— Ei, iar te uiți ca mâța la colivie! — bombăni Varvara Popescu. — Măcar un „mulțumesc” n-ai în gură! Nu știi decât să faci fețe ca Luna!
Elena se uită la soacră, abia stăpânindu-se. O sărise pe cap cu „binele” ei. Și acum adusese un motan în casă, de parcă aveau nevoie de pază la comoară.
Problema începuse când vecinii noi, care se mutaseră în blocul vechi, dăduseră cu otravă de gândaci. Prin greșeală, invitații nepoftiți ajunseseră și la apartamentul lor. Costel povestise întâmplarea în treacăt, și iată rezultatul: o pisică sură cu ochi mici, pusă să facă curățenie.
— Gândacii nu sunt șoareci, la ce bun motanul? — întrebă Elena, dând din cap.
— Păi toată lumea știe că pisicile mănâncă gândaci! — declară Varvara cu convingere.
— Am trăit cu pisici toată viața și n-am văzut niciodată așa ceva! Și-apoi, ai uitat că Costel e alergic la blană!
— O să reziste puțin pentru binele familiei!
— Nu, Varvara Popescu. Luați-vă motanul înapoi de unde l-ați luat! Dacă voiam animal, îl cumpăram singuri!
— Nu ești tu cea care hotărăște! O să vină Costel de la serviciu și ne lămurește el!
Peste jumătate de oră, soțul intră pe ușă. În tot acest timp, soacra alergase prin casă cu motanul în brațe, căutând gândaci, deși Elena le aruncase otravă cu două zile în urmă.
Varvara nu găsise niciunul, dar se încăpățâna că se ascundeau și aveau să iasă noaptea. Atunci Grivei avea să fie eroul. Deja îi dăduse și nume…
Costel nu observă musafirul imediat. Se duse să-și spele mâinile și călcă în ceva ud.
— Eleno, ai vărsat ceva în baie? — strigă el, dând drumul la apă.
Soția alergă spre el. Văzând balta, înțelese imediat.
— Nu, mama ta s-a „răzgândit”!
— Ce? — râse el. — Toaleta e chiar lângă!
— E metoda ei nouă de a ne face viața dulce!
— Ce s-a întâmplat de data asta?
— O să-ți spună ea însăși. Dar mai bine dă jos șosetele și aruncă-le!
Costel se uită perplex, dar după ce mirosi țesătura, le azvârli în coș. Cu un cârpăș în mână, șterse urmele, se spălă din nou și intră în bucătărie. Varvara mângâia un motan sur, cu ochi strâmbători.
— Mamă?
— Fiule, am să-ți explic! Ți-ai aminte de gândaci? Grivei o să-i prindă pe toți!
Costel tresări când un strănut puternic îi zgudui trupul, urmat de alții.
— Vezi? Până mănâncă Grivei gândaci, tu mori de alergie! — replică Elena.
— O să reziste! — protestă Varvara.
— Mamă, du-l naibii pe motan! Imediat!
După ce animalul fu „concediat” în scări, soacra se întoarse supărată:
— Nu vă plângeți când gândacii vă mănâncă pereții!
— Nici măcar praf nu avem! — remarcă Elena.
— Tu să taci! Nu apreciezi niciodată ajutorul meu!
— Și de unde l-ai luat? Pare casnic!
— Stătea lângă tomberoane! Doar l-am împrumutat…
Elena nu spuse nimic, dar în sinea ei fierbea. Firea soacrei era deja proverbială. Cu o săptămână în urmă, când plecaseră la țară, Varvara venise să „ajute” și hotărâse să dezghețe frigiderul. Ignorând că acesta era fără brumă. Îl deconectase, scosese rafturile și adormise la televizor. Când se întorseseră mai devreme, în casă putise a pește stricat.
Cel mai dureros fuseseră două kilograme de icre de crap, aduse de mama Elenei din Bucovina. Toate fuseseră aruncate la canal. Și după toate astea, Varvara găsise o mie de scuze, dar nu-și ceruse iertare.
Acum, după ce otrăvise accidental pe fiul ei cu saramură expirată cumpărată la reducere de la Mega Image, și stricase cada cu un detergent corosiv, Elena ajunsese la limită.
— Varvara Popescu, puteți să vă opriți din a ne „ajuta”? Suntem adulți!
— Uite, nora rea ce mi-a dat Dumnezeu! Ar trebui să-mi mulțumești, nu să te smiorcăi!
— Pentru ce? Pentru icrele aruncate? Pentru cada stricată? Pentru saramura care l-a trimis pe Costel la spital? Mai vreți?
— Atunci poate nici să nu mai vin pe la voi! — se ofensă Varvara.
— De fapt, e o idee bună. Poate venim noi la dumneavoastră? — interveni Costel.
— Și tu ești de partea ei? — privi ea uimită. — Bine, piciorul meu nu va mai călca aici!
Ieși trântind ușa, așteptând să fie oprită. Dar nimeni nu o urmă.
Când tăcerea se așternu, soții respirară ușurați. Costel strănută toată seara, Elena curăță fire de blană de pe covor, și găsiră încă o „surpriză” sub pat. Dar măcar soacra se supărase. Fie și așa. Mai bine departe, decât să le mai strice o oală de borș…
