– Nu ești din sânul nostru, spuse soacra și aruncă carnea înapoi în oală.
Mădălina rămâne înghețată lângă aragaz, cu farfuria în mâini. Pe ea mai era sosul de ciorbă de burtă pe care Doina Petrovna abia ce-l pregătise. Bucățile de friptură se scufundau una câte una în oală, parcă soacra le număra cu degetele.
Ce?! întrebă Mădălina, nepătrunsă de urechi.
Ce e de supă? răspunse Doña, ștergânduși mâinile pe șorț și întorcânduse spre roabe. Nu te-am luat în familie. Tu ai venit pe cont propriu.
În bucătărie domni o liniște atât de adâncă că se auzea zgomotul bulelor din supă. Mădălina așeză farfuria pe masă și a scos o șuviță de păr de pe frunte. Mâinile îi tremurau.
Doina Petrovna, nu înțeleg. Suntem căsătoriți de cinci ani cu Vlad! Avem o fetiță
Și ce? întrerupse soacra. Lizanoastră roșie, așanumită, e doar un gândegânde. Tu vei rămâne mereu străină.
Ușa de la bucătărie se deschise și intră Vlad, părul dezordonat, cămașa desfacută, ca și cum ar fi adormit pe canapea după muncă.
Ce se întâmplă aici? întrebă el, privind spre soție și spre mamă. De ce strigaţi?
Nu strigăm, răspunse calm Doina. Doar vorbim. Îi explic soacrei cum să se poarte în casa noastră.
Vlad încruntă sprâncenele și se uită la Mădălina, care stătea palidă, buzele strânse.
Mamă, ce ai spus?
Am spus adevărul. Carnea nu e pentru toţi. Familia e mare, dar bucățile sunt puține.
Mădălina simţi o nod în gât, ca un nod în stomac. Asta era totul. Cinci ani crezuse că a devenit parte din familie, cinci ani încercase să-i mulțumească pe soacră, să îndure înțepăturile și înfășurările ei, să speră că, în timp, legăturile se vor înnodui.
Vlad, mă duc acasă, murmură ea, spre soț. La mama.
Acasă? exclamă Doina, ridicânduși vocea. Acasă tău e aici, de acum. Crezi că poţi veni și pleca când vrei?
Mamă, opreștete, interveni Vlad, apropiinduse de Mădălina. Ce sa întâmplat?
Mădălina tăcu. Cum să-i explice soțului că mama lui abia abia ia făcut să înţeleagă că nu eniciunul aici? Că nici o farfurie de ciorbă nu-i este de ajuns?
Îi iau Liza, spuse ea, evitând să răspundă. Apoi o duc la mama în weekend.
De ce să o duci? se înfurie soacra. Bunica e lângă noi, de ce să o tragi departe?
Bunica spune că mama ei nu e din sânul nostru, șopti Mădălina. Poate că seva găsi un loc mai bun și pentru nepoată.
Se întoarse spre ușă și plecă. Vlad îi apucă mâna.
Lenușoară, stai! Explicăne ce sa întâmplat.
Mădălina se întoarse. Vlad o privea mirat, iar Doina stătea lângă aragaz, prefăcânduse că amestecă supa.
Întreabămi pe mamă, spuse Mădălina. Ea îți va spune mai bine.
În camera de joacă, Liza, de trei ani, se juca cu păpuși. Când a văzut mama, a alergat spre ea cu bucurie.
Mămico! Uitemă, alăpt pe Andrei!
Bravo, drăgălașă, se aplecă Mădălina și o strânse în brațe. Vrei să mănânci?
Da! Bunica a zis că azi e ciorbă de burtă.
Va fi, micuțo. Dar noi mergem să mâncăm la bunica Svetla.
La mama ta? strigă Liza, încântată. Ura! Iar tata vine?
Nu, tata rămâne acasă.
Mădălina începu să pună în bagaj haine, ciorapi, jucării tot ceva trebui pentru câteva zile. În timp ce împacheta, Vlad intră în cameră.
Lenușoară, ceasta cu grădinița? De ce să ne ducem la un loc fără rost?
Grădiniță? răspunse Mădălina, ridicând ochii. Mama ta mia spus că nu sunt din familie! Mia luat mâncarea! E o prostie.
Doar a zis puțin! replică Vlad. Știi că e cam iritabilă. Mâine își va aminti.
Eu nu voi uita, Vlad! Nu e prima dată.
Lasăo, e obosită. Are probleme la serviciu, așa sa încărcat.
Mădălina chicoti, dar râsul ei era amar.
Se obosește de cinci ani și tot aruncă vina pe mine? exclamă. Totul cade pe umerii mei.
Nutelua în seamă! răspunse Vlad, frecânduși spatele.
Cum să nuteia în seamă că mă numesc străină în propria casă? întreabă. Vlad, tu auzi ce spui?
Vlad se plimbă prin cameră, frecânduși gâtul, gestul lui de odinioară când nu ştia ce să spună.
Lenușoară, unde te duci? Suntem familie, avem un copil.
Exact pentru asta plec. Nu vreau ca Liza să audă cum oi jignesc pe mamă!
Cine te jignește? replică Mădălina. Mamași exprima opinia.
Opinia? se opri, privind la el. Vlad, mia luat mâncarea! Mia zis că sunt străină! Asta e opinie?
Poate a fost dură, dar ştii că a crescut singură cu noi. Tatăl a murit devreme, ea a ridicat pe mine și pe fratele meu. A întotdeauna tot controla.
