Nu ești din sânul familiei, spuse soacra, aruncând carnea înapoi în oală.
Ana rămase blocată lângă plită, cu farfuria în mâini. Pe ea încă se vedea sosul de tochitură pe care Ruxandra tocmai îl pregătise. Bucățile de carne dispăreau, una câte una, ca și cum soacra le număra cu grijă.
Ce? întrebă Ana, nedumerită, crezând că a auzit greșit.
Ce e de mirare? răspunse Ruxandra, ștergânduși mâinile pe șorț și întorcânduse spre nevastăsa. Nu te-am luat în familie. Tu te-ai impus singură.
În bucătărie domni o liniște apăsătoare, se auzea doar cum fierbe ciorba pe foc. Ana a pus farfuria pe masă și a împins o șuviță de păr în spate. Mâinile îi tremurau.
Ruxandra, nu înțeleg. Suntem căsătoriți de cinci ani! Avem o fetiță
Și ce? interrompu soacra. Liza, micuţa noastră sângeroșie, e a noastră. Dar tu vei rămâne mereu străină.
Ușa bucătăriei sa deschis și a intrat Victor. Părul dezordonat, cămașa deasă, parcă tocmai se trezise de pe canapea după o zi lungă.
Ce se întâmplă aici? întrebă el, privind la soție și la mamă. De ce țipaţi?
Nu țipăm, răspunse calm Ruxandra. Doar discutăm. Îi explic soacrei cum trebuie să se poarte în casa noastră.
Victor a încruntat, și sa uitat la Ana, care stătea paloală, strânsânduși buzele.
Mamă, ce ai spus?
Am spus adevărul. Carnea nu e pentru toţi. Familia e mare, dar porţiile sunt puţine.
Ana simţi cum i se strânge în gât o greutate. Grea. Cinci ani credea că face parte din familie, cinci ani a încercat să o mulţumească pe soacră, să înghită criticile ei și să speră că, cu timpul, lucrurile se vor îmbunătăţi.
Victor, o să plec acasă, şopti ea către soţ. La mama.
Acasă? exclamă Ruxandra, iritată. Acasă e aici, de acum. Crezi că poţi veni şi pleca când vrei?
Mamă, te rog, stai liniștită, interveni Victor, apropiinduse de Ana. Ce sa întâmplat?
Ana tăcu. Cum să-i explice bărbatului că mama lui ia tras pe dinafară în faţa ei, că nici o farfurie de tocăniţă nu e prea mult pentru ea?
O să iau Liza, spuse ea, încercând să găsească un răspuns. O să o duc la mama în weekend.
De ce? se miră soacra. Bunica e lângă noi, nu e nevoie să o duci la altă parte.
Bunica crede că mama ei nu e din sânul familiei, răspunse Ana cu voce blândă. Poate că și nepoţii vor găsi un loc mai bun.
Se întoarse spre ușa bucătăriei. Victor îi apucă mâna.
Ana, stai! Explică-mi ce sa întâmplat.
Ana se întoarse. Victor o privea nedumerit, iar Ruxandra stătea lângă plită, prefăcânduse că amestecă supa.
Întreabămă pe mamă, spuse Ana. Ea îţi va spune tot.
În camera copilului, Liza, o fetiță de trei ani, se juca cu păpușile. Văzândui mama, fugea cu bucurie spre ea.
Mami! Uite, îl hrănesc pe Andrei!
Bravo, drăgălaşe, aşezăo Ana pe genunchi și o strânse în braţe. Vrei să mănânci?
Da! Bunica a zis că azi e tocăniță.
Va fi, micuţo. Dar noi mergem să mâncăm la bunica Svetla.
La bunica ta? exclama Liza fericită. Ura! Şi tata vine cu noi?
Nu, tata rămâne acasă.
Ana începu să împacheteze lucrurile Lizei în geantă: rochiţe, colăneci, jucării tot ce-i trebuie pentru câteva zile. În timp ce așeza hainele, Victor intră în camera.
Ana, cea asta? Un fel de grădiniţă? Ce nebunie.
Grădiniţă? se ridică Ana şi se uită la el. Mama ta mia spus că nu-s din familie! Mia luat mâncarea! Asta e nebunie?
Doar că a zis așa! replică Victor. Mămica e încordată, mâine o să uite.
Nu o să uit eu, Victor! Nu e prima oară.
Lasăo! Poate doar e obosită. La birou are probleme şi a eşuat.
