O notificare întâmplătoare
Telefonul stătea cu fața în jos pe noptieră, ca de obicei. Sorina nici nu se gândea să-l atingă. Doar se aplecase după un pahar cu apă, iar când mâna i-a atins marginea lucioasă de plastic, ecranul a luminat brusc, așa, din întâmplare. Parcă unele lucruri ies la lumină exact când ar trebui să rămână ascunse.
A apucat să vadă o singură linie. Doar una, într-o notificare pe WhatsApp.
Și mie mi-e dor. Azi a fost așa de bine. A ta, Cristina.
Sorina n-a priceput repede. A stat o secundă, două, uitându-se la cuvintele alea, ca și cum erau într-o limbă străină și avea nevoie de timp să le traducă. Apoi s-a uitat la bărbatul ei, Mircea, care dormea liniștit cu fața la perete, respirând adânc. De parcă avea sufletul curat.
A ta, Cristina.
Cristina… Cristina Dascălu. Prietena. Aceea care acum trei luni îi ajuta să aleagă culoarea pentru peretele camerei lui Vlad. Aceea care a băut cafea la masa lor de zeci și zeci de ori. Și care săptămâna trecută o suna plângându-se că n-are noroc la bărbați, că sunt toți la fel și că, vai, s-a săturat de singurătate.
Sorina a luat paharul cu apă cu grijă, a băut o gură, l-a pus la loc. S-a ridicat de pe pat încet, nici măcar scândura podelei n-a scârțâit. Și-a tras halatul pe ea, a ieșit pe hol, a închis ușa dormitorului, s-a dus în bucătărie și a aprins lumina de deasupra aragazului, nu pe cea mare, să nu o orbească. Oricum, parcă nu era lumina de vină.
S-a așezat la masă, privind spre nimic, în blatul gol.
Pe geam era noapte, o noapte obișnuită de toamnă, cu luminile blocurilor dincolo de curte scămoșate de ploaie. Pe sobă zăcea ceainicul, cu apă de ieri. Nici nu l-a pus. Doar a stat acolo.
Azi a fost așa de bine.
Când, azi? Miercuri, el a ajuns acasă la șapte jumate, a zis că s-a lungit cu clienții, că au mâncat în oraș, că e varză de obosit, numa’ să dorm. I-a încălzit ciorba, dar abia s-a atins de ea. După aceea au stat puțin la televizor, el a adormit pe canapea, și ea l-a acoperit cu pledul. Tot ea. Cu mâinile ei.
A strâns marginile mesei cu degetele.
Vlad dormea în camera de lângă. Opt ani. Are un somn adânc, uneori povestește în somn despre roboți, mașinuțe sau de la școală. Mâine trebuie dus la antrenament de la nouă dimineața. Trebuie cumpărat pâine. Trebuie sunat mama, de care nu mai dăduse niciun semn de patru zile. Probabil că-i supărată.
Viața, cea obișnuită, firească, era printre micile astea. Iar sub tot, de fapt, trăia o viață paralelă, cu alte mesaje, alte cine, altă femeie care semna a ta.
Sorina s-a ridicat și s-a dus la geam. Pe pervaz stătea un ghiveci cu mușcată. Nu-i plăcuse niciodată floarea, dar tot o uda de-a-ncoselea, să nu se supere vecina care i-o dăruise. Mușcata era încă vie, ușor prăfuită, încăpățânată.
Mult s-a gândit la mușcata aia. Pe urmă s-a întors la masă.
Trebuia luată o hotărâre. Sau poate era mai bine să nu facă nimic, încă. Nu pricepea ce-i de făcut. În interior era liniște, de-asta apăsătoare, cu muchii tăioase, ca înainte de furtună. Nu plângea, nu țipa. Era liniacă, rece.
A rămas așa, în bucătărie, până pe la patru dimineața. Vizionând fiecare fereastră stinsă de peste drum. Până la urmă a aprins totuși ceainicul. Și-a făcut un ceai pe care nu l-a terminat. A spălat cana. S-a întors în dormitor. S-a întins lângă Mircea, neatingându-l, cu ochii la tavan.
Mircea dormea.
Ea îi asculta respirația. Dintr-odată, fiecare sunet avea altă greutate. Până ieri fusese doar un fundal al nopții ca frigiderul sau zgomotele străzii. Acum, fiecare respirație părea reală, grea, pentru prima dată auzită, după atâția ani. Aproape nu se putea suporta.
