Îmi povesti bunica mea despre această întâmplare remarcabilă. Des vizitez satul unde trăiește. După ce am petrecut doi ani lucrând peste hotare, am revenit în Moldova și primul lucru a fost să o vizitez pe bunica.
Eram deja de câteva zile la țară, când am observat că nu am văzut-o deloc pe doamna Maria, vecina bunicii din casa de peste drum. O femeie binevoitoare, mereu muncitoare. Atunci, îngrijorată, am întrebat-o pe bunica:
– Bunico, unde-i prietena ta, doamna Maria? N-am văzut-o toată săptămâna. Nu i s-a întâmplat nimic, nu-i așa?
Bunica, surprinsă, mi-a răspuns:
– A, dar nu știai nimic? Doamna Maria locuiește de mai bine de un an la azilul de bătrâni. Ia ascultă povestea.
Așa cum ziceam, mama Maria era mereu ocupată, nimeni din sat n-o vedea fără de lucru: fie pe ogor, fie în grădină, ori având grijă de animale. Maria mereu făcea drumuri către piața din centrul raional, vânzând produse ca fructe, legume, ouă și altele. Fiecare leuț îl economisea într-o cutie de metal.
Nu pentru ea punea banii deoparte, ci pentru fiul ei Valentin, nora Zina și nepoata Sașa. Fiul și soția lui, locuind în oraș la trei ore distanță, veneau regulat, mai ales după bunătăți de la sat.
Cu timpul, Maria a început să îmbătrânească și să se îmbolnăvească. Avea dureri de spate, picioarele o dureau, iar tensiunea îi crea probleme. A hotărât să își reducă treburile, să scape de animale și să lase doar câteva rânduri în grădină. Vizitele lui Valeriu erau tot mai rare, iar Zinaida nu mai venea deloc.
Când vederea i-a slăbit, Maria s-a speriat. L-a sunat pe fiul ei, rugându-l să o ducă la doctorii din oraș. Valeriu a ajuns, a luat-o și a mers cu ea pentru investigații medicale.
Deoarece se făcuse târziu să se mai întoarcă la sat, Zinaida nu a fost deloc încântată de perspectiva de a o avea pe Maria peste noapte. Vecina din apartamentul alăturat, trecând să salute, a invitat-o pe doamna Maria la ceai.
După ce a dus-o la vecină, Valeriu a discutat cu Zinaida:
– Mama s-a cam prăpădit, doctorii au găsit multe probleme. Abia merge.
– Ce vrei? Nu mai e tânără, – i-a replicat Zinaida furioasă.
– Mă gândeam să o luăm la noi, – a sugerat Valentin.
– La noi? Ai înnebunit? Avem apartament, nu azil! – s-a răstit Zina.
– Să știi că multe din cele din apartament au fost cumpărate cu ce a vândut mama din sat, – i-a reproșat Valeriu.
– Cu asta mă dojenești acum?, – Zinaida a început să strige.
– Mă gândeam că am putea vinde casa de la sat, – Valeriu a încercat din nou.
– Să-mi fie cu iertare, prefer să renunț la casă decât să devin slujnica ei ani întregi!
La aceste cuvinte, Maria s-a întors în ușă:
– Tot vroiam să vă spun, plec într-o lună la azil. Poți să mă ajuți cu mutarea, – i-a spus ea.
Valeriu n-a mai spus nimic, dar Zinaida a exclamat:
– Desigur că te ajutăm! Te vom vizita!
Azilul unde au dus-o mai apoi era modest, dar cu personal primitor și cald. Maria a avut o cameră modestă, dar nu s-a plâns. Valeriu a promis că va face reparații, dar a uitat curând.
…După o jumătate de an, când au revenit, au fost surprinși de cum arăta azilul. Renovările și mobilierul erau toate noi.
– Mulțumită mamei voastre, – le-a explicat directorul.
– Mamei? – s-a mirat Valeriu.
– Da, tot pe banii dânsei. A vândut casa. Ăsta a fost darul ei pentru noi, – li s-a spus.
Maria îi privea liniștită pe cei doi, care începuseră să o certe că a vândut casa.
– Am vândut propria casă, Zina, prefer să fac ceva bun cu ea, decât să prindă mucegai, – a spus ea cu o ironie fină.
Zinaida, cu roșu de furie, a ieșit grăbită afară, știind bine că nimic nu mai putea fi schimbat…
