Această durere nu dispare
Cât de scurtă este viața omenească. Ne facem planuri, ne consumăm energiile și timpul pe lucruri nefolositoare, alergăm după succes, după bani, după aprecierea altora. Iar pe cei care ne iubesc cu adevărat, pe cei care ne-au dat viață, care nu ne vor trăda niciodată, dintr-un motiv sau altul, îi lăsăm pe un plan secund…
Am realizat asta prea târziu.
Tatăl meu a plecat devreme, iar mama a trăit doar pentru mine
Tatăl meu a murit când eu eram încă copil. A decedat din cauza unei boli grele și aproape că nu-mi amintesc de el. Doar mama îmi povestea mereu cât de bun era el.
Ea nu s-a mai recăsătorit niciodată.
– L-am iubit doar pe el, – îmi spunea. – Și încă îl iubesc. Cred că într-o zi ne vom reîntâlni.
O ascultam cum povestește și îi observam cum lumina îi apare în ochi atunci când vorbea despre trecut. Credea în dragoste, în destin, în povești.
Dar viața ei după moartea tatălui era departe de a fi o poveste frumoasă.
Eu eram singurul ei fiu, iar ea își dădea toată silința pentru mine. Munca, grija, tot timpul încerca să îmi ofere tot ce e mai bun.
Iar eu…
Am uitat că părinții nu sunt veșnici.
Am plecat și mi-am început o nouă viață, iar mama a rămas să mă aștepte.
Acum cinci ani, m-am căsătorit și m-am mutat într-un alt oraș.
A venit pe lume fiul nostru – Mihai.
Viața a început să se învârtă. Familie, muncă, apoi o a doua slujbă – trebuia să câștig mai mult, să asigur copilul, să mă gândesc la viitor.
Mama a început să primească tot mai rar telefon.
O vizitam doar de sărbători.
Întotdeauna mă aștepta.
– E totul în regulă, copilul meu, – spunea ea. – Cel mai important e că tu ești bine.
Iar eu nici nu observam cum trece timpul.
Cum se pierde ea.
Un apel care a schimbat totul
Cu câteva zile înainte de Anul Nou, am primit un telefon.
Am observat un număr necunoscut.
– Alo?
În receptor s-a auzit o voce tremurătoare:
– Este Nicolae, vecinul dumneavoastră… Mama dumneavoastră nu mai este…
A suferit un atac de cord. A murit în spital.
Ascultam aceste cuvinte, dar nu reușeam să le accept.
Totul s-a prăbușit într-o clipă.
Stăteam cu telefonul în mână, fără a înțelege ce să fac.
Apoi…
Apoi lacrimile au început să curgă singure.
Amare, ascuțite.
Plângeam nu doar de durere.
Plângeam din vina.
Iartă-mă, mamă…
Iartă-mă că nu am fost lângă tine.
Iartă-mă că nu am găsit timpul să-ți spun cât de mult te iubesc.
Iartă-mă că ai plecat singură.
Acum nu ești aici și viața nu va mai fi niciodată la fel.
Aș da orice doar ca să pot recupera o zi. O seară. O oră.
Dar timpul nu poate fi întors.
Și să-ți spun „Te iubesc” am întârziat.