Dimineață s-a trezit prima. L-a trezit pe Vlad, l-a hrănit cu terci, dar el s-a văicărit că vrea sandviș cu salam. I l-a făcut. I-a legat șireturile, căci el n-are răbdare, iar timpul fugea. L-a luat de mână și au ieșit.
Pe stradă era frig, mirosea a asfalt ud și frunze putrezite. Vlad îi povestea de ora de matematică, cum doamna a fost nedreaptă, că el a făcut corect, dar ea nu. Sorina îl asculta, dădea din cap la momentele potrivite. De ani de zile știa să facă asta pe pilot automat.
Au ajuns la sală la timp. L-a predat antrenorului, a stat un minut privind cum se duce spre ceilalți băieți, cum râde, roșu în obraji, un copil obișnuit cu ghiozdanul în spate. Apoi a ieșit din sală.
Se așează pe banca de la intrare și scoate telefonul. În contacte: Cristina D.. S-a uitat la nume. L-a pus la loc.
Nu acum.
Mai târziu.
Primele zile tot scormonea prin amintiri. Căuta, ca-n niște fotografii vechi, să vadă unde a început totul. Uite-i pe toți trei la ziua Cristinei, în mai. Mircea râdea la o glumă a ei, iar Sorina, atunci, s-a gândit ce noroc are că soțul se înțelege cu prietena cea mai bună. De-aia nu are toată lumea parte. Altă dată, Cristina i-a ajutat la perdele; Mircea și Cristina au stat de vorbă pe îndelete la bucătărie cât timp Sorina îl culca pe Vlad. Despre ce-ați vorbit? a întrebat ea. Despre birou, e designer, am întrebat de aranjat la serviciu. A dat din cap. Sigur că da.
Sigur.
Nu plângea. Asta o mira și pe ea. Îi era gura uscată, dar lacrimile nu veneau. Mânca, dormea, răspundea la telefon. Mircea nu observa nimic. Tot atent era, nici prea mult, nici prea puțin. Întreba cum a fost ziua, uneori o săruta pe obraz plecând la muncă. Ea îi întorcea obrazul.
A patra zi a sunat Cristina.
Telefonul a vibrat, și pe ecran, numele. Sorina a simțit cum i se taie răsuflarea o clipă, apoi a răspuns cu voce perfect normală.
Salut, Cris.
Sori, bună! Unde ai dispărut? Ți-am scris luni, n-ai zis nimic.
Vocea era caldă, plină de vinovăție ușoară, așa cum știi că ai greșit cuiva drag fără să vrei. Tocmai căldura asta o ardea.
Scuză, am fost prăpădită! Vlad a răcit puțin, a mințit fără efort și chiar s-a mirat cât de ușor i-a venit.
O, nu glumi, are febră?
Nu, doar nasul, acum e mai bine.
M-ai speriat. Ascultă, voiam să te întreb, sâmbătă aveți planuri? Mă gândeam să ieșim împreună, n-am mai stat la taclale de-o veșnicie.
Sorina privea peretele din fața ei. Pe el atârna o poză de la mare, cu Mircea de mână, zâmbind amândoi, vântul îi zburlea părul. Poză bună.
Sâmbătă cred că nu pot, a zis ea. Te sun mai pe la sfârșitul săptămânii, bine?
Desigur, cum vrei tu. Ce voce ai
Sunt obosită, îi tot cu antrenamente, tot alerg.
Dacă ai nevoie, știi, mă suni.
Știu, Cris, mulțumesc. Te pup.
A închis. A luat poza de pe perete, a pus-o în sertar.
În noaptea aceea, a plâns. În baie, cu robinetul tras ca să nu se audă. Plâns lung, urât, cu ochi umflați. Plâns nu după bărbat, nici măcar după faptul că omul de lângă ea nu era cel crezut. Plângea după ea însăși, după lucruri pierdute, după naivitatea de a fi crezut, după ce va fi Vlad crescând cu un tată care minte, care-l folosește drept scuză pentru propriile secrete.
S-a spălat cu apă rece. Ochi umflați, treizeci și opt de ani, nici tânără, nici bătrână.
A mai gândit: nu pot să fug pur și simplu. Nu pot să-i las să creadă că totul merge înainte, iar eu și Vlad suntem doar decor. N-am cum.
S-a culcat lângă Mircea. S-a apăsat grija.
