Doamne, din nou, Ilinca?! Nu ești copil, ești numai năzdrăvănie! Cum poți fi așa?!
Mamă, nu știu… S-a întâmplat, nu am vrut…
Mama îi trăgea de pe Ilinca geaca murdară, cizmele ude și căciula uitată deja fără ciucure.
Toți copiii sunt cum trebuie, numai eu cu tine Ilinca! Dar până când, măi fată?
Ilinca privea poalele rupte ale rochiei și ofta.
Dar ce bine a fost! “Trenulețul” ieșise perfect! Păcat că Ștefan a tras prea tare de poală și s-a rupt rochia. Iar doamna Ecaterina Mihalachi a spus că ea nu e plătită să coasă, să facă mama Ilincăi. Normal, n-avea dreptate? Dar Ilinca a trebuit să stea pe scaun, într-un colț, de la gustare până seara. Nu de alta, dar nu era frumos să vadă toți băiețașii chiloții ei. Nu-i așa, bunica mereu îi spunea că așa ceva nu se face! Că bunica știe cum merge lumea…
De exemplu, bunica știa clar că Ilinca e așa. Mama nu credea, dar bunica, da.
Termină cu cicălelile, lasă copila în pace! Ce-i cu obiceiul ăsta ciudat?
Mamă, așa m-ai crescut și tu! De ce zici acum că nu-i bine? Dacă nu o cresc, ce ajunge din ea?
O să fie la fel de frumoasă și deșteaptă ca tine, puțin?!
Lasă, mamă… Acum nu-mi arde de glumele tale! Ilinca, mergi și te schimbă! Acum!
Ilinca trăgea aer în piept, ușurată, și fuga în camera ei. Deja nu mai conta ce zic mama și bunica. Oricum, ele se certau pe seama ei mereu, n-avea niciun rost să le asculte de fiecare dată… Era doar un pretext.
Ilinca odată a întrebat-o pe bunica ce înseamnă pretext, iar bunica a râs:
De plictiseală, fata mea. Mai bine e să te cerți pe ceva serios.
Eu sunt cearta voastră?
Tu ești cel mai important lucru pe care l-am avut! Noi suntem doar îngrijorate ce se va alege de tine. Mama ta e mai severă, crede că așa trebuie. Eu, toate asprimile mi le-am cheltuit pe mama ta. Pentru tine a mai rămas doar bunătatea asta… uite, o bomboană.
Nu-mi plac prăjiturile!
Bine, atunci bomboana să fie.
Așa da! Bunica, mă iubește mama oare?
Simte pentru tine mai mult decât pentru oricine! Nici nu te îndoi!
Atunci de ce mă ceartă mereu?
Tocmai de asta…
Ciudată dragoste… Tu mă iubești, dar nu mă cerți.
Eu-s bunica ta. Mama e mamă, altă responsabilitate. O să înțelegi cândva.
Nu înțeleg acum…
Dacă nu înțelegi, o să pricepi altădată.
Doar că altădată nu mai venea.
Ilinca a tot așteptat, dar degeaba. Mama devenea tot mai severă, și unele vorbe îi răsunau în minte:
Ce să fac cu tine, să aștept să aduci rușine casei?
Ilinca nici nu pricepea ce înseamnă. Se strâmba la rușinea mamei cu gândul la poala ruptă la grădiniță. Voia uneori să întrebe cum să aducă ceva în poala aia găurită, dar știa că iar o încasează pe nedrept.
Îngrijorările mamei erau însă de prisos.
Deși rebelă, Ilinca se vedea pe sine o fată cât se poate de banală. Ce dacă spunea bunica altceva? Oglindă nu are? Ochi mici, un coadă de păr negru scurt, nasul plin de coșuri Chip frumos, clar!
Realitatea și-a acceptat-o demult, așa că nu-și făcea griji de aspect. Așa era mai ușor și pentru mama, și pentru ea. N-are nevoie de haine de modă, nici pantofi scumpi. Tenisii vechi îi mergeau la orice, numai la teatru cu bunica purta ceva mai bun.
Ilinca iubea teatrul, dar mergea rar. Nu avea bani de bilet. Bunica strângea din pensia ei, dar tot nu ajungea. De aceea, Ilinca s-a oferit din clasa a șaptea să stea cu copiii vecinei, ca totuși să obțină primii lei. Gemenii erau zburdalnici, dar Ilinca, singură la părinți, era mai fericită cu ei.
Ce lucru minunat, să te joci cu alți copii, să-i hrănești și apoi acasă să nu ai pe nimeni să-ți deseneze în caiete sau să-ți împartă camera!
Nu era egoistă, dar înțelegea deja că să ai doi copii costă bani. La ei, era: salariul de asistentă al mamei, adică mediu, plus pensia bunicii. Dar tată? Nu. Tată Ilinca nu a avut, n-a văzut și nici nu avea chef s-audă despre el.
