Notificare întâmplătoare
Telefonul zăcea cu fața în jos pe noptieră, ca de obicei. Ileana nici nu intenționa să-l atingă. Doar întinse mâna după paharul cu apă, îl atinse din greșeală cu degetele, iar ecranul se aprinse singur, din senin, ca acele lucruri care poate-ar fi mai bine să rămână în întuneric.
Ochiul ei s-a prins imediat de o singură frază. Doar una singură, într-o notificare de pe Messenger.
Și mie-mi e dor. Azi a fost tare bine. A ta, Ruxi.
A trebuit să clipească de câteva ori. Se uita la cuvintele acelea ca la o frază în greacă veche. Îi lua timp să traducă. Apoi privi la soțul ei, Radu. Dormea întors spre perete, cu un umăr ridicat și respira adânc, de parcă ar fi fost sufletul împăcatului.
A ta, Ruxi.
Ruxi. Ruxandra Stan. Prietena. Aceea care acum trei luni colora cu ei pereții camerei copilului. Care a băut ceai la bucătăria lor de vreo sută de ori, dacă nu mai mult. Aceeași care, săptămâna trecută, o căina la telefon pe Ileana, că nu găsește bărbat normal în orașul ăsta, că toți sunt la fel, că s-a săturat de singurătate.
Ileana a luat încet paharul cu apă și a băut o gură. A pus paharul înapoi. A coborât din pat cu o liniștire aproape suspectă, scândura nici n-a scârțâit. A plecat în coridor, a tras ușa dormitorului ușor după ea, apoi a trecut în bucătărie. Nu a aprins lumina principală, ci doar pe cea mică, de deasupra aragazului. Era destulă lumină, ochii o usturau oricum, dar poate nu lumina era de vină.
S-a așezat la masă și a rămas cu ochii în blatul gol.
Afara era noapte, una obișnuită de toamnă, cu lumini șterse pe partea cealaltă a curții. Ceainicul era pe aragaz, cu apă de ieri. Nici măcar nu l-a pus la fiert. Doar a stat.
Azi a fost tare bine.
Când azi? Miercuri a ajuns pe la ora șapte și jumătate, a zis că l-au ținut clienții prin oraș, că au ieșit la restaurant, că-i obosit și vrea să doarmă. Ileana i-a încălzit cina, dar n-a pus gura pe ea. Au mai privit un pic la televizor, el a adormit pe canapea și ea l-a acoperit cu pledul, cu mâinile ei.
Și-a strâns degetele pe marginea mesei.
Dani dormea în camera de alături. Opt ani și are vise dese, uneori vorbește despre mașinuțe sau profesoara de la școală. Mâine, la nouă dimineața, trebuia să-l ducă la antrenament. Să cumpere pâine. Să o sune pe mama, care sigur era deja ofensată că nu-i răspunsese de patru zile.
Viața, aceea normală și previzibilă, era acolo, în toate mărunțișurile astea. Dar, dedesubt, trăia încă una, paralelă. Cu alte conversații, alte cine, o altă femeie care semna a ta.
Ileana s-a ridicat, a mers la geam. În pervaz zăcea o mușcată pe care n-o putea suferi, dar o uda cu sfințenie, că o primise de la vecina. Mușcata era vie, puțin prăfuită, dar încăpățânată.
S-a gândit lung la mușcată. Apoi s-a întors la masă.
Trebuia să decidă ceva. Sau poate să nu decidă chiar atunci. Nu știa ce e mai bine. Pe interior era liniște, ca liniștea aceea care vine înainte de furtună. Nu plâns, nu țipăt. Doar liniște cu margini ascuțite.
A rămas în bucătărie până la patru dimineața, fără să facă nimic. Doar a privit cum, dincolo de curte, s-au stins pe rând luminile apartamentelor. Până la urmă a pus ceainicul pe foc. Și-a făcut un ceai pe care nu l-a băut. A spălat cana. S-a întors în dormitor și s-a băgat în pat, la Radu, fără să-l atingă. A privit tavanul.
Radu dormea.
Îl asculta respirând și nu-și dădea seama de ce, abia de-acum, respirația lui nu mai era doar liniștea de noapte. Acum, fiecare inspir suna altfel. Parcă îl auzea pentru prima dată, și era pur și simplu insuportabil.