Două săptămâni a trăit ca și cum ar fi avut o mască, două straturi: pe dinafară viața ei obișnuită, gătea, mergea la lucru, ducea copilul la activități, iar pe dinauntru nu ierta, nu judeca, doar observa. N-a angajat detectiv. Doar a privit: Mircea duce telefonul în camera cealaltă. Zâmbește uneori singur, altădată ascunde ecranul când Sorina se ivește. Iar miercurea, iarăși cu clienții la masă.
O dată, cât timp Mircea făcea duș, Sorina a luat telefonul. Știa codul. Anul de naștere a lui Vlad. A deschis WhatsApp-ul. A citit repede, nu tot, cât să înțeleagă proporția. Început în iulie. Trei luni. Cât renovau camera, cât Vlad trecea în clasa a doua, cât ea mergea la mama de ziua ei că Mircea are treabă, și normal că l-a înțeles.
A pus telefonul la loc, a mers în bucătărie. A tăiat ceapă pentru supă, cuburi mici egale.
Mircea a ieșit din duș.
Supă? Foarte bine, chiar mi-e foame.
În jumătate de oră e gata.
Vocea ei era perfect calmă.
Noaptea aceea a decis: vor lua cina împreună toți trei.
Nu repede, nu a doua zi. Avea nevoie de un timp. Nu pentru răzbunare, nu vrea asta. Doar să-i vadă încă o dată la masă, în casa ei, și să spună ce are de spus, clar, calm, fără țipete. De la scandal nu rămâi decât cu mai multă rușine, îi aleviază lor. Vor bârfi apoi e cam dezechilibrată, săraca.
A sunat-o pe Cristina vineri seara.
Cris, te sun pentru sâmbătă. Ții minte că ziceai să ieșim?
Da, sigur, ce bucurie! Până la urmă se poate?
Hai la noi. Fac ceva bun, n-am mai povestit ca lumea. Mircea e acasă, să stăm la masă și noi ca lumea.
Pauza aceea fină, de o secundă.
Super. La cât?
La șapte. Nu aduce nimic, las’ că-i de toate.
A închis.
S-a dus la Mircea care se uita la televizor.
Sâmbătă vine Cristina la noi. Să mâncăm normal, noi așa, de zâmbit.
Mircea a întors capul, pe chip i-a trecut ceva ca o tresărire.
Bine, idee bună.
Și eu așa zic.
A știut: acum vor discuta, își vor scrie, vor juca rolul de amici. Nu asta o speria, nici nu voia circ. Vlad stătea la bunica, aranjase din timp. Cina va fi liniștită.
Toată săptămâna s-a tot gândit ce să gătească. Mâncarea îi ocupa mâinile, o ținea ancorată. A ales: pui fript cu rozmarin și cartofi, salată cu rucola și pară preferata Cristinei, și plăcintă cu mere, specialitatea Sorinei.
Sâmbătă, la două, l-a lăsat pe Vlad la mama. Mama a insistat să știe ce s-a întâmplat, de ce Sorina e atât de obosită. Sorina i-a spus că ar fi doar oboseala.
Acasă, liniște. Mircea plecase dimineață la piață, a adus vin scump, de la crama bună, a observat. Îi era clar că și el e pe jar, făcea mici gesturi grăbite, se uita de două ori la telefon.
A gătit: spălat puiul, ras rozmarin, tăiat cartofii. Toată casa mirosea a rozmarin și usturoi. A lăsat fereastra deschisă; afară, aer proaspăt de toamnă.
Pe la șase, masa era pusă: trei farfurii, trei pahare, față de masă curată, flori în vază.
Exact la șapte s-a auzit soneria.
Cristina, aranjată, cu haină nouă, cu parfum pe care Sorina îl știa de când lumea. A venit cu o cutie de bomboane, știu că nu trebuia…
Sorina, la tine mereu e frumos, a zis ea, dezbrăcându-se. Și ce bine miroase!
Poftiți, poftiți, a răspuns Sorina cald, simțind o bucurie strâmbă, dar adevărată.
Mircea a ieșit, s-au salutat. Totul firesc. Era clar că pot juca teatru cu naturalețe.
Au stat primele jumătate de oră vorbind de nimic. Cristina povestea de un nou contract, niște clienți cu pretenții hilare, aur pe mânere. Mircea râdea, dădea exemple cu clienți de-ai lui. Sorina asculta, completa unde trebuia. A turnat vin.
