Gemeni?! a scăpat Cristina Alexandrescu printre dinți.
Femeia încerca din răsputeri să-și ascundă nemulțumirea, dar era clar că nu-i prea ieșea. Anca știa prea bine că de la soacra ei nu se putea aștepta la strop de sinceritate. Cristina nici nu a plăcut-o vreodată, mereu o considera o alegere nepotrivită pentru fiul ei. Deși toți cunoscuții, dimpotrivă, spuneau că Vlad nu părea chiar cel mai strălucit bărbat pentru o fată ca Anca.
Anca era o femeie blândă și deșteaptă, la douăzeci și trei de ani terminase facultatea de economie și își găsise un job foarte bun într-o rețea privată de clinici. Da, era dintr-un oraș mai mic de pe lângă Iași, dar tatăl ei conducea o fabrică, iar mama ei era profesoară la universitatea locală. Deci nu se putea spune că e fără educație sau neșlefuită. Totuși, Cristina Alexandrescu o considera simplă și prea modestă.
Ei, felicitări atunci, ce să zic! Mare noroc! Dublu noroc! bolborosi soacra.
Bineînțeles, la fericirea asta Cristina nu se gândea să pună umărul. Sarcina Ancăi a fost grea, cu risc de avort, apoi cu amenințare de naștere prematură. Erau zile când stătea doar prin spitale, la păstrare. Dacă Vlad apărea pe acolo aproape zilnic, mama lui care locuia la două stații de tramvai distanță nu se deranja nici măcar să o întrebe de sănătate.
Nici la ieșirea din maternitate Cristina nu s-a prezentat. Oricât a rugat-o Vlad, tot nu a venit. Douăzeci, patruzeci de zile nu era momentul, poate aduce vreo boală în casă. Majoritatea bunicilor d-abia așteaptă să-și țină nepoții; Cristina aștepta să-i crească imunitatea.
Când gemenele au împlinit trei luni, Anca s-a întâlnit cu Cristina la Carrefour. Soacra a forțat o grimasă ce voia să semene a zâmbet:
Ei, cum sunteți, fetelor?
Anca a zâmbit larg:
Plimbăm! Căruțul e cât barca de la lacul Herăstrău, dar cu două nu-i de ales. Tot trebuie să iasă copiii la aer!
Cristina a dat din cap și era gata să dispară, dar fix atunci apare o cunoscută mai veche:
Cristina dragă! Bună! Vai, astea-s gemenele tale?
Da, Gabi, scumpo Avere mare!
Anca o recunoștea cu greu pe Gabriela. A dat și ea un bună ziua.
Două deodată! Ancuța, cum ai reușit? Fragilă cum ești!
Anca e eroina noastră, a păcălit iar soacra.
Anca a rămas cu gura căscată. Doar ce Cristina turba că trebuie să le vadă, și-acum poza în bunică model! Ba și mai mult, în timp ce prietena ei bârfea cu foc și ridica osanale gemenelor, a pomenit printre altele cum ea, Cristina, ajută mereu la copii și cât de gospodină e mama
Asta a auzit atâtea noutăți despre propria viață că n-a mai zis nimic. Când Gabriela s-a grăbit spre bancă, soacra și-a pus masca la loc, a rămas fără zâmbet, le-a salutat uscat și a plecat.
Seara, Anca i-a povestit lui Vlad. Acesta a dat din umeri:
Așa e mama! Nici cu noi nu făcea ce zice. Povestea la lume că făcea cu mine lecțiile până noaptea, în realitate ea se uita la Tânăr și Neliniștit și pe mine mă trecea la facere de teme doar pe foaie. Sau susținea că își plimbă nepotul ore-n șir, dar în realitate eu eram la parc cu soră-mea, ea își făcea manichiura. Nu pune la suflet, rogu-te!
Lucrurile astea le auzise de o mie de ori. Și totuși, nu se oprea să se mire când devenea actriță în piesa soacrei.
***
Anii au trecut, dar atitudinea Cristinei Alexandrescu tot nu s-a schimbat. Dar uite, minunea s-a produs când a ieșit din taxi și, hop!, și-a rupt piciorul. Atunci i s-a aprins beculețul:
O să stau la voi! le-a zis soțiorilor.
S-au privit amândoi și au știut că e dezastru, dar nu au avut inima să refuze.
Viața în apartament a devenit ca la Caransebeș, pe vreme de inundație. Ei au dormit în camera fetelor, Cristina în dormitor. A ajuns să fie al treilea copil trebuia ajutată să facă baie, să i se gătească și numai pe ea o păsa de ofertele de la piață.
Gemenele aveau doi ani și jumătate, Anca încerca să revină la muncă, măcar cu jumătate de normă, așa că au dus fetele la grădiniță. Fiecare dimineață era ca la Olimpiadă, cu fetițele plângând că nu vor la grădi și părinții trăgând de ele.
Într-o dimineață, exact înainte de plecare, îi sună telefonul lui Vlad:
Mamă?! De ce suni? Ești în camera de alături!
Nu mă pot ridica, am piciorul rupt
Mamă, ai cârjă!
Lasă că știu ce am! Dar să vă spun: Mă deranjează la culme gălăgia voastră de dimineață. Nu pot dormi de atâta ușă trântită și copii gălăgioși!
Lui Vlad i-a sărit muștarul. A intrat în cameră ca vântul:
Păi, dacă vrei liniște, stai tu cu fetele dimineața! Vrei?