Dimineața a fost prima trează. L-a trezit pe Dani, l-a hrănit cu terci de ovăz, pe care copilul l-a molfăit bosumflat, că el voia sandviș cu salam. Și i-a făcut sandviș. I-a legat șireturile la adidași, că încă nu se descurca destul de repede și erau în întârziere. L-a luat de mână și au ieșit.
Pe stradă era frig, mirosea a asfalt ud și frunze. Dani povestea despre ora de matematică de ieri, cum doamna profesoară a fost nedreaptă: el rezolvase tot bine, ea tot i-a zis că nu. Ileana asculta, dădea din cap și răspundea la locul potrivit. Știa să facă totul pe pilot automat, de atâția ani.
Au ajuns la timp la antrenament. L-a predat antrenorului, a rămas în ușă un minut, privindu-l cum fugea la colegi, râdea, se-mpingea, băiat normal cu ghiozdan. A ieșit.
Pe băncuța de la intrare și-a luat telefonul. A găsit în agendă Ruxi S. A privit la nume. A pus telefonul la loc.
Nu acum.
Nu încă.
Zilele alea au fost pline cu gânduri: de când o fi început totul? A derulat în minte ultimele luni, cum răsfoiești poze vechi, căutând ceva ce nu remarcase. Iată-i pe toți trei, la ziua Ruxandrei din mai. Radu râdea la glumele ei, iar Ileana se bucura că soțu-său nu are probleme cu prietenele la altele nu e așa. Ruxi venea sâmbăta, ajuta să aleagă stofe pentru perdele; cu Radu discutau la bucătărie, în timp ce Ileana îl culca pe Dani. A întrebat după: despre ce vorbeați așa, voi doi? Radu: despre birou, deh, e designer. Ileana a dat din cap. Sigur că da.
Evident.
Nu a plâns. Chiar s-a mirat singură. Aștepta lacrimile nimic, doar uscăciune în gât și un bolovan undeva sub coaste. Mânca, dormea, gătea, răspundea la telefon. Radu nu simțea nimic ciudat, era același: nici prea atent, nici altfel. Întreba cum a fost ziua. Câteodată îi dădea câte un pupic pe obraz la plecare. Ea întorcea obrazul.
În a patra zi, a sunat Ruxi.
Telefonul a vibrat în buzunar, Ileana a văzut numele și s-a oprit din respirație. Apoi a respirat adânc, a răspuns cu voce normală.
Salut, Ruxi.
Ile, ce faci, unde-ai dispărut? Ți-am scris luni, nu mi-ai zis nimic…
Vocea caldă, familiară. Tocmai căldura asta o ardea.
Iartă-mă, m-am luat cu treaba. Dani a răcit puțin, a mințit Ileana și i-a venit ușor, spre propria surpriză.
Vai, săracul, temperatură?
Nu, doar nasul. Acum îi e mai bine.
M-ai speriat. Sâmbătă sunteți liberi? Poate ieșim undeva cu toții, n-am mai stat de-o groază.
Ileana privea în gol la perete. Pe perete era o poză. Ea și Radu, la mare, cu vreo șase ani în urmă. Dani nu era încă. Amândoi râdeau, vântul le răvășea părul. Poză bună.
Sâmbătă nu cred, a zis. Îți dau eu semn spre sfârșit de săptămână, da?
Sigur, sigur. Dar ce ai? Parcă vorbești altfel…
Sunt doar obosită. Totul e în regulă.
Ești sigură? Ile, dacă ai nevoie, știi unde mă găsești.
Știu, Ruxi. Mulțumesc. Te pup!
A închis. S-a ridicat. A mers la acea fotografie. S-a uitat la ea râzând. A dat poza jos și a băgat-o într-un sertar, lăsând sertarul încuiat.
Noaptea aceea a fost prima dată când a plâns. Singură, în baie, cu apa curgând, să nu se audă. Mult, până la ochi umflați și nas roșu. Nu pentru că pierduse un bărbat, sau pentru că nu era cel crezut. Plângea pentru ani, pentru încredere, pentru ea aia care chiar a crezut în ceva. Pentru prostia acelei credințe. Pentru că Dani avea să crească într-o familie unde tatăl lui mințea, iar el avea să afle prea târziu.
S-a spălat cu apă rece. S-a privit în oglindă. Treizeci și opt. Nici tânără, nici bătrână. O față comună, cu ochii umflați. S-a gândit că, de mâine, la job, trebuie să pară fresh.
