Nu Chiar Așa Otilia
Otilia! Iarăși?! Doamne, tu nu ești copil, tu ești o neînțelegere pe două picioare! Pe bune, cum reușești!?
Mamă, nu știu. Așa s-a întâmplat…
Mama trăgea de pe Otilia geaca ponosită, ghetuțele ude și căciula rămasă fără moț.
Toți copiii parcă-s copiii, numai a mea… Otilia, cât mai pot să țin pasul cu tine?
Otilia se uita la tivul rupt al rochiei și oftează.
Dar ce veselie a fost! Trenuțul a ieșit grozav! Păcat doar că Săndel a tras prea tare de rochie. De-aia s-a și rupt. Iar doamna Caterina Moldoveanca, educatoarea, a zis că nu-i treaba ei să-l coasă și s-o pună pe mama Otiliei. Că are dreptate, ce să-i faci! Și uite-așa a stat fata în colț pe scaun, de la gustare până seara. Parcă era să stea cu chiloteii la vedere în fața băieților!? Nu se cade! Bunica Otiliei i-a zis de-atâtea ori, iar ea știe ce zice!
De exemplu, bunica știe că Otilia e… “așa”. Mama nu crede asta, dar bunica da, fără probleme.
Las-o, fată! Să nu te tot năpustești pe copil! Ce fel de mod ai?
Mamă, și tu m-ai educat la fel! De ce acum zici că nu e bine? Dacă n-o educ, ce se alege de ea?
O să ajungă la fel de deșteaptă și frumoasă ca tine! Nu-ți ajunge?
Lasă, lasă, n-am chef acum… Otilia, fugă și te schimbă! Chiar acum!
Otilia răsufla ușurată și fugea în cameră, lăsându-le pe cele două dragi ale ei să se hârjonească fără martori. În fond, n-aveau nevoie de Otilia era doar motivul.
Otilia a întrebat-o într-o zi pe bunica ce-i așa distractiv să se certe oamenii și asta numai ce a bufnit-o râsul:
Să te cerți fără motiv nu are farmec, fată. Dacă o faci, măcar să fie cu scop!
Eu sunt scopul vostru?
Cel mai important, pudrașule! Numai pe tine te avem! Și fiecare-s preocupate ce fel crești. Mama-i mai severă, fiindcă ea crede că numai așa merge. La mine severitatea s-a terminat la ea, la mama ta. La tine n-a mai rămas. Mă descurc cu… alte metode. O prăjitură, spre exemplu.
Nu-mi plac prăjiturile!
Atunci s-o fie bomboană!
Eh, aia-i altceva! Bunico, da crezi că mama mă iubește?
Mai mult decât oricine pe lume! Și pe mine mă întrece! Să n-ai niciun dubiu!
Atunci de ce tot timpul mă ceartă?
Din exact motivul ăla…
Ciudată iubire mai are… Tu mă iubești și nu mă cerți.
Eu-s bunică și mama-i, mama! De la ea se cere altceva. Iubirea se măsoară altfel. Înțelegi?
Nu…
O să înțelegi… la timpul potrivit!
Timpul ăsta însă, parcă nu mai venea.
Otilia tot aștepta, dar degeaba… Mama ei devenea pe an ce trecea tot mai severă.
Ce să fac cu tine? Să aștept să vii cu burta la gură?
Pe asta Otilia o tot auzea, dar niciodată nu s-a prins ce înseamnă exact. Chicotea prostește când mama ei ofta, gândindu-se la rochia ruptă în grădiniță. Aproape voia să o întrebe cum să aduci ceva în poala găurită, dar nu risca. Mama sigur n-ar fi gustat gluma și din nou ar fi luat-o Otilia nevinovată.
Oricum, fricile mamei erau cam exagerate.
Otilia, stângace dar drăguță, era de părere că nu-i vreo minune ea. Ce tot spune bunica? Oglinda nu minte!
Și ce vedea Otilia în oglindă? Nimic bun! Ochi mici, coadă scurtă din păr ca o mătrăgună, iar pe nas o colecție de coșuri. Frumusețe, ce să zic!
Realitatea asta Otilia o acceptase demult și nu se mai consuma pentru înfățișare. Așa era mai simplu! Nici la modă nu trebuia să țină pasul. Pantofii? Vechele teniși îi erau perfecti, doar când mergea rar cu bunica la teatru trebuia să poarte ceva acceptabil.
