Am avea paisprezece ani și parcă întregul oraș se întorcea împotriva mea. Mai exact nu voia să mă înțeleagă.
E din nou băiatul ăla necăjit! mormăi mătușa Călina din al treilea etaj, grăbinduse să treacă în cealaltă parte a curții. O singură mamă la crescut. Iată ce ne dă!
Eu treceam pe lângă ea, cu mâinile îngropate în buzunarele blugilor scurți, și mă prefăceam că nu aud. Dar auzeam.
Mama lucra din nou până târziu. Pe masa din bucătărie era o hârtie: Chiftele în frigider, încălzește-le. Și liniște. Mereu liniște.
Așa că tocmai ieșisem de la școală, unde profesorii, încă o dată, au avut o discuție cu mine despre comportamentul meu. Parcă nu înțelegeau că devenisem o problemă pentru toți. Înțelegeam. Și cu ce sămi facă?
Hei, băiatu! strigă unchiul Victor, vecinul de pe primul etaj. Ai văzut câinele șchiop la colț? Trebuie să-l alungi.
Mă opresc. Privesc.
Lângă containerele de gunoi, întradevăr, zăcea un câine. Nu era pui era un bătrân câine roșcat cu pete albe. Stătea nemișcat, dar ochii îi urmăreau oamenii. Ochii erau inteligenți și triști.
Să-l vindece cineva! îndemna mătușa Călina. E bolnav, probabil!
Mă apropii. Câinele nu se mișcă, doar dă din coadă încet. Pe o lăbuță e o rană sfâșiată, cu sânge uscat.
Ce ai de gând să faci? își aruncă, iritat, unchiul Victor. Ia un băț și dă-l jos!
Și atunci ceva din mine sa rupt.
Nu îl atingeți! strig eu, acoperindul cu brațele. Nu vă va face nimic rău!
Uiteai, spuse Victor, uimit. Un protector a apărut.
Și o să-l apăr! mă așez lângă el și întind mâna cu grijă. El miroase degetele mele și îmi linge ușor palma.
Un val cald se împrăștie în pieptul meu. Pentru prima dată, după mult timp, cineva sa îngrijit de mine cu bunăvoință.
Hai să mergem, șoptim câinelui. Hai cu mine.
Acasă am improvizat un culcuș din hanorace vechi, în colțul camerei mele. Mama era la lucru până seara, așa că nu va striga și nu va alunga băiatul bolnav.
Rana de pe lăbuță părea gravă. Mam aplecat la internet și am citit articole despre primul ajutor pentru animale. Priveau termeni medicali cu fruntea încruntată, dar băteam la fiecare cuvânt ca să nu uit.
Trebuie să-l clătesc cu peroxid, mormăi, răsfoind trusa de la farmacie. După aceea să-l dezinfectez cu iod, cu grijă să nu-l dorim.
Câinele stătea liniștit, punând cu încredere lăbuța rănită lângă mine. Îmi privea cu recunoștință ca și cum nu fuseseră oameni care să-l privească cu adevărat.
Cum te cheamă? legănam lăbuța. E roșcat. Roșcatu, cum săl numesc?
El lătră ușor, parcă acceptând.
Seara a venit mama. Mam pregătit pentru o ceartă, dar ea a privit tăcută câinele, atingând bandajul.
Tu ai bandajat singur? a întrebat încet.
Singur. Am citit pe net cum se face.
Ce îl vei hrăni?
Îmi voi da seama.
Mama a privit lung la fiu, apoi la câinele care îi linsese mâna cu încredere.
Mâine îl ducem la veterinar, spuse. Să vedem ce zice legătura. Încă ţiai ales un nume?
Roșcatu, am șoptit.
În prima săptămână de atunci nu a mai existat zidul neînțelegerii dintre noi.
Dimineața mam sculat cu o oră înainte de obicei. Roșcatu încerca să se ridice, scuturânduse de durere.
Stai jos, lam liniștit. Îți aduc apă și mâncare.
În casă nu aveam hrană pentru câine. Am dat ultima chiftea, am înmuiat o felie de pâine în lapte. Roșcatu a mâncat cu lăcomie, dar cu delicatețe, lingând fiecare firimitură.
La școală, pentru prima oară în mult timp, nu mam certat cu profesorii. Gândul îmi era la doar unul la Roșcatu: Îi este greu? Nu-i este dor?
Astăzi ești altfel, observă doamna doamna Doina, directoarea clasei.
Eu doar am ridicat din umeri. Nu voiam să povestesc mă temeam că o să râdă.
După ore, am alergat spre casă, ignorând privirile critice ale vecinilor. Roșcatu ma întâmpină cu un latrătură veselă deja putea să stea pe trei lăbuțe.
Ce zici, prietene, vrei să ieșim afară? iam legat o frânghie. Dar ai grijă la lăbuță.
În curte se întâmpla ceva nemaipomenit. Mătușa Călina, văzândune, aproape că a căzut de pe scaun:
Aaa, laaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
Ce fccc l? A! a strigat vecina. Îi aduci bani pentru tratament? Îi furi de la mamă?
Mam strâns pumnii, dar mam ținut la distanță. Roșcatu sa apăsat de piciorul meu, parcă simțind tensiunea.
Nu fur. Cheltuiesc banii mei. am șoptit. Îi strâng de la micul dejun.
Unchiul Victor a clătinat din cap:
Băiatu, știi ce înseamnă să iei pe viață un suflet viu? Nu e o jucărie. Trebuie să-l hrănești, săl îngrijești, săl plimbi.