Cu mama nu vorbea niciodată despre asta. Să nu-i provoace durere. Bunica și-a mai amintit ceva timp și, într-o zi, i-a povestit cum a ajuns mama singură.
Nu i-a trebuit de mama ta…
De ce?
Era om nehotărât. Iubite a avut cu duiumul. I-am zis mamei tale, dar cine să asculte? S-a îndrăgostit ea… Tot spera că se căsătorește cu el, iar celelalte n-au contat…
S-a căsătorit?
S-a! Mama ta dacă voia, obținea. Dar la scurt timp, când a aflat că o să apari tu, s-a evaporat. Ca dracu la miez de noapte. Nici nu știm pe unde a luat-o. O scrisoare a lăsat.
Ce scrisoare?
Lasă, nu-ți mai trebuie. Ce pot să-ți spun e că pentru mama ta erai cea mai dorită minune. Toată sarcina, de frică, s-a purtat ca și cu un ou. Ținea la tine nespus. De aia te ceartă mereu…
Din cauza asta?
Evident! O apasă frica pentru tine. O văd noaptea, vine la tine, te mângâie, abia nu plânge. Spun ceva, mă ceartă. Asta-i, ea te iubește cum știe, Ilinca. Înțelegi?
Da… Bunica, și tu ai certat-o așa pe mama?
Cum nu! Toate mamele sunt la fel. Frica pentru copii ne face să facem prostii și după regretăm.
Dar de ce să ne fie frică?
Pentru copil? Nu știu, Ilinca… Când ai să ai și tu, o să înțelegi.
Ilinca a tăcut, cu gândul că ea nu-și va certa copiii, o să fie altfel cu ei. Naivă… Dar cine n-a fost naiv la vârsta aia?
Doar că de copii era, oricum, departe. Nici nu spera cu adevărat că va avea cândva. Cine ar vrea-o pe ea? Mică, urâțică, încăpățânată Cine o s-o suporte? Doar așa, din bunăvoință.
După școală, Ilinca s-a angajat la același spital în care lucra și mama. Atunci au început nemulțumirile!
Totul nu era bine! Ilinca era prea energică, prea apropiată de bolnavi, și i se spunea că trebuie să fie mai distantă, altfel îi suie pe cap”. Se agita prea mult pentru ce? Că oricum unii pleacă, alții vin. Trebuie să fii liniștit! Nu îi poți mângâia pe toți.
Dar Ilinca nu putea altfel. O durea sufletul pentru fiecare bolnav, pentru fiecare om care suferea. Ce greu era să nu poți face nimic Ei, dar măcar dacă le spunea cineva un cuvânt cald Nu costă nimic și face bine, chiar și pisicii îi place, darămite omului…
Până și mama o avertiza:
Fata mea, nu te avânta prea mult! Pe la noi nu iubesc genul tău. Ai să te cerți cu toți și ce câștigi? Știi ce greu ne descurcăm cu banii. Tu lucrează, strânge experiență, stai și cu bunica. Cine s-o îngrijească?
Mamă, eu nu pot altfel! Pe ei îi ceartă și îi rănesc…
E muncă grea, și oamenii nu-s toți la fel. Ai văzut și tu. Nu toți sunt capabili de bunătate. Tu, cel puțin, ai în secție încă două colege la fel. Și e bine așa! Șefa te laudă, dar și ea te roagă să te liniștești. N-ai să-i schimbi cu forța. Liniștit, cu blândețe, cu exemplul tău poate, cine știe.
E greu…
Of, Ilinca! Pe cine semeni așa de încăpățânată?
Pe tine, cred.
Ilinca!
Ce?
Nimic… Fă ce zice mama!
O scăpăra mama, dar tot nu o prea asculta. Poate avea și mama ceva dreptate, dar totuși, în salonul trei e o bătrână, Maria Alexandra, urâcioasă cât să ajungă pentru douăzeci de gândaci, dar ei, Ilincăi, zâmbește în fiecare dimineață. Niciodată nu s-a plâns la șefă că i-ar face injecțiile prost sau că îi acordă prea puțină atenție. Pe restul asistentelor le pârăște, dar pe Ilinca nu.
Și nu era singura. Mulți bolnavi chinuiți, certați mereu cu rudele, îi vedea Ilinca. În vizită, rudele discutau doar moșteniri sau alte prostii, iar pacienții apoi rămâneau cu ochii în lacrimi Cum să nu-i înțelegi?
Mama nu vrea să audă, însă pe Ilinca o durea: cum să-ți fie bine ție, când altora le e rău?
Nu poți ajuta și mângâia pe toți, dar poți pe cineva!