Și a mai gândit: nu poate lăsa așa. Nu pot să creadă că totul merge înainte, două vieți paralele și viața ei și a lui Dani pe post de fundal ingrat. Nu are voie.
A intrat în dormitor. Radu dormea. S-a întins lângă.
Era de gândit.
În următoarele două săptămâni Ileana a trăit în două straturi. La suprafață, totul era vechiul normal. Gătea, mergea la serviciu, ducea copilul la antrenamente, discuta cu Radu, uneori râdea la glume prea bune ca să le ignore. Se surprindea uitând câte o clipă și trăind ca și când nimic nu s-a întâmplat și atunci era cel mai grav: încă putea trăi lângă el de parcă totul era ok.
Înăuntru, investigația mergea tăcut și calm. Nu a angajat detectivi. Pur și simplu a început să observe detalii: cum Radu iese cu telefonul în altă cameră, sau zâmbește la ecran și, văzând-o că îl privește, ascunde mobilul. Cum miercuri a întârziat din nou, cu cina cu clienții și iar nu prea a mâncat ce-a gătit ea.
Odată, Radu era la duș. Ileana a luat cu grijă telefonul lui. Știa codul, niciodată nu l-a schimbat: patru cifre, anul nașterii lui Dani. A deschis mesajele. A găsit conversația cu Ruxandra.
A citit repede, doar cât să afle proporțiile. Cinci minute au fost destule. Începuseră din iulie. Trei luni. În timp ce ei pictau pereți, în timp ce Dani trecea în clasa a doua, în timp ce ea mergea la mama de ziua ei, Radu a rămas acasă, cu treburile lui, și, desigur, ea îl înțelesese.
A pus telefonul la loc. A ieșit în bucătărie. A pus aragazul. A tocat ceapă pentru supă. Bucăți egale, reci.
Radu a ieșit din baie înfășurat într-un prosop, s-a uitat pe fugă în bucătărie.
Supă? Bun, mor de foame.
În jumătate de oră e gata, a zis. Vocea îi era plată. Ceapa era tocată la linie. Totul era la linie.
În seara aceea s-a decis: va face o cină.
Nu imediat, nu mâine. Avea nevoie de timp, nu pentru răzbunare, ci pentru pregătire. Voia, pur și simplu, să-i vadă pe amândoi la masa ei, în casa ei, să spună ce are de spus. Fără țipete. Fără circ. A înțeles de mult: scandalul doar le dă apă la moară celorlalți, iar pe tine te lasă frustrat și bârfit: ești nebună.
Vineri seara a sunat-o pe Ruxi.
Hei, despre sâmbătă Ai chef să vii la noi? Mă gândeam să fac ceva bun de mâncare, prea n-am mai stat noi ca lumea. Radu e acasă, stăm la povești.
O pauză scurtă, cât să nici nu existe.
Sună bine. La ce oră?
Pe la șapte. Vii?
Vin! Să aduc ceva?
Nu-i nevoie de nimic.
A închis. S-a dus la Radu, care se uita la televizor.
Am chemat-o pe Ruxi mâine. Bem un vin, stăm ca lumea, că n-am mai apucat.
Radu a tresărit, preț de o clipă un tic i-a trecut pe față.
Da, bună idee.
Mă bucur că ești de acord, i-a răspuns Ileana și s-a întors în bucătărie.
Paria că aveau să se scrie unul altuia imediat. S-au instruit pe ascuns. Vor juca rolul de prieteni vechi, nimic nu s-a schimbat. Nu o deranja. Nu avea de gând să facă absolut niciun show. Dani mergea la bunica lui sâmbătă, mama fiind deja informată. Cina o să fie liniștită.
A toată săptămâna a scormonit în cap ce să gătească. Asta conta. Nu pentru a impresiona, ci pentru că datul prin bucătărie îi ținea mintea și mâinile ocupate. S-a hotărât: pulpe de pui la cuptor cu rozmarin și cartofi, salată cu rucola și pară preferata Ruxandrei, și plăcintă cu mere, alta mai bună n-avea în univers. Totul să fie frumos. Masa să fie cum se cuvine.
Sâmbătă, pe la două, l-a dus pe Dani la mama. Mama, evident, i-a pus întrebări: de ce arată obosită, totul e ok? Ileana a răspuns evaziv: Nu prea dorm, nimic grav. L-a pupat pe Dani, care deja uita de ea cu ochii în desene, și a plecat acasă.