Otilia adora teatrul. Mare păcat că ajungea rar, biletele erau scumpe. Bunica strângea leu cu leu din pensie, dar tot timpul era cam lung până se adunau. De aceea, de pe la clasa a VII-a, Otilia s-a oferit să ajute o vecină să stea cu gemenii ei. Astfel a pus și ea primii bănuți deoparte cu multă plăcere, nu din obligație.
Ce, nu era fain? Venea, se juca, îi hrănea, și pleca. Nu-i sărit nimeni pe cap, nu-i mâzgălit nimeni caietele, nu împărțea camera cu nimeni. Rai!
Să nu credeți că Otilia era egoistă, dar știa prea bine cât de greu e să crești măcar doi copii. Pentru asta ai nevoie de bani serioși. La ei? Salariul de asistentă medicală al mamei chiar și de la reanimare cu pensia bunicii, și-n plus, tata absent total. Pe tata Otilia nu l-a văzut niciodată și nici nu ardea de curiozitate.
Cu mama nu vorbea despre asta. De ce să-i fută și mai mult nervii? Îi ajunge cu Otilia, cu bunica, ce era tot mai puțin prezentă mental. Nici cum o cheamă nu-și mai amintea întotdeauna.
Dar totuși își amintea de tata Otiliei, măcar o vreme. Și a povestit tot cum a fost, cât timp Otilia era încă mică.
Maică-ta nu i-a trebuit!
De ce?
Era aventurier! Avea grămadă de fete! I-am zis degeaba! A iubit, a visat, n-a ascultat… Și totuși, până la urmă s-a căsătorit, dar când a aflat că mama ta te așteaptă, s-a făcut nevăzut ca pisica-n noaptea de Ajun. Dus a fost, nici urmă, nici adresă n-a lăsat. Doar un bilet.
Ce scria?
Nu-i treaba ta, Otilia. Din drama lor să se ocupe ei. Ce contează pentru mama ta ai fost ca o minune. Toată sarcina umbla pe vârfuri, te purta ca pe o porțelană. Se temea să nu pățești ceva. Și nici după aia n-a stat liniștită. Crezi că degeaba te ceartă și te educă cu atâta zel?
Din cauza asta?
Da! Îi e tare frică pentru tine! Noaptea, uneori, stă trează și se uită la tine. De câte ori n-am văzut! Vorbea de una singură, te mângâia pe păr, și parcă-i venea să plângă. O întrebam, se supăra pe loc. Totul e al ei, ascuns. Te iubește, Otilia. Cum știe și ea…
Am înțeles… Bunico, tu pe mama tot așa ai certat-o?
Evident! Toate mamele la fel pățesc. Frica pentru copil te face să greșești, apoi regreți.
De ce să-ți fie frică?
Pentru copilul tău? Habar n-am… O să simți când vei fi și tu mamă.
Otilia n-a zis nimic, dar în gând și-a promis că pe copiii ei nu-i va certa, că altfel o să-i educe. Naivitate… Dar cine nu e naiv la vârsta aia?
Oricum, copiii erau o perspectivă destul de îndepărtată. Nici nu credea că va avea.
Cine s-ar încumeta la așa ceva? Mică, slăbuță, și încăpățânată nevoie mare. Dacă s-a pitit, apoi ține-te!
După ce a terminat școala postliceală, a fost angajată la același spital ca și mama ei. Și ce să vezi! Totul era pe dos. Prea implicată, prea sufletistă cu pacienții, prea multe griji… De ce atâta efort, când oricum unii pleacă, alții vin? Trebuie să fii mai calmă! N-o să-i salvezi pe toți!
Dar Otilia nu voia să audă. Fiecare pacient o durea, simțea la propriu suferința lor. Ce mare lucru să le faci un calmant, sau să le aranjezi păturica? O vorbă bună face minuni, chiar și la pisică, darămite la om…
Inclusiv mama o avertiza.
Drăguță, nu te băga în gura lupului! La noi și așa nu se caută sfinți. Te cerți cu toți, ce câștigi? Avem nevoie de salariul tău acum, nu vrem să ajungă bunica la azil, nici bonă nu ne permitem. Tu muncește, fă experiență, că bunica cine o supraveghează?