Colegele mai râdeau de ea, îi spuneau că ar fi de mănăstire, dar Ilinca nu-i băga în seamă. Bunica mereu i-a zis: caravana merge înainte, cu sau fără laude.
Și așa mergea și caravana Ilincăi, deși uneori îi era greu când nu avea pe cine să se sprijine. De când bunica nu se mai recunoștea, nici nu avea cu cine povesti. Mama bombănea: Hai, are grijă de ea!, prietenele bătrâne deja prindeau buchete de mireasă pe la nunți și i le dădeau direct:
Ție ți-l dau! Tu ai rândul la nuntă, Ilinca!
Ilinca le lua, nu voia să supere, dar acel ales nici acum nu apărea. Se obișnuise cu singurătatea. Nu visa la iubire ca în povești.
Se împărțea între spital, azilul de animale unde ajuta, și patul bunicii, care rareori o mai recunoștea. Mama îi zicea să iasă cu prietenele, dar știa și ea că nu mai are sens. Ilinca devenea o bătrână tânără, fără chef de legat viața cu cineva.
Mamă, dacă vrei neapărat nepoți, spune! Fac și eu. Uite, acum e ușor.
Ilinca! Ce-i cu sarcasmul ăsta?
Ce să fac? Prinți sunt puțini, nu ajung la toți! Ce vrei de la mine?
Ilinca, doar să fii fericită, vreau…
Atunci nu mai zice nimic de însurat, că nu vrea viața mea să se aranjeze. Așa-i e bine! E clar? Hai, nu mă bate la cap
Și mama se oprea, visând cum să o mărite pe Ilinca cu vreun băiat de la vecini, că toți ai prietenelor erau deja însurați.
Natura a avut alte planuri. Și cum nu se aștepta Ilinca.
Cel mai important rol în poveste l-a avut însă acea bătrână morocănoasă, Maria Alexandra, duduita cu limba ascuțită. Venea la fiecare jumătate de an în spital și toată lumea gemea când apărea.
iar vine cu reclamațiile! Ilinca, preferata ta! Ţi-o dăm la primire!
Maria Alexandra înflorea când o vedea pe Ilinca.
Fata mea! Ce bucurie să te văd! Măcar un chip de om între mulți…
Hai, nu vorbiți așa! Toată lumea e bună aici!
Copilă, nu ai tu experiență, de-aia nu știi! Eu am trăit destul…
Nici nu mă cert, viniți să vă așez în pat, ați speriat infirmierele!
Să le fie de bine! Le prinde bine puțină sperietură!
Ce obraznică sunteți, Maria Alexandra!
Puțină obraznicie, dar mai puțină decât pisica mea! Pe ea n-ai văzut-o!
Ilinca putea râde de glumă, dar nici n-avea idee ce o așteaptă.
Într-o zi, Maria Alexandra a venit schimbată. Nu s-a certat, n-a țipat. Pur și simplu s-a întins la perete și a rămas cu spatele la toți. Ilinca, alarmată, n-a scos nimic de la ea.
Mergi cu Dumnezeu, Ilinca Poate cândva…
Mai târziu, Ilinca a aflat diagnosticul și că Maria Alexandra venise la spital din proprie inițiativă.
S-a certat cu copiii, de-asta s-a internat. Vai, dar e și vina ei! Dacă ești mamă cu suflet, nu ajungi să nu-ți vină nimeni la pat la bătrânețe!
Replica a trecut pe lângă urechea Ilincăi. Cum să-i judeci familia? Fiecare își știe viața.
După tură, Ilinca a venit la Maria Alexandra la pat.
Cu ce vă ajut?
Privirea bătrânei a stat mult pe ea. Pe picior de plecare, Ilinca s-a oprit când a auzit vocea:
Ilinca… să-ți cer un ajutor, dar nu știu cum. Nu mi-a plăcut niciodată să cer, am fost învățată să iau. Asta m-a învățat mama: Dacă vrei ceva, muncește! Dar când nu mai poți… nu-mi spusese nimeni cum e…
Spuneți, nu vă feriți!
Vezi tu, Ilinca, am rude cu carul, dar nimănui nu-i pasă. Am trăit o viață pentru ei și acum… Simt că nu mai am nimic. Locuința am dat-o la fiu și fiică… însă niciuna nu vine. Am sperat în copii… dar… Dă-mi, te rog, promite-mi că ai să o iei pe Măriuca mea!
Pe cine?
Pe pisica mea! Știi… nu-i chiar atât de rea! E puțin îndrăzneață, dar deșteaptă foc! Mă înțelege! Când să plec la spital, abia am scos-o din ușă, nu mă lăsa să plec! Pricepe tot…
Ilinca a înlemnit. Iubea animalele, dar acasă n-au avut niciodată. Din cauza bunicii, nici cu banii nu se descurcau ușor. Însă Ilinca n-a putut să refuze. Oricât de absurd îi părea, și-a spus că nu-i treaba ei să judece… omul. Dacă poate ajuta, ajută.