S-a lăsat întuneric, a aprins lumina la masă. Era cald și totodată atât de trist confortul ăsta.
I-a lăsat să bea încet și când s-au potolit puțin, Sorina a zis, fără ocoluri și fără să-și schimbe vocea:
Am ceva de spus. Vă rog să mă ascultați pe amândoi.
S-au uitat la ea. Cristina cu furculița în mână, Mircea cu paharul, oprit pe jumătate.
Știu despre voi. Din iulie. Am citit mesajele, Mircea. Știu destul despre tot.
Atâta liniște s-a făcut, că se auzea ticăitul ceasului de la bucătărie.
Mircea a rupt tăcerea, sec, ca și cum s-ar fi micșorat:
Sorina…
Nu, lasă. N-am chemat pe nimeni la scandal. Doar vreau să spun clar, aici, față în față. Eu știu. Și asta e diferența.
A privit-o pe Cristina. Cristina privea masa, obrajii roșii, mâna strânsă pe furculiță.
Cris, tu ai fost la mine în casă de sute de ori. Știai tot. Când eram la capăt, stăteai cu mine până noaptea. Când l-am născut pe Vlad, ai stat la ușa maternității. N-o spun ca să-ți fie rușine. O spun ca să știi că nu uit nimic.
Cristina a ridicat ochii, umezi.
Sorina, eu…
Nu acum, a zis Sorina, șoptit.
S-a întors spre Mircea.
Am trăit împreună douăsprezece ani. Nu desfac la milimetru când ai ajuns să crezi că ai dreptul să faci asta. Discuția e lungă nu de azi. Astăzi am vrut doar să vă anunț eu, să audă amândoi. Să înțelegeți că nu-i pe ascuns.
Mircea a pus paharul încet pe masă, cu teamă să nu-l spargă.
Sorina, nu e atât de simplu. Trebuie să vorbim, între patru ochi…
Știu. O vom face. Dar nu azi.
S-a ridicat, și-a baut vinul, și-a lăsat paharul.
Azi vreau să vă mâncați puiul. A ieșit gustos, m-am străduit. Apoi puteți pleca, amândoi. Vlad e la mama, rămâne acolo peste noapte. Eu am treabă.
Niciunul nu se mișca.
Mircea se uita la ea cu un amestec de rușine și nesiguranță clar aștepta o criză, un țipăt.
Cristina a spus, cu voce subțiată:
Sorina, iartă-mă.
Sorina s-a uitat la ea. Fața aceea cunoscută de o viață, machiajul curs de la lacrimi, parfumul pe care i-l recomandase chiar ea cândva.
Nu știu dacă pot, Cris. Poate într-o zi. Dar nu azi.
A plecat din bucătărie, a tras ușa. S-a așezat pe pat. A auzit voci joase din bucătărie, apoi ușa de la intrare. O dată, apoi iar. Liniște.
S-a așezat pe scaun, în mijlocul bucătăriei. Aerul mirosea a pui cu rozmarin și, vag, a parfumul Cristinei care se risipea ușor. Trei farfurii pe masă, una aproape neatinsă.
Nu știa cât a trecut. După un timp, a strâns masa. Puiul, la frigider. Farfuriile spălate. A șters firimiturile cu un șervet.
Apoi s-a așezat din nou pe scaunul de la masă. Asta era tot. Atât de puțin rămâne după atâta. Doișpe ani, o prietenă bună, și tot ce s-a întâmplat reduse la o masă curată și miros de detergent.
A sunat-o pe mama.
Mamă, poate stă Vlad la tine până duminică?
Normal, că doarme deja. Sorina, ai pățit ceva?
Da. Dar îți povestesc altă dată. Nu acum.
Vino și tu dacă vrei, încă n-am adormit.
Nu, mamă. Am nevoie să stau singură diseară.
N-a insistat. Mama știa mereu când să nu pună întrebări.
Ai mâncat ceva?
Am gătit bine azi. Mi-a ieșit puiul.
Bine, a spus mama. Iar acel bine a durut mai tare decât orice în seara aia.
Sorina a închis și a început să plângă. Fără baie, fără zgomot de robinet. În bucătărie, direct. A plâns fără să se ascundă. Pe urmă s-a potolit, s-a șters la nas, s-a spălat la chiuvetă.
Afară, orașul era scufundat în noiembrie, sâmbătă obișnuită, luminile blocate. Undeva, Mircea și Cristina probabil stăteau în mașină sau pe o bancă, vorbind. Ce-și spuneau, Sorina habar nu avea și, ciudat, nici nu mai voia să știe.