Mamă, nu pot altfel! Le țipă la pacienți, îi umilesc…
Slujba e grea și lumea-i de tot soiul. Tu ai văzut. Nu-i la îndemâna oricui să fie bun sufletist. Ar trebui, dar… Puțini reușesc. Totuși, la voi în secție sunteți deja trei! Am vorbit cu asistenta-șefă, te laudă, dar tot te roagă să fii mai calmă. Nu poți să-i forțezi pe toți. Poate îi molipsești cu exemplul propriu…
Dar durează!
Vai de capul meu, Otilie! A cui semeni tu așa?
A ta, probabil.
Otilie!
Ce?
Nimic! Fă după capul tău…
Otilia n-avea chef de scandal, dar și să asculte orbește de mamă nu-i stătea în fire. Poate mama avea dreptate, dar uite că la salonul trei o băbuță, morocănoasă și arțăgoasă, tot timpul zâmbea Otiliei. Niciodată n-a pârât că i-ar fi făcut injecții greșit, pe asistentele celelalte le reclama, dar cu Otilia era pace.
Încăpățânați ca Otilia nu erau puțini printre bolnavi. Oamenii se certau între ei, cu rudele, apoi plângeau. Nu poți să nu-i înțelegi.
Mama insista pe fericirea Otiliei, dar Otilia nu se simțea bine dacă lumea din jur suferea.
Nu era să-i mângâie pe toți, dar măcar pe câțiva putea.
Și dacă colegele chicoteau pe seama ei, că Otilia e prea duioasă, parcă de mână cu sora de la biserică, e treaba lor! Bunica oricum spunea mereu că și dacă latră dulăii, tu du-ți drumul mai departe.
Așa mergea caravana Otiliei, printre dune și cu setea de a fi înțeleasă. Nu o deranja de tot lipsa laudei, se obișnuise, dar de când bunica s-a pierdut cu totul, abia dacă avea cu cine schimba două vorbe.
Mama ofta, o împingea afară, la prietene, dar nu mai avea chef. Otilia devenea o domnișoară bătrână, prietenele se măritau pe rând și-i dădeau buchetele să prindă noroc.
Nici nu-ți dau drumul! Deja e cazul să te măriti, Otilia! Ține buchetul!
Otilia, evident, le accepta, nu voia să le supere, dar alesul, cel care, cică, apare după ce ai prins buchetul, tot nu se ivea. Fie s-a rătăcit, fie, vorba aia, de la Dumnezeu nu i s-a dat pereche.
Așa că s-a resemnat. Aproape că nici nu mai aștepta nimic. N-ar fi mers pe urmele Tatiei Larină, și să declare prima sentimentele, nici atât.
Între muncă la spital, ajutat ocazional la un azil de animale unde prietena ei Irina avea grijă de pisici și câini și patul bunicii, care-o mai recunoștea din ce în ce mai rar, timpul trecea. Mama ofta, încerca să-i găsească tot felul de pretendenți, dar nimic.
Dacă vrei neapărat nepoți, mamă, zi direct! N-ai decât să ceri, acum e ușor să faci un copil…
Otilia! Ce-i cu cinismul ăsta?
Mamă, ce, sunt mulți prinți pe lume? Natura nu-i scoate la toți! Cere de la mine? Să fiu fericită, ok?
Atunci încetează cu presiunea asta cu viața personală! Nu vrea a mea să fie clasică, se simte bine! Asta e, nu mă forța! Mai toarnă niște ceai, poate așa trece…
Și mama tăcea, deja visând cu ochii deschiși să-i mai găsească vreunii fiica recalcitrantă. Băieții prietenelor ei deja ocupați. Nu rămânea decât să aștepte natura.
Natura însă a avut alte planuri. Dar deloc așa cum și-a imaginat Otilia.
Ea visa la Făt-Frumos care să apară brusc lângă ea, să aștepte răbdător reciprocitatea, dar viața a avut alt scenariu.
Totul a început cu acea bătrână afurisită din secție, mai încăpățânată ca o legiune de gândaci. Ea venea periodic, de două ori pe an, și tot spitalul gemea când apărea.
Iar vine cu reclamațiile! Să fie sănătoasă! Otilia, iubita ta! Primește-o tu!
Tanti Maria, cel mai mare coșmar din secție, înflorea numai ce o vedea pe Otilia alergând pe coridor.
Fata mea! Doamne, ce bine că te văd! Aici măcar e un suflet viu printre toate harpiile astea!
