— Iarăși faci mutra ca o prune zbârcită! — mormăi Viorica Alexandrescu. — Nu mai bine ai mulțumi? Nu știi decât să strâmbi din nas!
Doina o privi pe soacră, abia stăpânindu-se. O sărutase obrăjorul, dar o obosiseră veșnicile amestecuri ale mamei lui Costel în viața lor.
Azi, de exemplu, adusese un motan în casă, fără să fie întrebată. Problema era că, după mutarea noilor vecini, gândacii începuseră să năvălească prin apartament. Aceștia dăduseră cu insecticid, dar prin greșeală, invitații nepoftiți ajunseseră la ei — lucru pe care Costel îl povestise, fără să vrea, mamei sale. Dar ce legătură avea pisica?
FB, TG și OK – Abonați-vă și nu vă pierdeți!
— Gândacii nu sunt șoareci, la ce ne trebuie motan?
— Cum „la ce”? Toată lumea știe că pisicile mănâncă gândaci! — declară soacra cu supremă încredere.
— Am trăit toată viața cu pisici și n-am văzut niciodată una înghițind gândaci! — răspunse Doina, clătinând din cap. — Și nici nu asta e problema! Uiți că Costel e alergic la blană!
— O să reziste puțin pentru binele comun!
— Nu, Viorica Alexandrescu. Luați-vă motanul de unde l-ați adus! Dacă voiam animal, îl cumpăram singuri! — tăie ea.
— Nu tu decizi! Costel o să vină de la serviciu și ne lămurește el!
Peste jumătate de oră, sosi și soțul. Între timp, soacra alergase prin casă cu motanul în brațe, căutând gândaci, deși Doina îi exterminase cu o seară înainte și mai pusese capcane pentru siguranță.
Viorica nu găsise niciun gândac, dar se încăpățâna că se ascunseseră și vor ieși noaptea. Atunci Tomi, cum îl botezase, avea să-i salveze.
Costel nu observă imediat noul „locatar”. Se dezbrăcă și se duse să-și spele mâinile, dar călcă ceva ud în baie.
— Doină, ai vărsat ceva? — strigă el, deschizând apa.
Soția alergă spre el. Văzând balega, înțelese imediat.
— Nu, mama ta a lăsat „urme”!
— Ce? — râse el. — Toaleta e lângă!
— E metoda ei nouă de a ne zăpăci viața! — se văicări ea.
— Ce s-a întâmplat de data asta?
— O să-ți spună ea însăși. Dar mai bine aruncă șosetele alea!
Costel se miră, dar după ce mirosi șoseta, o azvârli în coș. Se spălă de două ori și intră în bucătărie. Mama lui mângâia un motan gri cu fața posacă.
— Mamă?
— Costică, am să-ți explic! Gândacii de care vorbeai… Tomi îi va prinde pe toți! Garantez!
Costel o asculta, dar începu să strănute mereu mai violent.
— Vezi? Până Tomi mănâncă gândaci, tu mori de alergii! — comentă Doina. — Nu degeaba nu avem animale!
— Ține-te tu puțin! — protestă soacra.
Dar Costel strănută atât de tare, încât izbucni:
— Mamă, dă-l dracului de motan! Imediat!
— Dar gândacii…?
— Acum!
Viorica pufni și-l aruncă în scară.
— Nu vă plângeți după aia când gândacii vă umplu casa!
— Nici praf nu avem! — replică Doina.
— Tu mai bine taci! Nu apreciezi nicio ajutoare!
— De unde l-ai luat? Pare casnic!
— Era lângă tomberoane! — mârâi Viorica. — Doar l-am împrumutat…
Doina nu spuse nimic, dar fierbea înăuntru. Firea soacrei: să fure motanul cuiva și să-l aducă la ei. O excentrică, dacă nu chiar cu „sârmă la cap”.
— Mamă, poate ne lași în pace? — întrebă Costel.
Doina se plânsese de multe ori. Viorica avea talentul să-i enerveze pe toți. Nu demult, plecaseră weekendul la țară, iar ea venise să „ajute”: descongelase și spălase frigiderul — că Doina, vai, nu-l curăță. Uitase că acesta era de la „NoFrost”.
Îl dezumplase și se apucase să se uite la televizor. Adormise, iar când se trezi, fugise acasă să-i facă soțului ei plăcinte. Când s-au întors, mirosea groaznic: mâncarea se stricase.
Cel mai dureros — două kilograme de icre negre aduse de mama Doinei din Cahul. Le puseseră la congelator, dar Viorica le transformase în gunoi.
Bineînțeles, soacra găsise o mie de scuze. Nici măcar nu-și ceruse iertare. De atunci, Costel luase cheile de la apartament, dar asta n-o opri pe Viorica să-și continue „binefacerile”.
Odată cumpărase scrumbii la reducere de la Fidesco. Costel mâncase aproape toată borcana, dar termenul expirase. Crezuseră că scapă, dar soțul zăcuse trei zile cu febră.
Acum două săptămâni, Viorica venise să se spele la ei, că la ea nu era apă caldă. Se închisese în baie cu un detergent corosiv și stricase cada acrilică.
— De ce atâta zel? — o mustase Doina. — O spălasem înainte!
— Știu eu cum speli tu!
Acum, cu gândacii și motanul, Doina ajunsese la limită.
— Viorica Alexandrescu, puteți să vă opriți din a ne „ajuta”? Suntem adulți!
— Uite-așa! Noră nemulțumită! Ar trebui să-mi săruți mâna! Dar tu doar te crispezi!
— Să-ți sărut mâna? Pentru icrele aruncate? Pentru cada distrusă? Pentru scrumbia care l-a otrăvit pe Costel? Mai vrei să-ți enumăr?
— Atunci nici să mai vin în vizită? — se oftică ea.
— De fapt, idee bună! Poate venim noi la tine!
— Și tu, Costico? — se uită ea cu ochi umflați. — Nu mă așteptam la așa ceva! Nici piciorul meu aici!
Viorica ieși trântind ușa, așteptând să fie oprită. Dar nimeni nu o urmă.
Când plecă, soții respirară ușurați. Costel strănută toată seara, găsiră și altă „surpriză” sub pat, iar Doina curăță parul de pe podele. Dar măcar soacra se supărase. Să se supere acasă!
