„Nora necunoscătoare”
– Uite-o, iar se strâmbă ca un gâscan! – bombăni Viorica Dumitrescu. – Nici un cuvânt de mulțumire! Tăvălești doar ochii ca bufnița!
Ana-Maria o privi pe soacră, înghițind în sec. Oare când va înceta mama lui Cristian să-și bage „binele” în viața lor?
Azi adusese un motan în casă, fără să fie rugată. Problema începuse acum două zile, când nou-veniții de la etajul trei începuseră să dezinfecteze apartamentul lăsat paragină. Gândacii, speriați de spray, găsiseră refugiu la ei – lucru pe care Cristian îl povestise din greșeală mamei. Dar ce legătură avea pisica?
– Gândacii nu sunt șoareci, la ce bun motanul? – întrebă Ana-Maria.
– Păi toată lumea știe că pisicile vânează gândaci! – declară soacra cu autoritate.
– Am trăit cu pisici toată viața și n-am văzut niciodată așa ceva! – clătină nora din cap. – Și-apoi, ai uitat că Cristian e alergic la blană!
– O să reziste puțin pentru binele comun!
– Nu, Viorica Dumitrescu. Luați-vă motanul înapoi de unde l-ați luat! Dacă voiam animal, îl cumpăram noi! – tăie Ana-Maria.
– Nu tu decizi! Cristian o să ne lămurească când vine de la serviciu.
După o jumătate de oră, sosi și soțul. Între timp, soacra alergase prin casă cu motanul, căutând gândaci – deși Ana-Maria îi exterminase cu spray și pusese capcane preventiv.
Neaflând niciun gândac, Viorica insista că se ascunseseră și vor ieși noaptea. Atunci „Puiu” – cum botezase motanul – avea să fie eroul. Cristian nu observă imediat noul locuitor. După ce-și șterse pantofii în preș, se duse să-și spele mâinile – și călcă într-o baltă.
– Ana, ai vărsat ceva în baie? – strigă el, deschizând apa.
Sotia alergă spre el. Văzând udațâna, înțelese imediat.
– Nu, mama ta s-a „răsfățat”!
– Ce? Toaleta e alături!
– E metoda ei nouă de a ne amărî viața!
– Ce s-a întâmplat?
– O să-ți spună ea. Mai bine dă pantofii la gunoi!
– La gunoi?
Cristian își mirosi șoseta. Mirosul era familiar, dar… fui!
Curăță balta, se spălă din nou și intră în bucătărie. Mama lui mângâia un motan gri cu fața posacă.
– Mamă?
– Fiule, explic acum! Ții minte gândacii? Puiu îi va prinde! Garantez!
Cristian asculta, clipind nedumerit, când începu să strănute violent.
– Exact! Până când Puiu mănâncă gândaci, tu o să mori de alergii! – ironiză Ana-Maria. – Nu degeaba nu avem animale!
– O să reziste! – protestă soacra.
Dar Cristian strănută din ce în ce mai tare.
– Mamă, du motanul! Imediat!
– Dar gândacii?
– Du-l, am zis!
Viorica pufni indignată și-l aruncă în scară. Când se întoarse, Ana-Maria o întrebă rece:
– De unde l-ai luat? Pare pisică de casă!
– Stătea lângă bloc! Doar l-am „împrumutat”…
Tăcerea care urmă spunea multe. Așa era soacra – gata să fure chiar și un motan pentru „binele” lor. O excentrică, dacă nu chiar cu „șuruburi lipsă”.
– Mamă, poate ne lași în pace? – sugeră Cristian.
Istoriile cu intervențiile ei erau legendare. Luna trecută, când plecaseră la țară, Viorica venise să „ajute” – și decisese să dezghețe frigiderul, crezând că nora nu-l curețe. Ignorând că era model frost-free, îl deconectase și scosese toate sertarele. Adormise la televizor, apoi fugise acasă să facă plăcinte pentru soțul ei. Rezultatul? Când cei tineri se întorseseră mai devreme, mirosul de alimente stricate le pătrunsese în nări.
Cel mai dureros fusese pierderea a doi kilograme de icre roșii – aduse de mama Anei din Constanța. Le păstraseră congelate, dar acum trebuiseră aruncate. Viorica găsise o mie de scuze, dar nu-și ceruse iertare.
După acel episod, Cristian îi luase cheile. Dar asta nu o oprise. Acum acționa pe față. Cum cumpărase recent heringi la reducere de la Fidesco. Cristian mâncase aproape toată borcana – care expirase. Trei zile de febră și o vizită de la salvare fuseseră consecințele.
Săptămâna trecută, Viorica ceruse să folosească dușul lor – la ea blocau apa caldă. Cristian instalase un boiler. Ce n-știau ei era că soacra adusese un detergent corosiv pentru cadă. Sparsese stratul acrilic, dar negase vreo vină.
– De ce l-ai atins? – izbucnise Ana-Maria. – O spălasem înainte să vii!
– Știu eu cum „speli” tu! Doar întinzi mizeria!
Acum trăiau cu o cadă zgrunțuroasă, strângând bani pentru una nouă. Și totuși, Viorica continua să „ajute”.
– Viorica Dumitrescu, poate ne veți lăsa în pace? – întrebă Ana-Maria solemn. – Suntem adulți. Știm să ne descurcăm!
– Uite-așa! Am o noră necunoscătoare! Ar trebui să te închini la mine! Dar tu doar te smiorcăi!
– Să mă închin? Pentru icrele aruncate? Pentru caduața distrusă? Pentru heringul care l-a otrăvit pe Cristian? Destul!
– Atunci poate nici să nu mai vin în vizită? – se ofensă bătrâna.
– De fapt, idee bună. Poate venim noi la tine?
– Da, mamă, sună bine!
– Și tu ești de acord? – privi ea uimită fiul. – Bine! Piciorul meu nu va mai călca aici!
Ieși trântind ușa, așteptând să fie oprită. Dar nimeni nu o urmări.
Când ecoul pașilor dispăru, soții respirară ușurați. Cristian strănută toată seara, găsiră o altă „surpriză” sub pat, Ana-Maria făcu curățenie generală – dar măcar soacra se supărase. S-o lase să clătească năframile acasă. Important era liniștea lor.
