„N-am uitat nimic”
— Ce te tot repezi la spital la sora ta în fiecare zi? Parcă ai alergii cu sacoșele pline! — se bosumflă Andrei spre soția sa, Larisa, în timp ce se așezau la cină după ce ea revenise de la spital.
— De ce te enervează atât de mult? — se miră Larisa.
— Nu e nervi, dar… înțeleg că e sora ta, dar Catrina nu e în stare gravă. Are soț, copii, nora… De ce te duci tu în fiecare zi? Sau poate e vreun doctor chipeș acolo și mergi de dragul lui?
— Ce prostii tot spui, Andrei! — îl mustră ea. — Medicul ei e femeie, deci versiunea ta cade la primul test…
— Serios, Larișa, de ce te-ndoaiești așa? Te scoți la trează la șase dimineața să faci ciorbe, compoturi… Apoi alergi de la serviciu acasă, împachetezi sacoșe și te repezi la spital. E o tortură! Arăți epuizată.
— Bine, îți spun, dar să nu mai cârti! — oftă ea, strângând masa. — Pun ceaiul și vorbim.
— Așa! — se bucură el. — Că pe bune nu înțeleg…
***
La 17 ani, Larisa Popov, proaspăt absolventă de liceu, venise la Chișinău să intre la facultate sau școala profesională. Crescuse în satul Răzeni, unde nu existau șanse să studieze dreptul. Dar ea visa să devină avocat.
Nu trecuse admiterea la universitate, dar fu acceptată la Colegiul Juridic. Se bucură nespus — nu voia să se întoarcă în sat, unde singura perspectivă era să lucreze ca mama ei, vânzătoare. Hotărâse să rămână în oraș: să studieze, să-și facă o viață.
În liceu, avusese o relație cu Victor Prodan, colegul de clasă. Dar Victor visa să lucreze la ferma părinților, să meargă la armată, apoi să se întoarcă la plug. Larisa, îngrozită de gândul ăsta, se despărțise de el fără regrete. Victor se căsătorise la 18 ani cu Mariana, care-l adora de ani întregi.
În colegiu, Larisa locuia în cămin și se străduia să ia note mari pentru bursă. Părinții îi trimiteau lunar câteva sute de lei, suficient să trăiască modest.
…Încă își amintea ziua aceea de toamnă în detaliu. Venise din bibliotecă, unde pregătise un seminar. Autobuzul era înghesuit ca sardelele într-o cutie. Când coborî, își dădu seama că-i fusese tăiată geanta — un hoț îi furase portofelul.
Lacrimi i se rostogoliră pe obraji. Tocmai primise bursa și banii de la părinți. Nu apucase să-i ascundă sub saltea, cum făcea de obicei. Acum rămăsese cu mâinile goale.
Situația era și mai gravă: cu o săptămână în urmă, mama o rugase să fie economă, că tatălui îi întârziau salariul.
— De ce plângi? — o întrebă Iuliana, sora de cameră.
Larisa povesti.
— Păi, e vina ta! — oftă Iuliana. — Cine cară toți banii după el? Trebuia să-i bagi în lenjerie! Ești proastă ca găina, Larișo!
Larisa nu se supără. Chiar așa se simțea. Dar ce putea face? Să sune acasă? Rușinea o împiedica — părinții săraci n-aveau cum s-o ajute.
— Vrei să-ți prezint un „barbat cu resurse”? — sugeră Iuliana. — Îți asigură traiul… în schimbul unor servicii.
Larisăi i se făcu greață. Știa că Iuliana făcea asta, dar ideea îi era scârbavă.
— Poți să-mi împrumuți măcar câțiva lei? — întrebă ea.
— Nu am. Mi-am cheltuit tot pe haine. Dar gândește-te la ofertă. Când ți-e foame, principiile morale dispar.
Larisa nu răspunse. Se întoarse spre perete și plânse în tăcere, până adormi, istovită…
