Andrei Popescu nu are soție. Ea nu a scăpat de complicaţiile ultimului naştere.
Indiferent dacă te plângi sau nu, rămân cinci copii. Cel mai mare, Mihăiţă, are nouă ani. Ilie are şapte. Fraţii gemeni, Sorin şi Luca, au patru. Iar cea mai mică, Ilinca, are trei luni este fetiţa mult aşteptată
Nu se poate să nu te gândeşti la ei când cer mâncare. Când îi adună pe toţi, la miezul nopţii stă în bucătărie şi fumează
La început Andrei se descurcă singur cum poate. Sora lui, care vine uneori, lajută puţin. În sat nu mai au rude apropiate. Văduva din sat voia să ia pe Sorin şi pe Luca, spunând că le va fi mai uşor să îi crească. După ce a plecat, oaspeţi necunoscuţi au început să vină la ei.
Toţi au propus să trimită copiii la şcoală internat. Andrei nu vrea să se despartă de propriii copii. Cum ar putea să le dea altora? Cum ar trăi apoi? E greu, înţeleg, dar ce să facă? Copiii cresc încet, aşteaptă să se maturizeze.
Pe când îl ajută pe Mihăiţă cu temele, cu Ilinca are cele mai mari bătăi de cap, evident. Însă și vecinii, cu Ioana şi cu Vasile, îi dau o mână de ajutor.
Şi asistenta de la dispensar, Nina Ionescu, trece des pe la ei, îngrijind copilul. Întro zi ia promis lui Andrei să-i trimită o bonă. Era greu pentru un bărbat să aibă grijă de sugar. E o fată frumoasă, harnică, ia zis, lucrează ca bonă în spital.
Bonă nu are copii și nu e căsătorită, dar a crescut alţi fraţi şi surori întro familie numeroasă din satul vecin. Astfel a ajuns la ei în casă, pe nume Lusia.
Lusia este scurtă, solidă, cu faţa rotunjită, părul lung prins întro coadă. E tăcută, nu spune prea multe cuvinte. Dar totul se schimbă în casa lui Andrei. Casa străluceşte totul e spălat, curăţat.
Îmbrăcămintea copiilor o spălă din nou, o şterge, îşi ocupă şi de Ilinca, şi găteşte. Şcolile şi grădiniţa observă imediat schimbarea: copiii sunt curaţi, îmbrăcaţi frumos, nasturii nu mai sunt cusuşi cu fir negru pe alb, coatele nu sunt zgâriate.
Întro zi Ilinca se îmbolnăveşte de febră. Doctoriţa spune că se va însănătoşi, dar are nevoie de îngrijire. Lusia stă lângă ea toată noaptea, nu adoarme nici o clipă. Şi, fără să se dea seama, rămâne în casa lui Andrei
Copiii mai mici încep să o cheme mama, dorind afecţiunea maternă. Lusia nu ezită să le ofere mângâieri, să le măture părul, să le îmbrăţi. Copiii, desigur, rămân copii.
Mihăiţă şi Ilie, la început, nu ştiau cum să o numească, dar apoi au început să o numească pur şi simplu Lusia. Nu bonă, nu mamă, ci Lusia, ca să-şi amintească că au avut o mamă adevărată. Deşi înălțimea ei nu se potrivea cu cea a mamei lor, se străduia să le fie sprijin.
Rudele Lusi sau opus.
De ce îţi atârnă părul pe gât aşa? Băieţi nu-s mulţi în sat?
Băieţi-i, răspunde, şi adaugă dar îmi pare rău pe Andrei Copiii sau obişnuit să caute altceva
Aşa trăiesc. Au trecut cincisprezece ani fără să se observe. Copiii învaţă, cresc. Nu totul e lin uneori apar şi accidente. Andrei se enervează, apucă cureaua. Lusia îl trage înapoi, spunând: Stai, tată, săţi dai întâi seama.
Se certă şi se împacă. Niciunul nu mai o strigă pe Lusia în sat. O numesc Ludmila Vasile, cu respect. Mihăiţă, până în acest an, se căsătoreşte; aşteaptă primul copil.
Cei tineri locuiesc separat; Mihai lucrează la cooperativa agricolă. Nu e doar mecanizator, în fiecare an primeşte diplome şi premii. Ilie termină studiile la facultatea din oraş, iar Lusia este foarte mândră fiul va fi inginer.
Fac totul împreună se joacă, se sprijină când trebuie. Ilinca trece în clasa a IXa, mândria lui Lusia. Cântă, dansează, fiecare sărbătoare e incompletă fără ea.