De atunci fiecare dimineață începea cu o plimbare. Roșcatu se refăcea repede, deja putea să alerge, chiar dacă încă șchiopăta puțin. Eu iam învățat comenzi cu răbdare, ore în șir.
Stai! Bine făcut! Dă lăbuța! Așa!
Vecinii priveau de la distanță. Unii clătinau din cap, alții zâmbeau. Eu nu vedeam altceva decât ochii plini de devotament ai lui Roșcatu.
Mam schimbat. Nu instantaneu, ci treptat. Am renunțat la durități, am început să ajut prin casă, notele misau urcat. Am găsit un scop. Iar acesta era doar începutul.
Trei săptămâni mai târziu sa întâmplat ce mă temeam cel mai mult.
Mergeam cu Roșcatu la plimbarea de seară când din spatele șoselei sau ivit o haită de câini străzistrăzi. Cinci sau șase câini furioși, flămânzi, cu ochii scânteind în întuneric. Șeful, un câine negru masiv, a arătat colții și a pornit înainte.
Roșcatu sa retras instinctiv în spatele meu. Lăbuța îi era încă dureroasă, nu putea alerga. Cei din haită au simțit slăbiciunea.
Înapoi! am strigat, fluturând lesa. Plecați de aici!
Dar haita nu se dădea înapoi. Înconjurau. Șeful roșește din ce în ce, pregătinduse de atac.
Mihăi! a răsunat dintrun altă parte un țipăt feminin. Fugi! Aruncă câinele și fugi!
Era mătușa Călina, ieșind de la fereastră. În spatele ei apar alte fețe din curtea blocului.
Băiatu, nu te jigni! a strigat unchiul Victor. E șchiop, nu sevavavavavavavavavavavavavavavavavavavavavava
Mam uitat la Roșcatu. El tremura, dar nu fuge. Se lipsea de piciorul meu, gata să-mi împartă soarta.
Câinele negru a sărit primul. Am reacționat reflexiv, închizând brațele, dar lovitura a atins umărul. Din urechi ia pătruns părul, a sfâșiat tricoul și a ajuns la piele.
Roșcatu, în ciuda lăbuței rănite și a fricii, a sărit sămi apere stăpânul. Sa agățat cu dinții de piciorul șefului, înlănțuit cu tot corpul lui.
Bătălia a început. Eu mă apăram cu picioarele, cu mâinile, încercând săl țin pe Roșcatu de marginile mușcăturilor. Am primit înțepături și zgârieturi, dar nu am cedat.
Doamne, ce se întâmplă aici! a strigat mătușa Călina de sus. Victor, fă ceva!
Unchiul Victor a coborât pe scări, luând o bâtă și o bucată de sârmă, orice a găsit la îndemână.
Ținete, băiatu! a strigat el. Imediat vin!
Când eram pe punctul de a cădea sub presiunea hăitei, am auzit o voce cunoscută:
Hai de aici!
Era mama, ieșind din sub bloc cu un găleată de apă și stropindule pe câini. Haita sa speriat și sa retras, bând din apă.
Victor, ajutămă! a strigat ea.
Victor a alergat cu bâta, iar câțiva vecini au coborât de pe etajele superioare. Câinii, simțind că nu mai au șanse, au fugit speriați.
Eu am zăcut pe asfalt, ținândul aproape pe Roșcatu. Amândoi eram în sânge, tremurând, dar încă vii.
Fiii meu, a șezut mama lângă noi, examinandne cu grijă tăieturile. Cât de mult mai speriat.
Nu am putut săl las, mamă, am șoptit. Înțelegi? Nu am putut.
Înțeleg, a răspuns ea încet.
Mătușa Călina a coborât în curte și a privit cu ochi mari, ca și cum ar fi văzut prima dată.
Băiatule, a zis ezitând, ai putut săl omori printrun câine.
Nul omoarăl prin câine, a intervenit brusc unchiul Victor. Îl apără pe prieten. Înțelegi diferența, Călina?
Vecina a clătinat din cap, cu lacrimi pe obraji.
Hai să mergem acasă, a spus mama. Trebuie săi curățăm rănile. Și pe Roșcatu săi vindecăm și pe ale lui.
Mam ridicat cu greu, am luat câinele în brațe. Roșcatu gemea ușor, dar coada ia clătinat fericit că e lângă stăpân.
Așteptați, a zis unchiul Victor, Mâine duci pe Roșcatu la veterinar?
Ducem, am răspuns.
Eu îl duc cu maşina. Voi plăti și tratamentul a fost un erou.
Mam uitat surprins la vecin.
Mulțumesc, unchiule Victor. Dar eu pot săl plătesc și eu.
Nute certa. Câștigi mai târziu și îi dai. Pentru acum a bătut ușor în umărul meu. Suntem mândri de tine, nui așa?
Vecinii au dat din cap în tăcere.
A trecut o lună. Întro seară de octombrie, mă întorceam de la clinica veterinară, unde ajutam voluntarii în weekenduri. Roșcatu alerga lângă mine lăbuța se vindecase, hârtia de şchiopătură dispăruse aproape.
Mihăi! a strigat mătușa Călina. Așteaptă!
Mam oprit, pregătit pentru o altă reproșare, dar ea mia întins o pungă cu hrană.
E pentru Roșcatu, a spus timid. Hrana e scumpă. Tei îngrijeşti bine de el.
Mulțumesc, mătușo Călina, iam răspuns cu sinceritate. Dar noi avem deja mâncare. Lucrez acum la clinicÎn fiecare dimineață, când soarele răsare peste Bârlad, Mihăi și Roșcatu’ pornesc împreună spre noul început, știind că fiecare pas îi apropie de visul de a deveni veterinar.
