NU AM PUTUT IUBI
Fetelor, care dintre voi este Lăcrămioara? tânăra studia cu ochi șireți pe mine și pe prietena mea.
Eu sunt Lăcrămioara. Dar ce s-a întâmplat? am întrebat uimită.
Uite, ia scrisoarea asta, Lăcrămioara. E de la Vlad, necunoscuta a scos din buzunarul halatului un plic boțit și mi l-a întins.
De la Vlad? Și unde e el? am întrebat, mirată.
L-au transferat la un centru pentru adulți. Te-a așteptat, Lăcrămioara, ca pe lumina ochilor. Acest plic l-a dat să-l citesc eu întâi, să nu-l faci de rușine cu vreo greșeală. Nu voia să se facă de râs în fața ta. Mă scuzați, trebuie să plec, se apropie prânzul. Eu sunt educatoare aici, a spus fata, uitându-se lung la mine, a oftat și a dat fuga.
Într-o zi de vară, eu și prietena mea, Doinița, am intrat întâmplător în curtea unei instituții necunoscute. Aveam șaisprezece ani, vacanța de vară ne îmbia la aventuri.
Am găsit o bancă comodă în curte și ne-am așezat. Vorbeam, râdeam. Nu am sesizat când s-au apropiat doi băieți.
Bună, fetelor! Vă plictisiți? Facem cunoștință? unul dintre ei mi-a întins mâna, Vlad.
Am răspuns:
Eu sunt Lăcrămioara. Ea e prietena mea, Doinița. Cum se numește prietenul tău tăcut?
Leonida, a rostit timid celălalt băiat.
Băieții păreau de modă veche, cuminți peste măsură. Vlad a comentat sever:
Fetelor, de ce purtați fuste atât de scurte? La Doinița decolteul e tare adânc.
Ei, băieți, nu vă uitați unde nu trebuie. Să nu vă fugă ochii în toate părțile, am râs cu poftă împreună cu Doinița.
Greu să nu ne uităm, suntem băieți. Parcă și fumați, nu-i așa? a tot scos vorba Vlad, mereu sfios.
Sigur că fumăm. Dar nu tragem prea tare, glumeam cu Doinița.
Abia atunci am observat că băieții aveau probleme cu picioarele. Vlad abia se mișca, Leonida șchiopăta pronunțat.
Vă aflați aici pentru tratament? am întrebat.
Da. Am avut un accident cu motocicleta. Leonida a sărit greșit în apă, a răspuns Vlad ca și cum ar fi repetat povestea.
Firește, eu și Doinița am crezut legenda băieților. Pe atunci nu aveam idee că Vlad și Leonida erau de fapt persoane cu dizabilități încă din copilărie, obligați să locuiască mult timp în internat. Pentru ei, prezența unor fete de afară era ca o gură de aer proaspăt.
Ei trăiau și învățau departe de ochii lumii, fiecare cu povestea lui: ba accident, ba vreo bătaie, ba vreo cădere.
Vlad și Leonida erau firi foarte interesante, citite, maturi înainte de vreme.
Noi am început să-i vizităm în fiecare săptămână. Îi compatimeam voiam să-i înveselim, dar recunoșteam că aveam și ce învăța de la ei.
Întâlnirile scurte au devenit obișnuință.
Vlad îmi aducea flori de pe pajiștea din apropiere, Leonida îi dăruia Doiniței un origami făcut de el o dădea cu jenă.
Apoi stăteam toți patru pe bancă: Vlad lângă mine, Leonida se întorcea mereu cu fața la Doinița, cu toată atenția concentrată asupra ei. Doinița se rușina, se înroșea, dar era evident că îi face plăcere să fie în compania lui Leonida cel timid. Discutam de toate și de nimic.
Vara caldă a trecut ca o adiere.
A venit toamna ploioasă. Vacanța s-a terminat, urmam ultimul an de liceu. Am uitat, așadar, complet de Vlad și Leonida.
După examene, ultimul clopoțel și balul de absolvire, ne bucuram de un nou început, vara speranțelor.
Eu și Doinița am revenit pe teritoriul internatului, ca să vedem ce mai fac băieții. Ne-am așezat pe banca veche, sperând că Vlad va veni cu flori proaspete și Leonida cu un origami nou. N-am avut noroc, am așteptat două ore zadarnic.
Din internat a ieșit o fată grăbită, venind drept spre noi. Ea mi-a dat scrisoarea de la Vlad. Am desfăcut imediat plicul:
Draga mea Lăcrămioara! Ești floarea mea parfumată! Steaua mea inaccesibilă! Poate nu ai înțeles că m-am îndrăgostit de tine din prima clipă. Întâlnirile noastre au fost pentru mine aer și viață. De jumătate de an privesc zadarnic la geam, așteptându-te. M-ai uitat. Așa e viața, drumurile noastre sunt diferite. Îți mulțumesc că mi-ai arătat ce înseamnă iubirea adevărată. Îți țin minte vocea catifelată, râsul ademenitor, mâinile gingașe. Mă doare fără tine, Lăcrămioara! Mi-aș dori să te văd măcar o dată! Vreau să respir, dar parcă nu pot…
Eu și Leonida am împlinit recent optsprezece ani. Ne vor muta primăvara la un alt internat. Nu cred că ne vom mai vedea. Inima mi-e sfâșiată! Dar sper să mă vindec de tine.
Rămâi cu bine, unica mea!
Semnat al tău pentru totdeauna, Vlad.
În plic, lângă scrisoare, am găsit o floare uscată.
M-am simțit cumplit de vinovată. Inima mi s-a strâns, era clar că nu mai puteam schimba nimic. Mi-au răsunat în minte vorbele: Ești responsabil pentru cei pe care îi îmblânzești.
Nici nu bănuiam ce sentimente puternice avea Vlad în sufletul lui. Eu nu îi puteam răspunde cu aceeași dragoste. Față de Vlad nu aveam sentimente înălțătoare. Doar o prietenie, curiozitate față de un băiat deosebit și învățat, nimic mai mult. Da, am cochetat puțin, am stârnit curiozitatea lui Vlad am alimentat focul pasiunii lui fără să-mi dau seama cât de tare se va aprinde. Cândva flirtrul meu nevinovat a devenit vâlvătaia iubirii în inima lui.
De atunci au trecut ani și ani. Scrisoarea lui Vlad s-a îngălbenit, floarea s-a fărâmițat. Dar amintirile întâlnirilor noastre, discuțiile fără griji, râsul sincer la glumele lui Vlad toate au rămas vii.
Povestea are și o continuare. Doinița a empatizat cu viața grea a lui Leonida, părăsit de părinți din cauza diferenței lui. Leonida avea din naștere un picior mult mai scurt decât celălalt. Doinița a terminat pedagogia, a devenit educatoare la un centru pentru copii cu dizabilități. Leonida iubitul și soțul ei. Au împreună doi băieți mari.
Vlad, după cum povestea Leonida, a dus o viață solitară. La vreo patruzeci de ani, mama lui a venit la internat, l-a găsit singur, a plâns, i s-a reaprins dragostea de mamă și l-a luat la țară la ea. Apoi urmele lui s-au pierdut…
Viața mi-a arătat, prin această poveste, că gesturile noastre, oricât de mici sau nevinovate, pot aprinde speranțe mari în inima cuiva. Fii mereu atent cu oamenii cu o vorbă sau o privire, poți schimba pentru totdeauna sufletul altcuiva.