Cristina a rămas fără replică și, în scurt timp, și-a făcut bagajul și a plecat, nici nu a mai așteptat să-i scoată ghipsul. Vlad era numa un zâmbet, doar Anca nu putea scăpa sentimentul de vinovățieca și când ar fi fost vina ei c-au supărat-o pe doamna soacră. Dar ce altceva putea face?
***
Vinerea, Anca lucra jumătate de zi. Lua gemenele de la grădiniță, cumpăra ceva dulce și se uitau la un desen animat la proiector, cu pernele împrăștiate pe jos. În acea vineri, rutina a fost spartă de soneria de la ușă.
A deschis. Pe prag stătea Cristina, cu Petru, băiatul fiicei sale, de mână.
Cristina, s-a întâmplat ceva?
Lenuța mi l-a lăsat până diseară, da eu am treabă urgentă! Te rog, ține-l și tu o oră, două!
Anca a clipit mirată. Petru era puțin mai mic decât gemenele și băiat liniștit, așa că s-a aplecat la el cu un zâmbet:
Petru, vrei să stai cu noi puțin?
El a dat timid din cap și până să mai spună Anca altceva, soacra era deja la lift.
Când să vă așteptăm înapoi?
Ah, două ore, maxim!
N-a spus nici la revedere, nici nimic
***
Vlad a ajuns pe la șapte seara: când l-a văzut pe Petru la bucătărie, cu obrajii mânjiți de chiftele, s-a blocat.
Salut, puiule! Ce faci? Lenuța unde-i?
Băiatul a zâmbit la unchiul, Anca a oftat greu. Nu voia să fie mereu cea cu care izbucnesc scandalurile, dar cum să nu povestești?
Maică-ta l-a adus… pentru câteva ore. Și ea a plecat cu treabă.
Da de când durează câteva ore?
Eh, cam de pe la două
Vlad a început să se agite:
Dar Lenuța? Ai sunat-o?
N-am vrut să o fac de râs pe Cristina. Oricum, Lenuța i l-a lăsat EI.
Lui Vlad îi urcau venele la tâmple:
Asta e prea de tot! Mă duc să sun sora-mea.
I-a dat de veste Lenuței că Petru e la ei și în jumătate de oră fata i-a promis că vine.
***
Era aproape opt jumate. Copiii în cameră, adulții la bucătărie.
Ce facem, chiar așteptăm să-și ia mama nepotul? Copiii ar trebui băgați în pat, oftează Anca.
Un sfert de oră nu moare nimeni. Da cu mama trebuie să lămurim una-alta.
Și, ca la comandă, soneria. Anca deschide ușa.
Gata, hai că-l iau pe Petru! a spus Cristina, cu o naturalețe de parcă i-ar fi dat vecina cu sare.
Din spatele Ancăi au sărit Lenuța și Vlad.
Mamă, ai pic de rușine?
Aoleu, și așa vorbiți cu mama voastră?
Mamă! Lenuța ți-a lăsat copilul, nu Ancăi! Ce te gândeai că faci?
Cristina a râs înfundat:
Și ce dacă? Are și ea doi, încă unul nu-i mare lucru. Iar eu am treabă!
Vlad a făcut pasul înainte:
Mamă! Da treabă, treabă ai întrebat-o pe Anca dacă poate? Știi ce înseamnă respect?
Ei, Doamne, ce atâta filosofie
Vlad insistă:
Unde ai fost?
Lenuța s-a apucat de râs.
Prima oprire, la coafor dimineață aveai părul mai lung. A doua, la unghii dimineață aveai roșu, acum ai roz… Cam multe urgențe!
Cristina s-a înroșit și nu a mai zis nimic.
Ție chiar nu ți-e rușine? a mai încercat Vlad.
Femeia tăcea și se uita pe sub sprâncene.
Te rugăm ceva, o dată-n an, și dai de lucru tot Ancăi. Poate și ea vrea la salon, poate și ea vrea un pic de timp liber!
Atunci Cristina s-a înfoiat. Fără urmă de rușine, a decis să le arate cine e șefa casei:
Auzi, Vlad, ce salon să-și permită o fată amărâtă din satul lui pește prăjit? Mereu a fost și o să fie tot așa!
Pentru o secundă a căzut liniștea. Apoi s-a auzit tunător:
Afară!
Vlad a apucat-o ferm de mână, a scos-o pe hol și a trântit ușa cu zgomot. Când s-a întors, Anca plângea în hohote. Vlad și Lenuța s-au grăbit să o liniștească.
Anca era supărată, dar totul i se părea și ironic. Iar, privind la reacția soacrei, și-a dat seama că nu doar ea era problema Cristina nu pusese niciodată preț pe copiii ei, cu atât mai puțin pe nepoți. Poate unii oameni pur și simplu nu se pot schimba.
De-atunci, relația cu soacra s-a răcit până spre zero absolut. Vlad și Lenuța o mai ajutau ocazional, dar Cristina nu se implica deloc în familie, și nici pe la copii nu trecea. S-a supărat ce-i drept mult, dar dragostea pentru imagine a învins și a încercat să mai spele din rușine, măcar pe Facebook: Anca a văzut într-o zi o poză cu ei trei, cu mesajul La mulți ani tuturor bunicilor care au crescut nepoți!. Anca a zâmbit sec, iar Vlad și Lenuța au făcut mișto bine de mama lor. Anca s-a simțit vinovată că râde, dar cum să te abții? Poate în alte culturi e altfel, dar la noi așa merge, cu puțin haz și multă răbdare.
