Eu nu am nevoie de o paralizată… a zis nora și a plecat. Nici nu bănuia ce urma să se întâmple…
Într-un sătuc uitat de lume, trăia un bătrân simplu, om cu suflet bun și muncitor, care sâmbăta obișnuia să bea câte un păhărel de țuică albă. Avea o dorință pe care și-o purta în suflet de ani: să aibă un câine, dar nu orice câine, ci neapărat un Ciobănesc de Asia Centrală, rasă pură. Fusese dispus să bată și drumul până în stepa din Kazahstan doar să aducă acasă un asemenea patruped.
Lumea îi spunea moș Gheorghiță. Niciodată nu l-a corectat, nimeni nu știa sigur dacă Gheorghiță era numele sau prenumele lui. Așa l-ați fi întâlnit mereu: după ce se întorcea din grădină și-și odihnea oasele pe băncuța din fața porții, depănând amintiri despre timpurile de demult. Tinerii satului se strângeau adesea în jurul lui să-l asculte povestea frumos cum a fost pe vremuri.
Moș Gheorghiță își îngropase de mult nevasta, Vasilica. Femeie cu inimă slabă, pe care doctorii o sfătuiseră să nu nască, dar dorul de copil o biruise. După ce i-a dăruit un fiu, Vasilica s-a prăpădit curând, lăsându-l pe moș singur cu băiatul. Moșul o iubise cât n-a fost făcea totul prin gospodărie de parcă n-ar fi vrut să-i lase nicio grijă. Nici cu laptele de la Alimentara nu-i permitea să vină acasă Nu-i voie, Vasilico, a interzis doctorul!.
Copilul era crescut cu grijă de moș, acesta îi făcea și mâncare. Vasilica se întrista: Nu mă mai face de râs, Gheorghiță! Toate femeile mă vor lua peste picior. Zici că nu fac nimic în casă: totul pe bărbat! Dar în loc să râdă, femeile din sat o invidiau sincer: Vai, Vasilico, cât mi-aș dori și eu un Gheorghiță al meu măcar o zi!. Ea răspundea cu un zâmbet, și tot cu zâmbetul pe buze a plecat din lumea asta. Moșul a plâns ca un copil zile întregi, după care s-a apucat cu și mai mare grijă de băiat.
Băiatul intrase atunci fix în perioada grea a adolescenței, pe la paisprezece ani. După armată s-a însurat prea devreme și a rămas să trăiască acolo unde și-a făcut serviciul militar. Așa a ajuns moș Gheorghiță să rămână singur.
Dar bătrânul nu s-a lăsat doborât îi plăcea să discute cu tinerii pe băncuța lui, să le spună vorbe de duh. De la fiu, avea o nepoțică, și mereu îi aștepta pe toți în vizită, dar n-au mai venit. Ba serviciul, ba nu găseau timp, ba una, ba alta. Pe nepoțică o văzuse doar în poze.
Deodată au observat sătenii că moș Gheorghiță umblă mai negru decât norii de vară, posomorât, nu mai râde, nu mai glumește, nu stă pe banca din față. S-au interesat ce s-a întâmplat, și-au aflat: primise o telegramă de la nora lui, care îi spunea că au avut un accident de mașină, fiul s-a stins, iar nepoata era grav rănită la spital.
Mare necaz, mare durere! îl compătimeau sătenii, dar oare ce cuvinte pot să aline așa chin?
Moș Gheorghiță primea condoleanțele, dar nu se simțea nici măcar cu un fir mai ușurat. Îi era ciudă de fiul lui, dar oricum nu-l mai întorcea nimeni, și mai mult îl durea sufletul pentru nepoțică, fata de doar cincisprezece ani. Stătea la spital, în comă, la vârsta la care ar fi trebuit să vadă viața. Moșul era sfâșiat.
Și din partea nurorii nu mai venea nicio veste. Femeia nu scria, nu răspundea la telegramă, nici la telefon nu răspundea. Cum să afle moșul cum este, ce face fata? Deși nu o văzuse niciodată în carne și oase, o iubea ca pe a lui. Chipul fetei din poze aducea cu Vasilica tânără.
Se hotărâse să plece în orașul unde trăise fiul, când în ajunul drumului o mașină s-a oprit la poarta lui. S-au dat jos, au adus o targă în grabă, iar în casă a intrat o femeie curt și dură. Moșul o recunoscu cu greu era nora lui. În urma ei au adus și targa cu nepoata, au trântit-o efectiv pe canapea și au plecat.
E paralizată din cap până-n picioare. Eu nu am nevoie de astfel de copil. Eu încă pot să mă mărit, să-mi fac alt copil sănătos! a spus nora.
Eu nu sunt medic! apucă bătrânul să răspundă.
N-ai nevoie de medic! Oricum nu se poate ajuta. Are nevoie de o îngrijitoare. Dacă nu vrei să te ocupi, îngroap-o de vie, dar eu nu-mi stric viața. Eu nu sunt îngrijitoare! a zis nora trântind ușa.
