Am crescut într-un orfelinat din Chișinău, după ce ai mei au murit și nu a mai fost nimeni din neamul nostru care să mă ia sub aripa lor. Când am împlinit 18 ani, am lăsat în urmă orfelinatul și m-am dus să trag la jug. N-am avut bani să mai merg la vreo școală ori la o facultate. Tot ce știam era că trebuie să pun mâna pe muncă, n-am fost niciodată fricos și mi-a plăcut să am ceva de făcut, să nu stau cu mâinile în sân.
Ani mai târziu, l-am cunoscut pe Adrian ne-am apropiat repede, m-am îndrăgostit și am început să locuim împreună într-un apartament modest din Chișinău. Relația noastră părea trainică, nu ne certam și ne sprijineam reciproc, chiar dacă nu duceam o viață fără griji.
Tot ce-mi doream era să fiu și eu, odată, parte dintr-o familie adevărată, că asta nu am simțit niciodată. Adrian însă nu voia să mă ia de nevastă. Eu, în sinea mea, speram în fiecare zi că într-o bună zi o să vrea. După patru ani de trai laolaltă, am rămas însărcinată. Când i-am dat vestea, parcă s-a prăbușit cerul peste mine: Adrian a dispărut subit. M-a lăsat doar cu un bilet sec: nu voia copii, nu era pregătit, iar ai lui îmi vor trimite bani să scap de sarcină.
Familia lui a trimis 5000 de lei moldovenești, dar gândul de a-mi ucide copilul nu mi-a trecut niciodată prin cap. Oricât mi-ar fi greu, mi-am spus, tot voi reuși să trec de asta. Am decis să duc sarcina până la capăt și m-am înarmat cu răbdare și curaj.
Într-o zi, mă plimbam prin curtea blocului, cu burtica la vedere, când tanti Valentina, vecina de la etajul trei, s-a oprit lângă mine:
Ți-am spus eu, fata mea, că nu-i bine să stai cu bărbatul până nu te ia cu nuntă cu tot. Uite unde ai ajuns acum! Și ce faci, măi, singură? Cum te descurci?
Sincer, m-am simțit tare rănit de vorbele ei. Nu era prima oară când mă judeca, mai arunca cu vorbe grele de fiecare dată când mă vedea.
Vremurile n-au fost ușoare deloc. În perioada sarcinii am tras dublu cât înainte, dar șeful meu, domnul Gherman, a înțeles durerile mele și m-a ajutat peste salariul obișnuit, dându-mi ceva lei în plus din când în când.
Ce n-am bănuit niciodată a fost că, odată cu timpul, aveam să primesc ajutor de la oameni care nu-mi erau nici rude, nici prieteni apropiați. Într-o seară, am auzit soneria. La ușă era doamna Parascheva, cu o sacoșă plină de hăinuțe și scutece. Se pare că tanti Valentina vorbise cu vecinele din bloc și toate mămicile s-au mobilizat să mă ajute fiecare a adus câte ceva pentru copil.
Chiar și nea Pavel, cel care mătura curtea, mi-a dat vreo două sute de lei, spunând că vrea să ne fie de folos. Nici acum nu-mi vine să cred cât de mult m-au sprijinit oamenii necunoscuți în cele mai grele zile pentru mine. Doamna Ana, proprietăreasa apartamentului, mi-a redus chiria și m-a asigurat că, cât e ea, nu voi ajunge cu copilul în stradă.
Așa am reușit să aduc pe lume un băiat sănătos și să îl cresc, cu sprijinul întregului bloc. Într-un fel, tot cartierul a devenit familia noastră.
Trecut-au anii. Acum, Adrian, tatăl băiatului, și-ar dori să-l cunoască. N-a reușit să-și facă nici el casa și rostul, iar ai lui mă tot întreabă de nepot. Nu-mi e ușor să hotărăsc dacă să-i las să intre acum în viața noastră…
Am învățat că, în momentele grele, bunătatea vine de unde nici nu te aștepți. Oricât ai fi de singur, dacă nu-ți pierzi demnitatea și îți urmezi inima, oamenii potriviți te vor ajuta să treci peste orice.
