Eu însămi am crescut într-un orfelinat din Chișinău părinții mei s-au stins devreme și n-aveam nicio rudă apropiată, așa că am ajuns sub grija statului. La 18 ani, abia am ieșit pe poarta orfelinatului și m-am angajat fără să stau pe gânduri. Nu aveam bani de facultate sau altă școală. Am fost dintotdeauna muncitoare și n-am dat înapoi din fața niciunei slujbe, oricât de grea ar fi fost. Așa l-am întâlnit pe Sorin, un băiat din satul vecin, cu suflet bun. Dragostea a venit repede între noi și am început să locuim împreună, într-o garsonieră mică de la periferia capitalei. Relația noastră părea ideală nu ne certam, ne sprijineam zi de zi.
Totuși, Sorin nu și-a dorit niciodată să mă ia de nevastă. Eu, însă, tânjeam după o familie adevărată, la care visam de când eram copilă. După patru ani, am rămas însărcinată. Imediat după ce i-am dat vestea, Sorin a dispărut fără urmă. Am găsit doar un bilet cu câteva rânduri, în care scria că nu e pregătit să devină tată și că părinții lui îmi vor da lei ca să renunț la copil.
Da, am primit banii, dar știam prea bine că nu-mi voi abandona copilul. Nici greutățile, nici singurătatea nu m-au înduplecat să fac altfel. Eram hotărâtă să muncesc și să încerc să fiu o mamă bună.
Într-o zi, m-a întâlnit vecina mea, tanti Paraschiva, o femeie mai bătrână cu limba ascuțită, și mi-a zis pe un ton acru:
Ți-am spus eu, Doinița, că fără cununie nu e bine Acum uite unde-ai ajuns! Ce-o să faci singură, mamă necăjită?
Vorbele ei m-au durut profund, nu doar atunci, ci de fiecare dată când își arăta dezaprobarea față de mine.
Au urmat luni grele munceam din greu la brutărie, chiar și însărcinată. Din fericire, patroana, doamna Corina, mi-a înțeles necazul și mi-a dat un spor la salariu. Nu m-am așteptat niciodată, însă, ca în timp oameni pe care nu-i cunoșteam deloc să înceapă să-mi sară în ajutor.
Într-o seară, a bătut cineva la ușă. Era o femeie cu o sacoșă plină, care mi-a spus că a auzit de la vecină despre necazul meu și că, împreună cu alte mămici din bloc, mi-au adunat haine, jucării și câteva lucruri pentru bebeluș. Apoi, nea Ion, bătrânul care mătura zilnic curtea blocului, a venit la mine cu câteva bancnote și mi-a zis că vrea să mă ajute, să nu-mi fie rușine.
Ajutorul a venit de unde nu mă așteptam: chiriașa a decis să-mi lase chiria mai mică, femeile din bloc aduceau mereu câte ceva, iar zâmbetul cald al celor din jur m-a întărit să merg înainte. Așa, datorită bunătății multor necunoscuți, am reușit nu doar să dau naștere copilului meu, ci și să-l cresc cum am visat cu sprijinul întregului cartier.
Anii au trecut, iar fiul meu, Mihăiță, a crescut voinic, iubit de toți din jur. Între timp, Sorin vrea să-și cunoască băiatul, iar părinții lui întreabă acum de nepot. Încă nu știu dacă să îi primesc în viața noastră. Dar am înțeles un lucru chiar dacă viața ne încearcă, uneori sufletul omului nu e nici măcar în sânge, ci în mâinile celor care nu ne lasă să cădem. Oamenii din jurul nostru ne pot schimba destinul când ne deschidem inimile unii altora.