În apartament era liniște. Radu ieșise de dimineață, chipurile la piață. S-a întors la trei, cu sacoșe. A venit cu vin scump, n-a scăpat detaliul.
Să avem la cină, da’ sper că nu ai nimic împotrivă.
Ba din contră, bună idee, i-a zis.
Era cam agitat. Se vedea. Mișca un pic prea energic. S-a uitat de două ori la telefon lângă frigider. Apoi a încercat să pară relaxat, s-a așezat la masă cu un ziar vechi și-l răsfoia fără chef.
Ileana gătea. Spăla puiul, freca condimente, curăța cartofi. Umpluse bucătăria cu miros de rozmarin și usturoi, ca la Crăciun la țară. A deschis geamul, era cald. Aerul rece și umed de afară aducea parfum de toamnă.
La șase a pus masa. Trei farfurii, trei pahare. Fără lumânări, ar fi fost deja prea cinic, și nu voia să cadă în penibil. Doar masă curată, față apretată, flori în vază buchet cumpărat de ieri.
La șapte fix s-a sunat la ușă.
Ruxi a venit cu un palton nou, bleumarin, scump. Părul coafat, parfum discret îl cunoștea Ileana de la o poștă. A adus bomboane în cutie, deși îi spusese clar să nu.
La tine e totul ca la revistă, Ile! Și miroase genial, a țipat veselă.
Hai, mă bucur că ai venit, sincer. O bucurie ciudată, dar tot bucurie.
Radu a apărut din sufragerie. Saluturi, pupături, totul ca între vechi prieteni. Se pricepeau, trebuie recunoscut.
Primul jumătate de oră s-a vorbit despre nimicuri. Ruxi se lăuda cu vreo amenajare de birou la capătul orașului, Radu râdea de gusturile clienților, plus a povestit și el de ai lui. Ileana mânca, asculta, uneori arunca o glumă, servea vin.
Afara se întunecase complet. A aprins lumina la masa. Parcă era și mai dureros, că era prea cald și prea familiar totul.
A așteptat să ajungă toți la al doilea pahar. Când conversația s-a spart și Ruxi întindea furculița spre salată, Ileana a zis, calm, fără ocolișuri:
Am ceva de spus. Vreau să mă ascultați amândoi.
S-au uitat spre ea. Ruxi cu furculița-n aer, Radu cu paharul între degete.
Știu tot. Din iulie. Am citit conversația, Radu. E de-ajuns, știu tot ce trebuie.
Tăcere. Se auzeau doar ceasurile de pe perete.
Radu a vorbit primul. Avea vocea ca și cum i-ar fi micșorat cineva volumul vieții.
Ileana…
Un pic, l-a oprit. Nu vreau scandal. Vreau doar să vă zic în față, că sunteți amândoi la masă: știu. Și ăsta e totul.
S-a uitat lung la Ruxi. Ruxi nu scotea ochii din fața de masă. Avea obrajii roșii, strângea furculița.
Ruxi, ai intrat la mine în casă cu zecile de ori. Știai totul despre noi. Când eram la pământ, tu îmi erai umbră. Când l-am născut pe Dani, tu așteptai afară la maternitate, patru ore, știi? Nu zic ca să te simți prost, ci doar să știi că țin minte. Nu uit.
Ruxi a ridicat ochii. Avea ochii lucioși, ca de copil scăpat la ceartă.
Ile, eu…
Nu acum, a zis Ileana, încet.
S-a întors la Radu.
Radu. Doisprezece ani am trăit, nu vreau să calculez ce n-a mers, sau când ai decis că se poate. Discuția-i lungă, nu pentru azi. Azi am vrut să stăm la masă, să-i spun, cu voce tare. Să știți că știu, și să nu vă mai jucați. Diferența e asta.
Radu și-a pus paharul jos cu atâta grijă de zici că avea porțelan în mână.
Ileana, nu-i cum crezi. Trebuie să vorbim noi doi, nu…
Știu. O să vorbim. Dar nu diseară.
S-a ridicat. Și-a băut restul de vin. A lăsat paharul.
Azi vă invit să terminați puiul la cuptor. Chiar mi-a ieșit. Apoi vă rog frumos să plecați. Am de lucru, Dani stă la mama și o să doarmă acolo, îi spun eu. La revedere.
Nimeni n-a mișcat.
Radu o privea de parcă s-ar fi așteptat la istericale și nu știa ce să facă cu liniștea asta.
Ruxi, cu glasul gata să se rupă:
Iartă-mă, Ile.