Hai, lăsați, toți sunt drăguți…
Ești mică, n-ai habar cât pot să muște unii! Eu am trăit! Nu te contrazic!
Nu mă cert… Mai bine vă duc la salon. Ați băgat groaza în tot personalul!
Să-i fie de bine! Poate le prinde bine puțin stres!
Parcă sunteți un pic cam morocănoasă, tanti Maria!
Un pic. Dar eu tot blândă sunt. Tu n-ai văzut pisica mea! Aia e cu adevărat specială. Otrava cu coadă!
Otilia a dat din cap și a uitat pe loc vorbele tantei. Dar mare greșeală! Pisica avea să-i intre curând în drum.
Totul s-a schimbat când Maria a venit o dată altfel: tăcută și tristă total. Nu certa, nu comenta, n-a făcut nici măcar o observație. Otilia a condus-o în salon, a pus-o la pat și tot ce-a scos din gură a fost:
Du-te, Otilia… Mai târziu.
Evident, două ore mai încolo se știa tot: și diagnosticul, și că doamna Maria venise de bună voie la spital.
S-a certat cu copiii și suferă. De parcă le-ar fi fost mamă răutăcioasă! Dacă-i răcești sufletul copilului, n-o să-ți aducă apă la bătrânețe!
Vorba i-a trecut Otiliei pe lângă ureche. Greu să judeci viața unei familii din exterior. Fiecare cu dreptatea lui.
La final de tură, Otilia a trecut la salon.
Cum vă simțiți? Vreți ceva?
Maria s-a uitat lung, și când Otilia era gata să plece, totuși a spus:
Am o rugăminte, Otilie… Dar nu știu cum să-ți cer. N-am prea știut să rog, mai mult să cer. Mama era bătăioasă, m-a învățat să nu aștept minuni, să mă lupt. N-a zis niciodată ce să faci dacă nu mai poți lupta…
Despre ce-i vorba? Spuneți, nu vă fie frică!
Că știi Otilia, am rude cu duiumul, da nu pot conta pe nimeni. Am dat tot copiii, și casa, și tot. Am vândut și casa mamei, am tras cât am putut, și la final sunt tot singură… Copiii, deja, și-au împărțit averile, de parcă nici nu mai trăiesc. Tu ești singura căreia mă pot adresa. Otilia, ai putea s-o iei puțin pe Marusica mea?
Cine?
Pisica mea! E cam morocănoasă, dar e deșteaptă! Înțelege tot. Azi, când am plecat la spital, n-a vrut să mă lase…
Otilia era încurcată. Ea iubea animalele, dar acasă cu mama și bunica nu ținuseră, de teamă pentru bătrână și din lipsă de bani.
Dar să refuze Otilia, n-a putut. În ochii Mariei era toată suferința unei vieți ultima bucurie era pisica. Cine era ea să judece? Așa e omul: dacă poți să-l luminezi un pic, fă-o. Judecata, las-o pe mai târziu…
Cu gândurile astea, Otilia și-a întrebat mama și a plecat la apartamentul Mariei.
O iau, tanti Maria! Dar doar până vă faceți bine! După aia vi-o înapoiez!
Așa e, Otilia, așa e…
Tanti Maria dădea din cap, pentru prima oară, ca o băbuță modestă, nu ca o căpcăună.
Ajungând la bloc, Otilia s-a codit o vreme pe palier. I-a dat Maria cheile, dar să intre singură tot nu-i venea. Cândva a bătut la prima ușă.
Pe cine cauți? o femeie tânără cu copil în brațe.
M-a rugat tanti Maria să-i iau pisica. Nu stați un pic cu ușa deschisă, până o prind?
Ți-e frică singură? Faci bine… Bătrâna-i aprigă. Dar e om bun, de altfel. Hai, te aștept!
Nu-s toți dulci ca bomboana! a zis vecina zâmbind. Dă-i drumul!
Și începe aventura salvării Marusicăi.
Dar s-a și terminat repede. Cum a deschis ușa, pisica o dihanie neagră și vioaie a sărit afară, a fugit pe scări și dusă a fost!
Închide ușa, altfel n-o mai prinzi! a strigat vecina. E rapidă și pusă pe harță! Ai grijă la mâini dacă apuci s-o aduni! Succes!
