea nu-i este potrivită. Ce i-o fi zis Valentin acasă, Ilinca n-a aflat. A doua zi el a intrat în camera ei, a lăsat un plic cu bani pe masă şi a ieşit fără un cuvânt.
Ilinca nici nu s-a gândit la avort. Îşi iubea deja pruncul. Era doar al ei. Totuşi, banii i-a luat ştia că îi vor trebui.
Polina, ascultând-o, a oftat şi i-a mângâiat mâna: Se putea şi mai rău. Să-ţi trăiască puiuţul! Lasă, poate e mai bine aşa.
Dar gândul de a se împăca cu Valentin îi dădea fiori reci. Nu putea să ierte umilinţa şi uşurinţa cu care s-a lepădat el de ea.
Timpul curgea. Ilinca a lăsat munca deoparte, şontâcăind ca o rândunică prin casă, aşteptând venirea copilului. Era curioasă dacă va fi fată sau băiat, dar la ecografie nu s-a văzut. Să fie sănătos, oricum ar fi.
La sfârşit de februarie, într-o sâmbătă dimineaţa, au început durerile. Polina a dus-o cu maşina la maternitate. Naşterea a fost uşoară pe lume a venit un flăcău voinic.
Vasilică…, a şoptit Ilinca, mângâindu-i obrăjorul rumen.
În salon s-a împrietenit imediat cu celelalte proaspete mame. I-au povestit că exact în urmă cu două zile soţia unui poliţist de frontieră a născut aici o fetiţă. Nici nu erau cununaţi, stăteau doar împreună.
Şi să vezi ce flori i-a adus, bomboane, cafele la toată lumea şi coniac la surori! Cu jeepul vine zilnic în vizită. Dar între ei ceva nu a mers. Ea tot spunea că nu vrea copil, şi la urmă a lăsat bilet şi a plecat, a recunoscut că nu e pregătită.
Şi copila?
O hrănesc cu biberonul, dar ar fi bine să îi dea cineva din lapte. Dar fiecare are copilul ei.
Când au adus fetiţa la hrănit, o asistentă a întrebat:
Care dintre voi poate hrăni copila asta? E tare firavă.
Eu, biata de ea, a zis încet Ilinca, lăsându-l pe Vasilică dormind şi luând prunca în braţe.
Cât e de mică, albă ca laptele! Poate o să o cheme Maria…
Pe lângă băiatul ei zdravăn, fetiţa părea o păpuşă.
Ilinca i-a dat sân şi micuţa a tras cu poftă, adormind după numai câteva minute.
E slabă tare…, a oftat asistenta.
Aşa a început Ilinca să hrănească amândoi copilaşii.
După două zile, asistenta i-a spus că a venit tatăl fetiţei să mulţumească celei care o alăptează. Aşa l-a cunoscut Ilinca pe poliţistul de frontieră, Alexandru Rotaru nu prea înalt, dar cu nişte ochi albaştri care te pătrundeau direct în suflet.
Ce a urmat avea să povestească tot spitalul şi apoi o bună bucată de vreme s-a vorbit în tot oraşul. Ziua externării a adunat la poartă medici, surori şi infirmiere. La intrare, un jeep cu baloane albastre şi roz. Ofiţerul i-a ajutat să urce, acolo unde Polina aştepta, şi i-a dat în braţe întâi băieţelul, apoi fetiţa.
Prin claxoane şi aplauze, maşina s-a pierdut după cotitura drumului.
Aşa e în viaţă niciodată nu ştii ce aduce ziua de mâine. Ilinca privea pe geam, ţinând amândoi copiii la piept, iar Polina îi zâmbea cu drag. MIrosea a flori şi a pudră de bebeluş. Iar Alexandru, poliţistul care o ceruse de soţie chiar în spital, conducea maşina cu grijă, privind din când în când spre fetiţa Maria ce dormea ţinându-i degetul Ilincăi.
Acasă le aştepta cuptorul cald, ceaiul cu dulceaţă, dulapul vechi în care aveau să adune jucăriile celor mici şi o viaţă ce abia începea, dar deja era plină de sens.