Ileana s-a uitat la ea, la fața atât de cunoscută, la rimelul care curgea ușor. Parfumul pe care i-l recomandase chiar ea, ironic.
Nu știu, Ruxi. Poate, într-o zi. Nu azi.
A ieșit din sufragerie, în camera alăturată. A auzit, prin ușă, cum șoptesc pe hol, scaune târșâite. Ușa de la intrare s-a trântit. O dată. Apoi, după o secundă, iar.
Liniște.
A stat pe pat și a ascultat liniștea. În casă mirosea a rozmarin, cu iz de parfum de damă amestecat. Pe masă stăteau trei farfurii, una abia atinsă.
Nu știa cât a trecut. S-a ridicat, a făcut curat. A pus restul de carne în frigider, a spălat vasele. A tras de masă, a șters firimiturile.
S-a pus pe scaun în bucătăria curată.
Atât rămăsese. Așa arată doisprezece ani, prietenia ta cea mai veche plus tot ce-a fost o masă curată și miros de detergent.
A sunat-o pe mama.
Mamă, pot să-l țin pe Dani la tine până duminică?
Desigur, deja doarme. Ile, s-a întâmplat ceva?
Da, dar mai povestim. Nu acum.
Vino la mine, nu dorm încă.
Nu, mamă. Mai întâi să stau singură acasă. Am nevoie.
Mama n-a insistat. Mereu știe când nu trebuie să insiste.
Ai mâncat măcar ceva bun?
Da, azi mi-a ieșit tare. Chiar bun.
Atunci e bine, a răspuns mama. E bine ăsta a fost cel mai dureros moment al serii.
Ileana a închis și a plâns. De data asta direct în bucătărie. Nu se mai ascundea, nu căuta apă curgândă. Pur și simplu plâns tare și lung. Apoi s-a oprit. S-a șters la ochi, s-a răcorit la chiuvetă.
În oraș era noiembrie, o sâmbătă ca oricare. Pe undeva, Radu și Ruxi erau încă împreună, poate povesteau, poate nu. N-o mai interesa. Nu simțea nimic pentru viitor, nu încă. Era de-ajuns că trecuse și peste seara asta, fără să țipe, fără isterii, fără cuvinte inutile. Și-a spus ce avea de spus.
Radu a venit pe la unu noaptea.
Nu dormea, stătea pe întuneric și îi asculta pașii, cum se descalță, cum merge încet spre bucătărie, cum bea apă. Apoi a rămas o clipă la ușa dormitorului.
Apoi a intrat încet.
Nu dormi, a zis, nu a întrebat.
Nu.
A venit și s-a așezat pe marginea patului, pe partea lui. A tăcut mult.
Ileana, nu știu cum să încep
Atunci nu începe. Culcă-te. Vorbim mâine.
Nu vrei să…
Radu. E noapte. Sunt obosită. Mâine.
S-a întins lângă ea. Niciunul nu l-a atins pe celălalt. Dormeau lângă, ca doi străini adunați laolaltă de întâmplare sau obișnuință, fiecare în lumea lui.
Dimineața s-a trezit devreme. Cât el dormea, și-a făcut o geantă mică. Nu pleca definitiv, nu încă, doar haine de bază, actele, cardul, fotografia lui Dani de pe noptieră.
A pus geanta la ușa de la intrare.
Apoi a făcut cafea. A așteptat să apară Radu.
El a văzut geanta. S-a oprit.
Pleci?
La mama. Cu Dani. Trebuie să vorbim, Radu, dar prima dată am nevoie să fiu singură câteva zile.
S-a uitat la geantă, apoi la ea.
Ileana, aș vrea să-ți explic.
Sunt toată urechea.
A tăcut. Ea și-a băut cafeaua, privind peste marginea ceștii.
N-am vrut să se întâmple. N-am plănuit…
N-o planifică nimeni, Radu. Nu asta e problema.
Vrei divorț?
A căzut cuvântul ca o cărămidă. Nu a clipit.
Nu știu încă. Am nevoie de timp. Știu doar că nu pot sta aici și să mă prefac că totul e ca înainte. Știi?
A dat din cap. Greu, ca unul pentru care adevărul nu ușurează cu nimic povara.
Dani
Dani e bine. Va fi bine. E problema noastră, nu a lui. Am grijă.
A terminat cafeaua, a pus cana la chiuvetă. Și-a luat geanta.
Îți dau telefon.
