Fericitule! Am dat o șansă unui copil fără adăpost… Astăzi este student!
Cu ani în urmă, într-o seară de toamnă, mă întorceam acasă. Afară era frig și mă cuibărisem în paltonul meu. Pe străzi nu se vedea nimeni, fiind deja târziu.
Cu două străzi înainte de a ajunge la mine acasă, din umbra unei case a apărut o siluetă și mi-a stat în față.
Era un băiat slab, îmbrăcat doar într-o cămașă, ținând în mâini un cuțit și tremurând – nu-mi dădeam seama dacă de frig sau de frică. Mi-a spus că vrea portofelul, iar eu i l-am dat.
După aceea, mi-am scos paltonul și i l-am oferit și pe acesta.
S-a uitat nedumerit la mine și m-a întrebat de ce fac asta. I-am răspuns că dacă recurge la astfel de gesturi, probabil nu are de ales.
Băiatul a început să plângă și atunci am observat că, deși era înalt pentru vârsta lui, nu avea mai mult de 15 ani. I-am propus să vină cu mine acasă să bem o cană de ceai.
M-a privit neîncrezător, dar totuși m-a urmat.
Pe atunci, locuiam singur. Soția mea mă părăsise pentru un alt bărbat, care câștiga mult mai mult decât mine.
Nu mi-a dăruit fiul pe care mi-l doream. Am intrat împreună cu băiatul necunoscut în living, iar el a început să se uite curios la cărțile mele.
Suntem fericiți!
Mi-a spus că nu a văzut niciodată atât de multe cărți. M-a întrebat dacă le-am citit pe toate și nu i-a venit să creadă când i-am spus „da“.
I-am spus că dacă dorește, poate alege una să o citească. Mi-a răspuns că nu a citit niciodată o carte în viața lui.
Apoi mi-a povestit că nu are o casă.
A crescut pe stradă și a mers la școală doar până în clasa a patra. Când mama lui a murit, au vrut să-l ducă la un orfelinat, dar a fugit. De atunci, se descurcă singur. Când l-am întrebat de tatăl său, a tăcut.
În acea seară, l-am invitat să doarmă la mine.
Am simțit o compasiune imensă pentru acest copil fără adăpost și până dimineața mi-am luat decizia de a-l lăsa să locuiască la mine și să-l întorc la școală.
Eram convins că dacă îi dau o șansă, îi voi salva sufletul rătăcit. Și nu am greșit.
Astăzi, Cristi este student.
Studiază și muncește, plătindu-și singur taxele de școlarizare. Nu vrea să fie o povară pentru mine.
Știu că atunci când își va termina studiile, își va găsi un loc de muncă bun și într-o zi își va întemeia o familie.
Iar eu îl voi sprijini mereu.
Și deși nu sunt tatăl lui în acte, el mă numește „tată“.