Ana chicoti, dar râsul îi era amar.
Se obosește! Cinci ani de oboseală?! Şi pe mine o aruncă pe mine.
Nutelua așa, Ana.
Să numă tratezi ca pe o străină în propria casă? Victor, eşti conştient ce spui?
Victor se plimbă prin cameră, frecânduşi spatele. Un gest pe care îl făcea mereu când nu ştia ce să răspundă.
Ana, unde te duci? Suntem familie. Avem o fetiță.
De aceea plec. Nu vreau să o aud pe mama mea cum o jignesc!
Cine tejigneşte? Mama doarși exprimă părerea.
Părerea ei? se opri Ana din împachetat şi îl privi. A luat mâncarea mea! A zis că sunt străină! Asta e părere?
Poate a fost dură. Dar ştii că a crescut singură cu noi. Tatăl a murit când era tânăr, a crescut pe noi cu fratele. A învăţat să controleze totul.
Şi acum trebuie să suporţi controlul ei toată viaţa?
Victor se aşeză pe marginea patului şi îi luă mâna.
Ana, nu strică să vorbim. Voi vorbi cu mama, îi voi explica.
Ce să îi explici? Că şi eu am sentimente?
Da. Să nu mai fie aspră.
Ana clătină din cap.
Victor, nu e vorba de asprime. E că mama ta nu mă acceptă! Şi ştii asta.
Poate are nevoie de timp
Cinci ani nu-s destul! Cât să mai aștept?
Din bucătărie se auzi vocea lui Ruxandra:
Victor! Hai să mâncăm! Totul se va rezolva!
Victor se ridică.
Hai să luăm cina în liniște, apoi vorbim.
Nu, mulţumesc. Nu-mi mai e poftă.
Victor plecă, lăsând-o pe Ana să asculte discuţia lor, fără să înţeleagă ceva spune fiecare. Vocea lor urca şi cobora, ca un şir de clopoţei.
Ana luă telefonul şi sună pe mamă.
Mamă? Pot veni la tine câteva zile?
Desigur, draga mea. Ce sa întâmplat?
Îţi povestesc mai târziu. Plecăm acum.
Bine. Am făcut ciorbă, vai de noi, o să ajungă la toţi.
Ana zâmbi uşor. Mama mereu spunea: Ajunge la toţi. Nu număra porţiuni, nu fragmenta totul.
Liza se bucura de călătoria spre bunica Svetla. În autobuz susurla poveşti despre păpuşile ei şi planurile de mâine.
Mamă, de ce tata nu a venit cu noi? întrebă fetiţa când se apropiau de casă.
Tata lucrează, micuţo. Va veni mai târziu.
La poartă îi aştepta Svetla Ivanova, bunica care era tot opusul lui Ruxandra blândă, caldă, mereu gata să ajute.
Cât miai lipsit! o strânse în braţe. Copila mea! Ce-ai crescut!
Bunico, ai poveşti noi?
Desigur! După cină citim.
Svetla turna ciorbă în farfurii mari, murmurând:
Poftă mare! Ana, ai slăbit tare. Nu tehrăneşti?
Mă hrănesc, mamă. Doar nuam poftă.
Acum o să fie. Casa și pereţii ne susţin.
În casă, Ana privea în jur: bucătăria primitoare cu perdele în carouri, un dulap vechi cu set de porţelan, poze pe pereţi. Aici nimeni nu o numea străină.
După cină, când Liza adoarme, bunicile stau la ceai.
Povesteşte-mi ce sa întâmplat, spuse Svetla, turnând ceai în ceşti.
Ana descrise conflictul de la bucătărie, carnea, cuvintele soacrei. Svetla asculta în tăcere, clătinând din când în când capul.
Şi cum a reacţionat Victor?
Ca de obicei. A zis că mama e obosită și că nu trebuie săl acordăm importanţă.
Înţeleg, zise Svetla, amestecând zahărul în ceai. Cum te simţi tu?
Obosită. Cinci ani şi încă nu ma acceptat. Tot ce găsesc e un motiv să mă critice.
Adu exemple.
Ana oftă.
Nu gătesc cum trebuie, nu curăţ nicăieri, nu cresc fetiţa cum trebuie. Când Liza sa îmbolnăvit luna trecută, mia spus că nu sunt o mamă bună.
Şi Victor?
Tăcut. Sau spune că mama se îngrijeşte de nepoată.
Svetla a pus ceaţa pe masă.