Andrei, din nou, se gândeşte cum Lusia a fost alegerea perfectă a lui Nina Ionescu. În această vară Lusia simte că ceva nu e în regulă cu corpul ei nu a fost niciodată bolnavă, dar îi întunecă vederea, îi doare capul.
Andrei o ştie că fumează pe verandă, şi când încep să se simtă rău, o trimite la doctor.
Se întoarce acasă, tăcută, gânditoare. Ignoră întrebările lui Andrei, zicând că totul e în regulă.
În seara aceea, când toţi adoarmă, o cheamă pe verandă.
Şezi, tata, trebuie să vorbim Ştii ce mia spus doctorul? Voi avea un copil E prea târziu săne facem planuri, trebuie săl lăsăm spune ea şi îşi acoperă faţa cu mâinile. Ce ruşine, ce ruşine
Andrei rămâne uimit de veste. Atâţia ani fără copii şi acum!
Ce ruşine, mamă? Cei mari deja sau despărţit, nu? Dacă vrei să rămânem împreună, natura a pus totul la locul lui! Vom pregăti totul!
Cum să le spun copiilor? Vor spune că e prea târziu ezită ea. Nu sunt bătrână, am doar treizecişapte ani!
Nu ştiu ce să fac, ce să fac Ruşine
Bine, eu voi spune. Mâine le spun, toţi vor fi acolo.
Şi a făcut aşa. La masă, în jurul său, lea spus: Copilaţi mei, curând veţi avea un frate sau o soră.
Lusia a plecat capul, în farfurie părea ceva, sa înroșit până la lacrimi.
Mihăiţă, care în weekend era la ei cu tânăra soţie, chicotea.
Super, mamă! Aştept cu nerăbdare săne nască! Copiii nu se vor plictisi să crească în doi!
Sorin a strigat şi el:
Hai, mamă! Vrem un frăţior!
Luca a fost împotriva:
Nu, o fată! Suntem prea mulţi băieţi, iar o fată ar fi o prințesă răsfăţată
Ilinca doar a aruncat o privire spre Luca.
Răsfăţat? Tu răsfăţi? Desigur, o fată, mamă! O să îi fac cu şnururi, o să cumpărăm rochii frumoase! a exclamat cu încântare.
Rochii Crezi că e păpuşa? a intervenit Ilie. Trebuie să o creştem şi să-i dăm educaţie, a spus el serioasă.
O vom creşte, a răspuns Andrei.
Lusia, totuşi, se ruşea şi îşi acoperea burta, cândva creşte, cu şorţelul sau cu mantaua de vară, în speranţa că o va răcori.
Lunile trec nevăzute. Bucuria primei naşteri a lui Mihăiţă, un băiat, îi umple inimile. Ilie pleacă să îşi continue studiile, vacanţa se termină. Sorin şi Luca intră la tehnicul agricol.
Iar anul şcolar începe pentru Ilinca. Casa devine liniştită, goală. Ilinca este la şcoală şi la prietene. Un tânăr din grupul de dansuri o însoţeşte spre casă.
Lusia nu doarme, aşteaptă Ilinca. Brusc, o durere ascuţită o loveşte; vederea i se înceţoşeşte.
Andrei, o cheamă cu voce slabă, cred că începe ceva
Mihăiţă stă palid, încălţămintele nu-i mai revin pe picioare.
Stai, mamă, aşteaptă, sună ambulanţa! strigă Ilinca. Dar Lusia cunoaşte drumul şi fuge la uşă.
În două minute, un băiat apare la uşă.
Tatăl va veni cu maşina, îi spune Ilinca. Vrei să mergi?
Eu merg, strică cămaşa de pe umeraşul lui Andrei. Nu-ţi fie teamă, Lusia, eu vin cu tine
Toată noaptea, Andrei stă pe verandă la cabinetul de obstetrică al satului, fumează dintro ţigară după alta. Dimineaţa se deschid uşile, iese o bonă tânără.
Stai, tată? Fumezi? Vai, va trebui să reduci Prima e a ta?
Am cinci copii, răspunde Andrei cu voce stinsă.
Ce! Eşti bogat! Nu şapte, ci şapte copii! Douăzeci de fete frumoase ai adus!
Douăzeci? ezită Andrei, gândeşte în şir.
Un băiat şi o fată! Băiatul ştie să ţipe, râde, iar fata e o frumoasă! Dute acasă, tată. Mâine vino. Ea nu va sta mult în spital. Copiii trebuie să prindă greutate. Adu cee nevoie, înţelegi?
Înţeleg, întinde capul, uimit.
La externare, toată familia se adună. Cei trei studenţi, cu aşteptare, vin din oraş. Asistenta aduce două pacheţele legate cu panglici una albastră, alta roz. Lusia apare, jenată, în spate.
