Eram zilele trecute într-un maxi-taxi prin Chișinău, și nici nu-ți spun ce ploaie se pornea afară! Înăuntru, lumea ca de obicei cu ochii în telefoane, fiecare cu gândurile lui, nici nu băgau de seamă cine urcă sau coboară. La una dintre stații, se urcă un bărbat amărât, vizibil trecut prin multe. El părea să aibă vreo cincizeci de ani, dar ridurile și privirea obosită îl făceau să pară mult mai bătrân. Hainele îi erau rupte și murdare, și mirosul ce l-a adus cu el a umplut toată mașina.
Cu o voce stinsă, a zis:
Oameni buni, vă rog frumos, poate are cineva un leu pentru o pâine N-am mâncat nimic de trei zile.
Unii nici nu s-au uitat la el. Alții s-au băgat cu un ochi iscoditor prin portofele, ridicând din umeri, probabil căutând niște mărunțiș.
Și, dintr-o dată, din rândul scaunelor, un tânăr a ridicat vocea:
N-ai bani de mâncare? Ia și muncește! Cât vrei să trăiești din mila oamenilor? Și eu de azi sunt șomer, m-au dat afară. Am rate de plătit pentru apartament, dar nu stau să cerșesc!
Omul acela era dichisit, pantofi curați, parcă ieșit dintr-un birou. Bietul om al străzii a privit în podea, roșind, și-a înfipt mâinile murdare prin buzunare, a scos de acolo niște bănuți făcuți fărâme, probabil toate economiile lui. I-a întins tânărului banii.
Ia-i, dragule Ai tu mai multă nevoie. Lasă, oameni buni s-or mai găsi să mă ajute și pe mine.
Și, fără să spună altceva, s-a îndreptat spre ușă, hotărât să coboare. Tânărul a sărit imediat să-i înapoieze banii, încercând să-i explice ceva, dar omul străzii doar a zâmbit trist. Nici nu voia să audă.
Viața tot e frumoasă, să știi. Sunt destui oameni de treabă pe lumea asta. Trebuie să te bucuri de ce ai, de fiecare clipă, i-a zis omul acela, cu o blândețe rară.
A rămas tânărul nemișcat în ploaie, cu lacrimile șiroind pe obraz, cu banii strânși în mână. Nu știu dacă o să uite vreodată momentul ăsta. Ai fi zis că un necunoscut i-a arătat, într-o clipă, ce înseamnă, de fapt, omenia.