Dragă, eşti fericită în căsătorie?
Întrebarea o luă prin surprindere. Ana privi afară, la luminile serii.
Nu ştiu. Odinioară eram fericită. Acum mă simt străină în propria familie.
De ce nu miai spus niciodată?
Credeam că va trece. Că Ruxandra se va obişnui cu mine.
Se pare că nu.
Rămăseseră în tăcere, sorbind ceai. Afară începea să plouă uşor.
Mamă, cum a fost când bunica ta a intrat în viaţa ta?
Svetla zâmbi.
Bunica ta, Cătălia? De prima zi ma numit fiică. Spunea: Acum am două fete. Trateazămă mai mult decât pe propria ei soră Zina.
De ce crezi?
Pentru că a văzut că iubesc fiul ei. Şi când e dragoste în familie, locul nu lipseşte pentru nimeni.
Ana se gândi: iubeşteo cu adevărat Victor? Sau doar sa obișnuit?
Telefonul bătu. Pe ecran apărea numele soțului.
Ana, unde ești? vocea lui Victor era îngrijorată.
La mama. Ți-am spus.
Când vă întoarceţi acasă?
Nu ştiu. Poate duminică.
Cum nu ştii? Mâine ai serviciu.
Am cerut concediu, pretind că sunt bolnavă.
Un moment de tăcere.
Ana, nu te mai duce, vino acasă. Hai să vorbim.
Despre ce, Victor? Despre faptul că mama ta nu mă consideră om?
Lasăte! Mama doar e așa. Are nevoie de timp.
Cinci ani nue destul!
Hai, nu complica. Familia e una.
Tu ai o singură familie. Eu, în schimb, parcă nu am nicio familie.
Ana închise apelul. Mama îi puse pe braţ o şală.
Plânge, copilă. Aşa o să te simţi mai bine.
Dar lacrimile nu veneau. Era doar un gol, un uşor uşurare, ca un greutăţi căzute de pe umeri.
Dimineaţa următoare, Svetla plecă la piaţă să cumpere legume. Ana rămase acasă cu Liza. Jucau mamabăiat, citeau cărţi, modelau figurine din plastilină. Liza era fericită bunica îi permitea tot ce îi era interzis de bunica Ruxandra.
Mamă, de ce nu suntem acasă? întrebă fetiţa la prânz.
Suntem la bunica Svetla.
Cât timp vom sta?
Nu ştiu, dragă.
Va veni şi tata?
Ana se uită la fetiţă. Mică, dar deja simțea că ceva nu e în regulă.
Tata lucrează, dar ne iubeşte.
Şi bunica Ruxandra ne iubeşte?
Un suspin greu iasă din gura Anei.
Ea te iubeşte, e nepoata ei.
Dar tu?
Nu ştia ce să răspundă. Cum să explici unei fetițe de trei ani că adulţii pot fi cruzi fără motiv?
Hai să jucăm de-a ascunselea? propuse ea.
Liza aplaudă şi a fugit să se ascundă.
Seara, din nou telefonul lui Victor.
Ana, mama vrea să-şi ceară iertare.
Serios?
Da. A înţeles că a greșit.
Ce a înţeles?
Că nu e frumos să spui aşa. Că eşti parte din familie.
Ana clătină din cap, deși Victor nu era lângă ea.
Victor, ea îşi cere iertare pentru că tu iaţi făcut să facă asta, nu pentru că a realizat ceva singur.
Ce contează? Important e că vrea săşi ceară scuze.
Diferenţa e mare. Dacă se repete, nu va fi o schimbare.
Nu se va repeta. Am vorbit serios cu ea.
Ce ai zis?
Victor tăcuţi.
Am zis că e soţia mea și trebuie sămă respecte.
Trebuie sămă respecte din ordin?
Ana, nu căuta probleme. Eu sunt de partea ta!
Atunci de ce am tăcut cinci ani? De ce nu mai apărat?
Nu am permis
Ai permis, Victor! Prin tăcerea ta iai permis!
În fundal se auzea vocea lui Ruxandra:
Spunei că am făcut supă! Supa ei preferată, cu găluşte!
Ana închise ochii. Chiar şi acum, soacra nu putea săşi ceară iÎn ultima clipă, Ana a închis ochii, a luat cheia de la noua casă și a pășit hotărâtă spre viitor, știind că, indiferent de obstacole, va găsi mereu drumul spre libertate și fericire.