Şi acum trebuie săi suporţi controlul toată viaţa?
Vlad se așeză pe marginea patului și o apucă pe Mădălina de mână.
Lenușoară, nu să ne certăm. O să vorbesc cu mama, o săi explic.
Ce o săi explici? Că şi eu am sentimente? Că şi eu sunt om?
Exact. Să nu fie agroasă.
Mădălina clătină din cap.
Vlad, nu e vorba de agroa. E că mama ta nu mă acceptă! Şi ştii asta.
Mama are nevoie de timp
Cinci ani nue destul! Cât sămai așteptăm?
Din bucătărie se auzi vocea lui Doina:
Vlad! Hai să mâncăm! Totul se‐va rezolva!
Vlad se ridică.
Hai să luăm o cină decentă, apoi vorbim.
Nu, mulțumesc. Mia pierdut pofta.
El stă cu mâna pe ureche, apoi pleacă. Mădălina auzi cum vorbește cu mama în bucătărie, dar cuvintele se pierd în ecoul pereților.
Scoase telefonul și sună la mama.
Mama? Sunt eu. Putem să venim la tine câteva zile?
Desigur, draga mea. Ce sa întâmplat?
Îţi spun la drum. Plecăm acum.
Bine. Am făcut ciorbă, sărim și sădăm la toţi.
Mădălina zâmbi fără să vrea. Mama mereu spunea Sărim și sădăm la toţi. Niciodată nu număra porţiunile.
Liza era fericită să meargă la cealaltă bunică. În autobuz, fredona, povestind despre păpușile şi planurile ei pentru mâine.
Mamă, de ce tata nu vine cu noi? întrebă fetiţa când se apropiau de casă.
Tata lucrează, micuţo. Va veni mai târziu.
Mama îi întâmpină pe prag cu un zâmbet larg. Svetla Ionela era tot opusul lui Doina: blândă, călduroasă, mereu pregătită să ajute.
Cât de mult mia lipsit! o luă în braţe pe nepoată. Grozavă mea! Cum ai crescut!
Bunico, ai poveşti noi?
Desigur! După cină le vom citi.
La masă, Svetla turna ciorbă în farfurii mari, murmurând:
Mâncaţi, mâncaţi mult. Mădălina, ai slăbit. Nu teau hrănit?
Mă hrănesc, mamă. Doar nuam poftă.
Acum o săaibă. Casa și pereţii ne ajută.
În casă. Mădălina privea în jur o bucătărie cochetă cu perdele în dungi, un bufet vechi cu porțelan, fotografii pe perete. Aici nimeni nu o numea străină.
După cină, când Liza adormi, femeile se așezară la ceai.
Spunene cea fost,zise mama, turnând ceai în ceşti.
Mădălina povesti cea auzit lângă aragaz, despre carne, despre vorbe de la soacră. Svetla ascultă în tăcere, clătinând din cap din când în când.
Şi cum a reacționat Vlad?
Cadeobicei. A zis că mama e obosită, că nu trebuie săluăm în seamă.
Înţeleg,mormăi mama, amestecând zahăr în ceai.Ce simţi tu?
Sunt obosită, mamă. Cinci ani am încercat, iar ea nu maacceptă. Tot găseşte ce sămbetească.
Exemple?
Mădălina oftă.
Gătesc altfel, curăț altundeva, nu mă descurc cu copilul cum trebuie. Când Liza sa îmbolnăvit luna trecută, mama mia spus că sunt o mamă proastă.
Iar Vlad?
Vlad tăcut. Sau spune că mama seîngrijorează de nepoată.
Svetla a pus ceasca pe masă.
Draga mea, eşti fericită în căsătorie?
Întrebarea o surprinse. Mădălina tăcu, privind prin fereastră la luminile serii.
Nu știu. Odată am fost. Acum mă simt străină în propria familie.
De ce numi spui totul?
Credeam că va trece. Că Doina se va obișnui cu mine.
Se pare că nu.
Stăteau în tăcere, sorbind ceai. Afară începea să plouă.
Mamă, când teduseai la tată, cum tea primit bunica?
Svetla zâmbi.
Bunica Cătălina? De la prima zi ma numit fiică. Spunea: Acum am două fiice. Și ma tratat mai bine decât pe propria ei Sorin.
De ce, crezi?
Pentru că a văzut că iubesc fiul ei. Și când există iubire, locul seumple pentru toţi.
Mădălina se gândi. O iubea pe Svetla? Sau era doar obișnuință?
Telefonul suna. Pe ecran apărea numele lui Vlad.
Mădălina, unde ești? a sunat vocea lui, îngrijorată.
La mamă. Țiam spus.
Când vă întoarceţi acasă?
Nu știu. Poate duminică.
Cum nu știi? Mâine ai mtrebui la muncă.
Mam scutit de la serviciu, spunând că am o boală.
Tăcere lungă.
Mădălina, încetează săte înfurii, vino acasă. Vom vorbi normal.
Despre ce, Vlad? Despre faptul că mama ta nu mă consideră om?
Doar are nevoie de timp.
Cinci ani nue destul! Cât sămai așteptăm?
Din bucătărie răsună glasul lui Doina:
Vlad! Hai să mâncăm! Totul o săȘi așa, în lumina pâlpâindului de candelă, Mădălina închise ușa spre trecut și păși în noua viață cu inima ușoară.