Andrei ia un pachet, nu ştie ce să facă cu celălalt.
Douăzeci nu e comod Am uitat cum se face, spune el, stânjenit.
Al doilea îl ia Mihai:
Ia, tată nu e prima oară!
Ce frumoasă! se strigă Ilinca, deschizând pachetul. Sora mea, minunată!
După ce îi dă flori şi un tort asistentei, toţi se îndreaptă spre autobuzul cooperativului agricol, pus la dispoziţie de director, pentru că a fost o sarcină importantă.
Şi, mamă, toţi suntem fericiţi! zâmbeşte Mihai.
Lusia ţine în braţe un pachet şi zâmbeşte liniştită. Copiii îi voi creşte buni, dacă Dumnezeu vrea, gândeşte, privind spre Andrei, care ţine celălalt.
Vom creşte, corectăm, îşi spune ea.
Copii, se întoarce spre copii, cum îi vom numi?
Toţi încep să propună nume apropiate de inimile lor, care le plac sau le amintesc de cineva.
Șoferul autobuzului, prietenul lui Andrei, ascultă veselie şi se întreabă dacă nu-i pare că nu-i sânge în sânge, deşi nu sunt nepărinţi. Dar cine poate să spună
În acel moment, șoferul a deschis ușa autobuzului și, cu vocea lui blândă, a anunțat: Urcaţi, copii, că e timpul săne întâlnim pe cel mic cu lumina noastră. Toți au început să urce, iar Lusia, ținând cu grijă ambalajul roz, a pășit în față, cu ochii strălucind de o emoție nouă. A deschis pachetul și, dintrun săculeț de bumbac alb, a scos un bebeluș adormit, învelit în scutec cu stele de aur. Aceasta este a șoptit ea, iar Andrei a simțit cum inima i se strânge de bucurie și de recunoștință. Este … Lumină, a rostit Lusia cu blândețe, iar toți copiii au izbucnit în urale: Lumină! Lumină!.
Mihăiţă și Ilie s-au aplecat să-l sărute pe frunte, iar Sorin și Luca și-au întins brațele ca să-l țină în brațe, ca să-i spună că nu sunt singuri. Ilinca, cu ochii încă mari de mirare, a ridicat mâna și a rostit: Bun venit în familia noastră, fratele meu de lumină. Îți voi arăta toate secretele jocului și ale vieții. Andrei a simțit că timpul sa oprit pentru o clipă, că fumul de pe verandă sa transformat în ceață de fericire și că toate greutățile anilor trecuți sau topit în lumina din ochii nounăscutului.
Nina Ionescu a intrat în încăpere cu un zâmbet larg și a așezat pe umărul său un mic colac de pană, simbol al protecției. Acesta săte păstreze mereu în siguranță, ia spus, iar Lusia a închis cu grijă ochii și a șoptit o rugăciune pentru sănătatea copilului și a întregii familii.
În fiecare casă din sat, vecinii au auzit vestea și au început să aducă crenguțe de flori și coșuri cu dulciuri, ca să sărbătorească venirea unui nou început. Vasile și Ioana au pregătit un buchet de maci roșii, simbol al speranței și al curajului, iar Lusia le-a oferit cu mândrie și recunoștință.
În seara aceea, în jurul focului de la curte, Andrei a privit la copiii săi, la Lusia și la micuța Lumină, și a înțeles că viața nu este decât un lanț de mâini întinse, legate prin iubire și prin alegerile curajoase. A ridicat o țigară, a aprins-o și, în loc să o sufle, a lăsat flacăra să se stingă în vânt, ca să lase în urmă fumatul și să îmbrățișeze aerul curat al noului său început.
Acum suntem mai mulţi, a spus el, cu vocea tremurândă, dar nu suntem niciodată singuri. Lusia a zâmbit și a închis cu mâna pe umărul său, iar în ochii săi sa aprins un foc de lumină. Copiii au început să cânte un colind vechi, iar glasurile lor au rezonat ca o promisiune: că fiecare zi va fi iarăși o sărbătoare, că vor crește împreună și că Lumină va străluci mereu, ghidândui spre un viitor plin de speranță.
În acea noapte, stelele au căzut peste sat, iar fiecare scânteie a adus cu sine o dorință: ca familia lui Andrei, cu Lusia și cu toți copiii, să rămână unită și să împlinească fiecare vis, oricât de mic ar fi. Și așa, cu inimi pline și cu brațe întinse, au pășit spre un nou capitol, știind că adevărata putere nu stă în sânge, ci în dragostea pe care o dăruiesc unul altuia.