În ziua următoare, după ce a întrebat și pe mama ce crede, a mers să recupereze pisica.
O aduc la mine, Maria Alexandra, dar numai până vă întoarceți! Să o luați înapoi!
Desigur, Ilinca, mulțumesc.
Și pentru prima dată, bătrâna nu mai părea recalcitrantă, ci o bunicuță obișnuită.
Ajunsă la bloc, cu cheile de la Maria Alexandra, Ilinca nu voia să intre singură și a bătut la ușă vecinei.
Cu ce pot ajuta? a apărut o femeie tânără cu un copil în brațe.
M-a trimis Maria Alexandra să-i iau pisica. Stați la ușă puțin, să nu intru singură?
Nu vrei să intri? Bine, faci bine! Baba e mai cu mofturi, am avut destule cu ea, dar nici cu pisica nu e ușor. Ai grijă!
Toți suntem mai cu personalitate… a zis Ilinca râzând.
Așa e, hai, mergi!
N-a apucat bine să deschidă ușa, că deja pisica neagră, agresivă a țâșnit afară printre picioarele ei și dusă a fost!
Ai grijă la ușă! i-a strigat vecina, iar Ilinca a coborât în fugă după ea, rugându-se să nu fie poarta blocului deschisă.
Era deschisă. Câțiva bărbați descărcau mobilă.
Nu ați văzut o pisică?
Unul a arătat spre un copac din față.
În copac!
Pisica mârâia și se zbătea deasupra, iar Ilinca, de voie, de nevoie, s-a apucat să urce. Ce să facă… Copacul era ud, Ilinca udă toată, iar frică de înălțime avea de mică.
Măriucăăă, cum vii tu jos, iubita? Kis-kis!
Răspunsul a venit cu un mârâit zdravăn.
Știa că nu are cui să-i ceară ajutor, și totuși nu striga. Să nu râdă lumea de mine.
Ți-e comod acolo sus? a auzit o voce bărbătească, ironică.
Ilinca a tresărit și era să cadă.
Stai, nu te mișca! Iau o scară!
A plecat și s-a întors peste puțin cu o scară și Ilinca, albă la față, încă cu pisica zgribulită sub geacă, a fost ajutată să coboare.
Țin de tine, hai încetișor!
Când a ajuns jos, pisica a încercat să fugă, dar Ilinca a prins-o strâns și a băgat-o sub geacă.
Să stai acolo! Ți-am promis stăpânei că ai să fii bine!
Ești curajoasă, nu glumă!
Un băiat slab, cu ochi căprui, zâmbea.
Să te conduc?
Nu trebuie! a sărit ea, dar îndată i-a părut rău. Putea să mulțumească, nu să răspundă ca o acritură.
Scuze… Mulțumesc mult! N-aș fi coborât fără tine.
De ce te-ai urcat atunci?
Pentru pisică… Scuzați-mă, mă grăbesc, mama mă așteaptă!
Dar spune-mi Andrei, nu “dumneavoastră”. Să te conduc până la bloc?
Nu e nevoie…
Dar pentru prima dată, Ilinca s-a simțit altfel. Parcă nu-i mai era frig, parcă era ridicată de la pământ de ceva cald. Mergea încet, Andrei a rămas lângă ea și, fără să știe de ce, zâmbea.
Pisica stătea cuminte la pieptul ei, și părea și ea mai blândă, de parcă simțea ceva. O bucurie ciudată, cum Ilinca nu mai simțise demult.
A mai trecut o săptămână. Ilinca a avut grijă de pisică până când a venit fiica Mariei Alexandra s-o ia.
Mama îți mulțumește nespus pentru că i-ai ținut Măriuca! O întreagă viață n-a lăsat pe nimeni să o atingă.
O luați pe Maria Alexandra acasă?
Da, sigur, e mama mea! Nu voia, dar n-am mai avut ce face.
Ilinca a privit cum femeia pleca cu pisica în brațe, și a înțeles încă o dată: familia fiecăruia e complicată. Nu știi ce se întâmplă în sufletul altuia, așa că n-are rost să judeci. Tot ce poți face, dacă poți, e să fii de ajutor. Și poate, când va fi momentul, să-ți construiești propria poveste, cu cineva care, când va fi nevoie, să-ți aducă o scară… și să nu-ți spună niciodată că ești nepotrivită. Pentru că va ști, pentru el tu ești exact cum trebuie.
Asta am învățat eu. Poate, cine știe, într-o zi, va fi cineva care va ști să te vadă cu adevărat… chiar și când ești doar o fată obișnuită, murdară și cu o pisică neagră udă în brațe.
