Nu, nu e fiul meu. E al vecinei mele, Cătălina. Soțul tău venea des la ea înainte. De la el a rămas însărcinată. Băiețelul e roșcat și plin de pistrui ca și tatăl, nici analiză nu trebuie.
Dar ce aveți cu mine? Soțul meu a murit de curând, habar nu am cu cine umbla…
Nici Cătălina nu mai e, sărmana, s-a dus la Domnul…
Tonica sapa la straturile de ceapă, când a auzit strigăte din curte. Și-a șters sudoarea de pe frunte și a ieșit spre poartă. O femeie necunoscută aștepta la gard.
Bună ziua, Tonica! Trebuie să vorbim.
Bună. Hai în casă, dacă tot ai venit…
Femeia a intrat încet în bucătărie. Tonica a pus ibricul pe foc, curioasă să afle ce vrea.
Eu sunt Nina. N-am apucat să ne cunoaștem, dar lumea vorbește… Nu o să ocolesc subiectul. Soțul tău, pace bună, are un fiu. Titian îl cheamă, are trei ani.
Tonica s-a uitat mirată la necunoscută. Prea bătrână să fie mama copilului…
Nu e copilul meu. E al Cătălinei, vecina. Soțul tău mergea pe la ea… Și băiatul seamănă leit cu el, nu trebuie test.
Și de ce-mi spuneți mie toate astea? Nu mai am soț, habar n-am ce a făcut…
Păi nici Cătălina nu mai e, s-a stins. Răceală netratată. Acum băiatul-i orfan.
Nici părinți n-a avut Cătălina, era de prin alt sat, lucra la magazin…
Mă doare sufletul să-l știu la casa de copii, dar n-are altă cale…
Eu am și-așa două fete, crescute din căsnicie. Ce vreți, să iau eu copilul în casă? Frumos din partea voastră, să veniți la văduvă cu așa cerere…
Păi e frate bun cu fetele tale, sânge din sânge. E băiat bun, cumințel, la spital e acum, îi fac documentele…
Lasă încercarea cu mila! Nici nu știu câți copii a mai făcut bărbatul meu, eu pe toți ar trebui să-i cresc?
Eu doar te-am anunțat, vezi tu.
Nina a ieșit. Tonica a turnat ceaiul în cană și a rămas pe gânduri…
***
Pe Iurie l-a cunoscut când a terminat școala. Sărbătorea cu prietenele, când au venit niște băieți la masă.
Iurie sărea-n ochi cu părul-i roșcat și o față toată pistruiată, plin de veselie și glume, cu poezii la el și râs molipsitor. S-au întors acasă împreună.
Au ajuns să fie soț și soție. S-au mutat la bunica, care, după ce a trecut la cele veșnice, le-a lăsat casa. Au venit pe lume două fete: Valeria, apoi Oana. Au trăit greu, banii erau mereu puțini.
Apoi Iurie a început să bea. Oricât s-a rugat Tonica să se lase, a fost zadarnic. Dispărea cu zilele. L-au dat afară de la serviciu. Tonica ținea două joburi ca să reziste.
Hotărâtă să divorțeze, plănuia să plece la oraș cu fetele ei. Mătușa singură o chema de mult…
Dar Iurie, beat, a fost lovit de mașină. Fatal.
A plâns Tonica zile în șir la căpătâiul lui. Și fetele, că tot tata le era…
Și iată, a aflat că soțul a lăsat în urma lui un băiețel, rodul unei infidelități…
A intrat Valeria, fata cea mare. Înaltă, subțire, roșcată ca și tatăl.
Mamă, ce găsesc de mâncare? Merg cu fetele la film și n-am pus nimic pe limbă! De ce ești supărată?
Am aflat o veste care nu-mi dă pace. Mi s-a spus că tatăl tău are un fiu cu altă femeie, are trei ani. Mama băiatului s-a stins și copilul merge la casa de copii. Mi-a cerut să-l iau acasă…
Uau! Și cine e mama? O știi?
Nu, era venită, Cătălina o chema, nu știu mai mult.
Și ce ai de gând? Unde e băiatul? Nu are nimeni?
Nu cred. E la spital, așteaptă să fie trimis la orfelinat… Roșcat, chipurile seamănă leit cu Iurie… Hai, ia niște cartofi fierți cu cârnați.
Valeria a început să mănânce înfometată. A sosit și Oana și s-a așezat lângă ea. Tonica le privea zâmbind, amândouă roșcate… Doamne, ce gene!