Otilia a mulțumit pe fugă, a sărit pe scări și a ajuns jos, unde ușa era larg deschisă. Unii bărbați, între două cutii cărate, i-au spus să caute în copac.
Pisica urcase direct pe crengile unui arbore bătrân, de nu o zăreai.
Marusico, pisi-pisi!
Răspunsul: mârâit și șuierat fioros.
Frumoasă ești, da năzdrăvană…
Nu i-a rămas decât să se cațere după ea. La ce s-a băgat!?
Ploua, picuri mici și reci. Otilia voia acasă, la ceai și pătura caldă, dar n-avea scăpare. Cu rucsacul în spate, s-a cățărat pe ramuri.
Mârâitul se apropia, o lăbuță a sărit pe la fața ei, dar Otilia s-a ferit la timp.
Marusico, ai luat-o razna!? Îți arăt eu ție…
A prins pisica udă de ceafă, i-a dat zor s-o bage sub geacă.
Stai acolo, și vezi să nu miști! Am promis stăpânei că te îngrijesc!
Dar acum… cum să coboare? Din copilărie mor de frică la înălțime. Când s-a uitat în jos, i s-a făcut pielea găină.
Mamăăă…
Era cam sus.
Aproape să plângă. Telefonul zbârnâia, dar Otilia nu se mișca de teamă să nu cadă.
Să strige la ajutor? Parcă nu-i venea. Mai bine să crape de râs vecinii?
Ehei! E bine acolo sus?
Un glas amuzat. Otilia a tresărit, era s-o scape și pisica.
Nu, nu… Ți-ai găsit moment! Stai așa, vin eu cu o scară!
Asta-i bună! bombănea Otilia cu sarcasm.
Băiatul a venit cu scara, nu știe nici azi de unde a găsit-o.
Coboară, sau vrei să dormi în copac?
Mi-e frică…
Dar n-a mai apucat să zică tot. A tras-o de-un picior, a lunecat pe burtă pe creanga umedă și, cât ai clipi, era pe scară.
Sunt aici, nu te teme! Încetișor…
Otilia a coborât, băiatul a ținut-o de braț, Marusica a încercat să fugă, dar fata a fost mai iute a băgat-o la loc sub geacă.
Șezi acolo! Ți-am promis stăpânei!
Și încă zici că nu ești hotărâtă… băiatul, subțirel, cam fără pretenții, zâmbea năstrușnic. Te însoțesc?
Nu, mulțumesc! aproape a sărit Otilia, rușinată de lipsa de recunoștință. Cei buni sunt rari și tu vii să mârâi ca pisica! Bravo, Otilio!
Îmi pare rău… Mulțumesc mult! Fără dumneata, acolo muream de frig.
De ce te-ai urcat dacă-ți era frică?
Pentru… pisică! Iertați-mă, trebuie să merg acasă.
Hai, nu mă lua cu “dumneavoastră”, după ce ți-am păzit fundul ud. Sunt Adrian. Te conduc până la troleu. Departe stai?
Nu prea.
Banala ploaie nu o mai atingea, avea un sentiment nou ceva cald, zburdalnic, care-i punea zâmbet pe chip la fiecare glumă de-ale lui Adrian.
Iar Marusica stătea ghemuită, parcă nici nu respira, să nu tulbure aerul ăsta bun.
De a doua zi, Adrian a așteptat-o la ieșirea din spital. Au mers la cumpărături pentru Marusica, care, evident, mânca doar hrană selectă, nu oricare prostie.
Marusica a locuit la Otilia o săptămână, până ce fiica Mariei a venit să o ia.
Înțelegeți că mama n-are liniște fără pisica ei… Mai bine le lăsați împreună.
O luați și pe tanti Maria?
Normal! E mama mea, cât s-a contrazis și n-a vrut la mine… dar acum își revine. Mulțumim mult!
Otilia a făcut cu mâna după ele, gândindu-se iar că-n familiile altora poate fi alt adevăr decât ce bârfește lumea pe după garduri. Și nu e treaba ta să judeci.
E și mai bine să începi să-ți construiești drumul tău, când ai pentru cine. Că în final, important nu-i care zice primul te iubesc, ci că ai cu cine ridica scara la nevoie.
Și omul acela, pentru care să fii unica, nu-ți va spune niciodată că nu ești așa și pe dincolo. Pentru el, mai bună nici nu există.