Nu s-a gândit la ce va urma. Nu în seara aia. Ajunsese la capătul unei zile fără să se rupă, fără să urle. Spusese ce avea de spus.
Mircea a venit pe la unu noaptea.
Ea nu dormea, întinsă pe întuneric, a auzit cheia, mersul pe hol, ușa de la bucătărie, zăngănitul apei în pahar. A stat o vreme la ușa dormitorului, ezitând.
Apoi a intrat încet.
Nu dormi, a zis el. N-a întrebat, a constatat.
Nu.
S-a așezat pe partea lui de pat.
Sorina, nu știu cum să încep…
Nu începe azi. Culcă-te. Vorbim mâine.
Nu vrei…
Mircea. E noapte. Sunt obosită. Mâine.
S-a băgat sub plapumă. Ea la fel. Fără să se atingă. Fiecare de partea lui, doi oameni străini, aduși în același pat de întâmplare sau obișnuință.
Dimineață, cum s-a luminat, Sorina s-a trezit. A strâns niște haine, strictul necesar, pașaportul, actele, cartela de la bancă, poza lui Vlad de pe noptieră. A pus bagajul lângă ușă.
A făcut cafea. A așteptat să vină Mircea de pe hol.
S-a uitat la geantă, s-a oprit.
Pleci?
Mă duc la mama, cu Vlad. Avem de vorbit, dar am nevoie să fiu departe câteva zile.
O privea stânjenit.
Sorina, vreau să-ți explic.
Te ascult.
A tăcut. Ea s-a uitat la el peste marginea ceștii.
N-am vrut să ajung aici. Nu mi-am propus…
Nimeni nu-și propune, Mircea. Așa nu merge viața.
Tu vrei divorț?
Vorba a căzut greu între ei. Ea nu și-a ferit privirea.
Nu știu încă. Am nevoie de timp să văd ce vreau. Dar știu sigur că nu pot rămâne aici, să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat. Poți înțelege?
El a dat din cap. Greu.
Vlad…
Vlad va fi bine. E între noi doi, o să am eu grijă.
Ea și-a băut cafeaua, a pus ceasca în chiuvetă, a luat geanta.
O să te sun.
A ieșit.
Pe scara blocului era răcoare și mirosea a scândură veche și a mâncare de dimineață. S-a coborât, numărând treptele douăsprezece etaje, stătea la șase, dar le-a numărat cu grijă, ca și cum ar fi fost altădată.
A ieșit afară.
Aerul era rece și umed, frunzele ude. Măturătorul strângea grămezi la marginea aleii. Cerul, de un gri tipic de noiembrie. Sorina stătea pe treptele blocului și, pe neașteptate, a simțit o ușurare. Din aer. Din ideea că stă singură, că nu se ascunde de nimeni.
S-a gândit la Vlad. Cum va cere clătite la bunica, le va primi, va fi fericit. Cum nu știe de ce s-a întâmplat, și poate așa e bine. Are opt ani. Să-i rămână clătitele, antrenamentele, certurile cu doamna de la școală pe note. Restul le va rezolva ea.
Nu știa ce va urma divorț, altceva, nici dacă o va putea ierta vreodată pe Cristina. Era cel mai greu de dus cu bărbatul, te aștepți, dar cu cea mai bună prietenă, nu. Pentru asta încă nu avea răspuns.
Dar azi era pe stradă cu geanta. Vlad o aștepta peste două străzi, cu clătite. A făcut un pas și a mers mai departe.
Mama a deschis ușa fără întrebări. S-a uitat la geantă, la fața ei, și a zis doar:
Du-te spală-te pe față, pun ceaiul.
Vlad a sărit în pijamale, părul ciufulit.
Mami! De ce-ai venit? Aseară ai zis că nu vii!
Mi-a fost dor, i-a zâmbit ea, strângându-l tare în brațe. Miros de șampon de copii.
Mă gâdili! a râs și s-a smucit, căci avea desenul animat în derulare.
A privit după el.
Apoi s-a oprit în bucătărie, unde mama căuta prin dulap. Bucătărie mică, perdele vechi cu flori, frigider cu magneți, unul făcut de Vlad la grădiniță, strâmb dar adorat.
Mama i-a pus ceașca în față.
Povestești?
Povestesc, dar nu acum. Lasă-mă să mă adun.