A doua zi, Valeria a anunțat:
Mamă, am fost cu Oana la spital… Să vedem frățiorul. Drăgălaș foc, pufoșel, seamănă mult cu noi un soare roșcat… Plângea rău, după mama lui…
I-am dus un măr și o portocală. Ne-a întins mânuțele din pat… O infirmieră ne-a lăsat să stăm puțin. Mamă… Hai să-l luăm acasă. E frate de-al nostru…
Tonica s-a supărat.
Asta mai lipsea! Taică-su a hoinărit, eu trebuie să dau socoteală? Aveți grijile voastre, nu-i ușor… Tu vorbești ușor Ia-l.
Sunt atâția care iau copii străini, ăsta e sânge din sânge… Nu e vina lui că s-a născut așa. Știi cum se zice, copiii nu poartă păcatele părinților!
Și cu ce să-l cresc? Trag din greu, vând legume la piață, fetele mele abia le țin…
Dacă faci acte de tutelă, primești o alocație… Mamă, suntem oameni, nu-ți e milă? Ce-a fost, a fost, dar el e fratele nostru…
Tonica era supărată foc pe Iurie și pe Valeria. Bine a găsit, s-o încarce cu copilul altuia…
Dar tot a vrut să-l vadă. A mers la spital a doua zi.
Bună ziua. Unde e băiețelul Titian, are trei ani, îl pregătiți pentru orfelinat? întreabă Tonica pe asistenta de gardă.
Dumneavoastră cine sunteți? Ce doriți?
Să-l văd. E copilul soțului meu, din altă relație… Așa a fost…
Uitați-vă, ce să vă spun… Ieri au venit fetele dumneavoastră, s-au jucat cu el, deși nu-i voie… A plâns tare apoi, zicea că vrea la mama lui…
Mă uit o clipă, nu-l iau în brațe…
Mergeți, dacă țineți…
Tonica a intrat și a rămas stană. Parca-l vedea pe mic Iurie…
Bucle roșcate, ochi albaștri. Un băiat frumos. Stătea în pătuț jucându-se cu cuburile. Când a văzut-o, a zâmbit.
Tanti… Unde e mama? Ma-ma?…
Nu mai e, Titian…
Vreau acasă…
A început să plângă amar. Inima Tonicăi a tresărit. S-a aplecat la pătuț și l-a luat în brațe.
Doamnă, îl lăsați sau mă puneți să ascult țipete?! Puneți-l la loc! a sărit infirmiera.
Titi, nu plânge, dragul meu…
Tonica îl mângâia pe creștet, ștergându-i lacrimile.
Ia-mă acasă… Mi-e foame, n-am cu cine să mă joc…
Bine, Titian… Promit că mă întorc. Nu plânge, bine?
A ieșit pe stradă hotărâtă să-l ia acasă. Toată supărarea i-a trecut când l-a văzut atât de mic și părăsit, leit fetele ei…
***
Au trecut cincisprezece ani.
Titian trebuie să plece la oraș la studii. Iată-l, băiatul cel mic ce repede a trecut timpul…
Să-mi scrii, mamă, să vii des pe acasă… Parcă mă doare sufletul… Acum lumea e grea…
Mamă, o să fie totul bine! Nu te las la greu, promit! Doi ani la liceu să treacă și termin! După, mă angajez, Nelu Grigoraș zice că la atelier plătesc bine, eu mă pricep la reparații, mai ales că voi avea diplomă de mecanic.
Meșterul meu… Toni l-a mângâiat peste buclele arămii.
***
Viața e ca o cărare îngustă de pădure care duce unde nici nu gândești.
Tonica credea că soarta a pus-o la încercare, cu încă un necaz, încă o durere de pe urma bărbatului ei.
Dar în hățișul de suferință, s-a ivit un mugur fragil un băiețel nevinovat, ce nu a greșit cu nimic că s-a născut.
Câteodată, sufletul vede ce ochiul nu cunoaște.
A văzut în Titian nu sânge străin, ci o inimă rătăcită, ce căuta adăpost.
N-a auzit țipătul altcuiva, ci o șoaptă: Mamă.
Și Tonica, cu inima sfâșiată, a deschis brațele.
Anii i-au arătat că bunătatea nu e o povară, ci o binecuvântare. Titian n-a fost o gură în plus ci acela care aducea apă pentru flori cât timp Tonica lucra pe ogor.
Acela ce-și făcea surorile să râdă când totul părea greu. Acela care, crescând, spunea: Mulțumesc, mamă, și în aceste vorbe era întreaga lume…