Nici nu pari a fi mamă pentru ea! a strigat, amar, moș Gheorghiță.
Acum și-a dat seama moșul de ce fiul nu mai venea acasă cu familia. Cu așa nevastă te duci doar să te cerți la piață, nu la rude. Și cum de s-a legat băiatul de așa o femeie? N-ai pe cine să întrebi acum… Dacă ar fi știut că nora se va lepăda de fiică, ar fi rotit de ciudă și în sicriu. Așa au rămas moșul și fata singuri.
Fata era într-adevăr paralizată complet, dar moșului nu-i era străin să se ocupe de cineva bolnav sau de gospodărie. Acum avea un rost în viața lui: să-și facă fata bine.
Medicii au renunțat la fată, au externat-o din spital, nu înțelegeau nici ei cum a supraviețuit. Avea răni pe care omul normal nu le poate duce. Au rămas doar leacurile băbești și vracii. Vrăjitoare nu era în sat, iar cea mai apropiată stătea foarte departe. Nietransportabilă fata, iar vrăjitoarea nu venea la domiciliu. Moșul nu știa ce să facă.
A început să meargă săptămână de săptămână la bătrâna vrăjitoare, care îi dădea ceaiuri, tincturi, descântece. Așa a tratat-o moș Gheorghiță. A trecut mai bine de un an, fata tot nu putea nici să miște mâna, nici să umble, zăcea precum un lemn sub plapumă. Nici vorba să rostească un cuvânt, doar murmură fonic neînțelegător.
Uneori moșul vedea lacrimi pe obrazul fetei. Atunci simțea cum i se rupe inima. Credea că fata plângea după mamă și tată. Vorbea mult cu ea, îi citea povești, dar ea nu putea răspunde. Era greu pentru amândoi.
Până într-o seară, când s-a întâmplat ceva neașteptat. Moșul stătea lângă pat, ca de obicei, când în casă a intrat o gașcă de tineri beți. Bătrânul uitase să încuie ușa, era vară și fusese la discotecă. Văzuseră lumina la moș și știau de fata paralizată usuratici.
Hai moșule, dă pătura la o parte și deschide-i picioarele! Dăm cu zarul cine intră primul! comandă cel mai îndrăzneț.
Mila Domnului, are doar 15 ani! ripostă moș Gheorghiță.
Stai așa, să mă spal pe dinți! zise moșul, dar alergă iute în bucătărie, deschise ușa beciului și strigă: Ia-l!.
Din beci a ieșit numaidecât un câine enorm. Sărind la stânga și la dreapta, i-a apucat pe derbedei de pantaloni! Celui mai groaznic aproape că i-a mușcat de tot ce avea. La ceilalți le-a rupt fesurile de pe fund. Au fugit cu tot cu spatele gol prin sat, lumea râdea, iar Azor căci așa îl chema pe ciobănesc a sărit pe fereastră și i-a fugărit până la marginea satului.
Moș Gheorghiță se întoarce în cameră și ce vede: nepoata stă în pat și strigă spre fereastră:
Azoare! Azoare! Hai, moșule, ține-l, să nu zboare!
Ochii i s-au împăienjenit de lacrimi. Din seara aceea fata începu să se vindece. Nu trecu mult și a început să meargă, să miște. O fi fost de la leacurile vrăjitoarei, ori de la șocul întâlnirii cu câinele, dar de vorbit, fata nu se mai oprea. O tăcuse prea mult timp.
Dar de unde a venit câinele, vă întrebați? Azor trăise la fiul moșului. După tragedie, nora s-a lepădat și de fată și de cățel. L-a adus în grabă cu fata, dar nu i-a zis nimic moșului. Când a plecat, moșul a găsit câinele la poartă, slab și chinuit, cu o privire tristă, ca a unei văcuțe bolnave. Nu știa moșul nici măcar că avusese fiul un câine. Cum să-l lase pe drum? L-a luat în casă.
Câinele i-a rămas credincios, iar când tinerii au venit, stătea tocmai în pivniță, că era vară și moșul îl lăsa la răcoare. Seara îl scotea, dar atunci nu apucase. Dacă Azor ar fi fost afară, nimeni nu s-ar fi apropiat de casă.
După aceea, fata i-a spus moșului că, atunci când plângea, de fapt îi era dor de câine. Moșul îl ținea afară, nu-l lăsa să intre în cameră. Nu putea spune asta, așa că suferea în tăcere.
Când Azor a gonit bețivii, s-a întors lăbuțele la fata lui și a lins-o cu drag pe față. Era și el fericit să o revadă. De atunci au trăit toți trei: moș Gheorghiță, nepoata și Azor. Iar despre mama fetei nu a mai știut nimeni nimic.
Așa am înțeles că, în viață oricâtă durere ai avea, dacă sufletul rămâne bun și găsești un rost, totul poate avea un leac. O mână de ajutor și un suflet de câine credincios, uneori, pot aduce mai multă alinare decât toate vorbele oamenilor.