E Mircea?
Da.
Mama a dat din cap. Nimic altceva. Și-a băut ceaiul. Din camera de lângă, Vlad râdea la desene.
Mamă, pot să stau puțin aici?
Cât vrei tu, fata mea, camera e tot a ta.
Și asta era tot ce conta.
A început o viață pe care n-o putea numi nici veche, nici nouă. Doar trăită, zi după zi.
Cu Mircea a vorbit. Nu o dată. N-a țipat niciodată. El vorbea de confuzie, de regrete, de Vlad. Ea asculta. Nu ierta, nu acuza.
Divorțul lent, greu, cum e mereu când trebuie împărțit totul. Drumuri la avocat, hârtii, discuții despre apartament și Vlad. Dar le-a trecut pe rând.
Cristina n-a sunat mult timp. Apoi i-a scris un mesaj: Sunt aici dacă ai nevoie. Sorina a citit, n-a răspuns. Nu de răzbunare, ci din lipsă de cuvinte. Îi trebuia timp.
Într-un final de noiembrie, după ce a ieșit cu Vlad de la antrenament, a început să ningă. Prima zăpadă, timidă, topindu-se pe asfalt. Vlad a ieșit, a deschis gura să prindă un fulg.
Uite, mamă, ninsoare!
Văd.
Când facem omul de zăpadă?
Când va fi destulă zăpadă, deocamdată e puțină.
Eiii, mamă…
Hai de, să nu răcești.
L-a luat de mână, lăsându-l să vorbească în drumul spre casă. Suferea. Durerea nu plecase, nici nu trebuia să plece așa repede. Doișpe ani nu dispar într-o lună de toamnă. Dar, printre toate, se năștea ceva nou, fără cuvinte, ca o respirație. Un început.
Nu știa dacă a ales bine. Sau dacă va fi mai ușor. Corect și ușor nu-s același lucru, a priceput asta pe la treizeci și opt de ani, sub primul fulg.
Prin iarnă, a găsit un anunț de garsonieră în sectorul vecin. Proprietarii, un cuplu în vârstă, liniștiți. Când a văzut apartamentul, s-a uitat pe geam: vedea copacii. O luați? O iau.
Mutarea a durat o zi. Vecinii de la mama au ajutat cu canapeaua. Mircea i-a dus cutiile lui Vlad, s-a uitat printre ele. E bine aici. Da. La ușă, a zis: Îmi pare rău. Ea s-a uitat la el bărbat cunoscut de atâta timp, obosit, aproape străin.
Știu. Pa, Mircea.
A rămas cu ușa închisă, sprijinită de ea o clipă. Pe urmă a trecut la despachetat.
Vlad a venit pe seară, a dat fuga să-și vadă camera, a privit pe geam Mamă, aici se văd pisici! Am să stau pe pervaz! E îngust. Sunt mic, încape. Și s-au pufnit în râs.
Fără să vrea, Sorina a râs. Vlad a ridicat din sprânceană: Ce-i?
Nimic, hai la cină, am cumpărat colțunași.
Super! și-a luat avânt spre bucătărie.
A aprins lumina de pe aragaz, a pus apa la fiert, a căutat sarea. În aer era miros de ziduri vechi, dar va trece orice casă se schimbă când începi să gătești.
Când au fiert colțunașii, Vlad desena în caiet, că avea temă la desen pentru mâine.
Mamă, tot facem om de zăpadă?
Da, când va fi destulă promit.
Promiți sigur?
Promit!
El a dat din cap, s-a întors la desen.
Afară ningea ca lumea, deja de decembrie. Zapada se lipea de copaci, de geamuri, de acoperișul blocului de vizavi. Tot orașul era mai tăcut, mai alb, mai domol.
Sorina amesteca colțunașii în oală. Nu se gândea la nimic. Doar aștepta să fiarbă, asculta cum Vlad murmură la desenul lui, privea ninsoarea de afară.
Ce va fi? Nu știa.
Știa doar că dimineața se va trezi devreme, îl va duce pe Vlad la școală, va trece pe la pâine, va suna la mama, va mai despacheta câteva cutii. Sau nu.
Durerea va fi, știa vine noaptea și uneori ziua. Mirosul unui parfum, o voce la telefon, un detaliu vechi și drag. N-avea pretenția că trece repede.
Dar colțunașii sunt gata. Vlad e cu ochii pe ea:
Gata, aduc!
Și a adus.