Și-a ieșit.
Pe scara blocului era răcoare și mirosea ca-n copilărie, a lemn bătrân și mic dejun străin. A coborât și a numărat treptele douăsprezece, ca de fiecare dată, dar azi, parcă avea nevoie să fie consecventă.
Afara, aerul era umed,, plin de miros de frunze ude. Măturătorul strângea grămezile la marginea trotuarului, cerul era gri, fără soare, noiembrie cum scrie la manual. Dar Ileana stătea pe treptele blocului și, pentru prima dată de zile bune, respira puțin mai ușor. Pur și simplu de la aer. De la faptul că stătea acolo, cu geanta în mână, fără să se ascundă de nimeni.
S-a gândit la Dani. Cum la ora aia se trezea la bunica, cerea clătite, primea, era fericit. Nici habar n-avea ce se petrece și poate că e mai bine așa, la opt ani. Să-și aibă clătitele și antrenamentele și doamna profesoară cu note nedrepte. Restul găsește ea cum să fie.
Nu știa ce va fi. Divorț, altceva, cine știe dacă o să poată. Nici dacă va ierta vreodată pe Ruxi. Parcă asta era chiar mai greu decât povestea cu Radu. Cu bărbații, poate, te aștepți. Oamenii se dezamăgesc, pleacă doare, dar te aștepți. Cu prietena care îți știa toate secretele asta era alta mâncare de pește. Pentru asta nu știa cât timp îi va trebui.
Dar, pe moment, era încă dimineață, în două străzi Dani și bunica o așteptau, și a făcut primul pas de pe treaptă. Și a mers.
Pur și simplu a mers.
Mama i-a deschis fără niciun interogatoriu. I-a aruncat o privire, s-a uitat la geantă, a înțeles totul și a spus doar:
Hai, spală-te pe mâini, pun ceai la fiert.
Dani a ieșit în șosete, ciufulit.
Mamii! De ce-ai venit, că ieri ai zis că nu vii?
Mi-a fost dor, a zis și l-a strâns la piept, tare, să simtă a copil. Mirosea a șampon neutru și a somn dulce.
Mă gâdili, s-a zbătut el, a zbughit-o înapoi la desene.
Ea l-a privit fugind.
Apoi a intrat în bucătăria mică, cu perdele cu floricele încăpățânate, frigider cu magneți, printre care unul făcut de Dani la grădi, strâmb și valoros. Tot universul acela atât de familiar că i-ar fi venit să mai plângă o dată.
N-a mai plâns.
Mama i-a așezat cana de ceai și-a luat loc în față.
O să-mi povestești?
Da. Doar nu acum. Să mă obișnuiesc.
E Radu?
E.
A dat din cap. Și-a băut ceaiul. Din camera cealaltă râdeau personajele din desene.
Mamă, o să mai stau la tine?
Cât vrei tu și cât ai nevoie.
Atât avea nevoie să audă.
Apoi a început viața aia pe care nu putea s-o numească. Nu era provizorie, deși așa părea. Nici nouă, deși, pas cu pas, chiar devenea. Pur și simplu, viață zi după zi.
S-au vorbit cu Radu. Nu o dată, de mai multe ori. Greu, civilizat, fără țipăte. A rezistat să nu scape niciun reproș isteric, deși era pe buza prăpastiei uneori. El spunea că nu știe ce să facă, că se simte prins, că îi pare rău, că se gândește la Dani, că nu pricepe ce-ar fi corect.
Ea asculta. Răspundea. Nu ierta, dar nu blestema.
Cu divorțul au tărăgănat, ca la carte. Hârtii, avocat, discuții despre apartament și cum se va face cu Dani. Enervant de neplăcut, ca orice partaj al unei vieți trăite la comun. Dar a trecut și peste asta.
Ruxi n-a mai sunat vreo două săptămâni. Apoi a trimis un mesaj: E nevoie, sunt aici. Ileana l-a citit și n-a răspuns. Nu din răutate. Pur și simplu nu știa ce să zică. Avea nevoie de timp, mai mult decât avea atunci.
La final de noiembrie, a mers dupã Dani la antrenament. Ningea cu primii fulgi mici, depuneri aproape inexistente, se topeau pe asfalt înainte să ajungă jos. Dani a ieșit alergând din sală, a ridicat fața și a prins un fulg pe limbă.
Ninge! Mama, vezi?
A ridicat ochii și ea. Ningeau stele mititele și reci, direct din întuneric. Una i-a căzut pe obraz și s-a topit.
Văd, a zâmbit.
Facem om de zăpadă?
Când vine zăpada adevărată. Acum e prea puțină.
Eiii, mamaaa…
Hai, să nu răcești.
A prins-o de mână, mănușa cu mașinuțe îi făcea palma să pară uriașă. Mergeau pe stradă, și zăpada tot venea, luminată portocaliu de felinare, Dani povestea ceva poate despre om de zăpadă, poate despre colegii din clasă.
Ea mergea și-l ținea de mână.
Era încă dureros. Nu avea cum să treacă atât de repede. Doisprezece ani nu se evaporă într-o lună. Dar, pe lângă durere, era și altceva ceva ce încă nu putea numi. Un aer nou. Un fel de a merge singur, de a alege, de a simți din nou fiecare decizie.
Nu știa dacă fusese alegerea corectă. De fapt, știa că fusese, dar nu știa cât timp îi va lua până va fi și mai ușor. Înțelegea că corect și ușor sunt lucruri complet diferite. A descoperit asta la treizeci și opt de ani, sub primii fulgi.
Săptămâna următoare a găsit în ziar un anunț de garsonieră mică, două camere, etaj patru, cu vedere spre curtea interioară. Proprietarii, doi bătrânei liniștiți, fără curiozități idioate. A vizitat, a pășit în camerele goale, a ascultat liniștea. Bucătăria mică, dar cu lumină frumoasă. Din camera lui Dani se vedeau copaci.
O luați? a întrebat bătrânul.
O iau, a răspuns.
Mutarea a durat o zi. Vecinii mamei au ajutat la mobilă, n-a fost refuz. Radu i-a adus lucrurile lui Dani, mute, s-a uitat pe hol.
E faină, a zis.
Da.
La plecare, s-a mai întors o dată în prag.
Ileana. Chiar îmi pare rău.
Ea l-a privit. Un om ca oricare, cunoscut, obosit puțin, îmbătrânit nițel, nimic ieșit din comun.
Știu. Du-te, Radu.
El a plecat.
Ea a tras ușa după el. S-a lipit de ea cu spatele, câteva clipe.
Apoi s-a pus pe despachetat.
Dani a venit mai târziu, a fugit direct să-și vadă camera, s-a entuziasmat că are copaci la geam, a zis că vrea să stea tolănit pe pervaz și să privească, că iese pe acolo dacă aleargă vreo pisică. Ileana i-a zis că e îngust, n-are loc. El că el încape. A râs.
Un râs scurt, spontan, ca și cum s-ar fi dezghețat ceva în piept. Dani s-a mirat.
Ce-ai, mamă?
Nimic. Hai la masă, am luat colțunași.
Colțunași! și-a luat zborul spre bucătărie.
A aprins lumina deasupra aragazului. A pus oală cu apă pe foc. A găsit sarea. Bucătăria mirosea a pereți vechi și apartament gol, dar mirosul asta dispare mereu când începi să gătești.
Când a clocotit, a pus colțunașii.
Dani colora ceva pe caiet, c-ar fi uitat să-și facă tema la desen.
Mamă, oricum facem om de zăpadă, da?
Facem, cum vine zăpada adevărată.
Promiți?
Promit.
A acceptat, s-a întors la desenul lui.
Afara ningea, nu ca data trecută, ci cum se cuvine, cu strat. Pe copaci, pe pervaz, pe baldachinul scării de la blocul de vizavi; orașul părea mai alb și mai îngăduitor.
Ileana stătea la aragaz și amesteca colțunașii. Nu se gândea la nimic. Doar amesteca, asculta cum Dani mormăie la desen, și privea la zăpadă.
Ce va fi, nu știa.
Știa doar că mâine se va ridica devreme, îl va pregăti pe Dani de școală, va intra la magazin să ia pâine, o va suna pe mama, pentru că iar n-a sunat-o de trei zile. Seara poate va mai despacheta niște cutii. Ori poate nu, nu-i grabă.
O să doară, asta știa. Durerea vine noaptea sau la amiază, fără să anunțe. Un parfum, o voce la radio, un episod frumos din trecut pe care n-ai cum să-l anulezi. Nu trece repede. Și nici nu aștepta să treacă rapid.
Dar colțunașii erau gata. Dani deja renunțase la desen și o privea cu ochi mari.
Gata, vin cu ele.
