Fiul meu nu e divorțat, locuiește cu prietena lui, dar n-are deloc cuvânt de spus în casă. De fiecare dată când mă duc pe la ei, nora mea mă pune să promit câți bani aduc, altfel nici nu mă lasă să-mi văd nepotul.
S-au însurat de vreo doi ani. Din prima clipă nu mi-a plăcut fata asta o cheamă Domnica cu ochii ei reci și pofta ei de a aduna tot ce prinde. De cum a pus actul la primărie și și-a schimbat numele în Stan, a început și cu pretențiile: că apartamentul meu cu trei camere trebuie împărțit îl jumătate, că să le-o dau lor, că nu ar fi normal ca al meu băiat să crească un copil fără un acoperiș pe cap de-al lui.
Am certat-o pe Domnica pentru ideile astea. În primul rând, am și eu o fată, pe Dora, și ea tot are drepturi la casă. În al doilea rând, de ce să stau pe drumuri doar pentru capriciile nurorii? Le-am dat educație, am muncit să aibă un început bun în viață, restul să muncească și să strângă și ei, că eu cu Ilie, bărbatul meu, n-am primit nimic pe gratis la vremea noastră.
Dora încă n-a fost la măritat, lucrează la Chișinău și și-a luat credit pentru un apartament. A locuit un timp cu mine, își închiria garsoniera ca să fie mai ușor cu rata, da între timp s-a mutat la casa ei. Numai băiatul meu, Costel, parcă e făcut din plastilină, iar Domnica îi dictează totul. Nici nu vrea să audă să vină la mine, și nici n-am locuit împreună, deși le-aș fi făcut loc ca să poată pune niște bani deoparte. Dar niciodată n-am vrut și nici nu o să le dau apartamentul care e pe numele meu. După mine, să-l împartă la moștenire cât îi ține puterea, că eu altceva nu mai fac.
Am spus și Domnicăi clar, fără ocolișuri. Ea, cu nasul pe sus: Mămică, nu-i păcat să stai singură în atâta spațiu? Cam urâtă abordare. Costel doar a scăpat un oftat.
Mă întreb cum a ieșit băiatul meu așa moale, fiindcă în casa noastră toți suntem mai neînduplecați. Sora mea, Anișoara, nu-i de lăsat, nici eu. El, în schimb, cred că a căzut la pat cu noroc, nu cu tragere de inimă la nevastă. Domnica parcă numai soț și pat voia, de-aia s-a și grăbit să-l lege.
După cearta cu apartamentul, nu ne-am mai căutat deloc mult timp. Rar, Costel mai dădea un telefon, dar niciodată nu a venit să mă vadă semn clar că Domnica i-a pus interdicție. Am aflat la telefon că voi fi bunică pentru prima oară. M-am bucurat, am zis să ne împăcăm, am cumpărat ceva pentru copil, prăjitură, și m-am dus la ei.
N-a trecut mult că iar a început: copilul meu va crește în casa altuia, ca un nimeni. A tras din nou discuția pe apartament. Am plecat fără scandal, n-am vrut să mă cert cu o femeie însărcinată. Și de atunci n-am mai văzut-o luni bune; și nici n-am putut, că între timp am tot umblat prin spitale, cu sănătatea mea la pământ. Nici când a născut nu m-au chemat am aflat după o săptămână, când m-a sunat Costel.
M-au invitat la botez, dar înainte să apuc să vorbesc, Domnica a sărit și a spus că să nu mă complic cu jucării sau haine, să aduc bani. Am scos rezervele, era totuși băiatul meu, nepotul meu! Am plecat cu plicul pregătit.
Domnica a deschis plicul la ușă și a strâmbat din nas. Se vedea că 10.000 de lei n-o impresionează. M-a durut sufletul, dar nu a zis nimic cu glas tare. Mi-am văzut nepotul. Era sănătos, frumos ca o păpușă, cu nasul tatălui său. Am plecat repede, nu m-au mai chemat la ei după aceea.
Trei luni au trecut și nici un semn, așa că am sunat eu la Costel să-i văd. Am luat ceva pentru copil, o prăjitură, și am mers la ei. La ușă, Domnica a strâmbat din nou din nas și mi-a bătut obrazul:
Eu speram că de data trecută ați înțeles. Nu avem nevoie de pomană și jucării, avem nevoie de bani pentru copil.
Adică, de fiecare dată când vin, să aduc plicul?
Normal. De la voi stăm cu chirie, Costel lucrează pe brânci, nici nu-i suficient să întreținem copilul. Dacă tot nu ați dat casă sau vreun ajutor, măcar pentru copil să contribuiți, așa e normal.
Am simțit că mi se urcă sângele în cap. Costel era acolo, cu nepotul în brațe, dar n-a îndrăznit să zică nimic.
Am plecat, să nu mă umilesc în fața fetei asteia. Nu admit să-mi cumpăr dreptul de bunică cu bani, asta nu e familie. Un an n-am mai vorbit. Ei nu mă sună, eu nu-i sun.
Acum, exact sâmbăta trecută, Costel m-a sunat să-mi aducă aminte că e ziua nepotului. Și, bineînțeles, Domnica mi-a dat de înțeles, înainte să închid: să nu uit cât trebuie să fie cadoul, cam cât salariul meu pe lună! Nici n-am mai mers. Nici nu aveam de unde să iau atâția bani. Am tras concluzia că pentru ei nu mai contez; nu mai am nici fiu, nici nepot, fiindcă dacă aș fi avut, Costel n-ar fi lăsat-o pe Domnica să mă șantajeze cu copilul.
Să facă ce vor cu viața lor. La final, cred că ar trebui să am mare grijă cum las apartamentul, să nu pună laba nici unul cu inima lor de gheață nici Costel, nici Domnica. Am învățat că oamenii hapsâni tot timpul te vor doar pentru ce poți să le dai. Familia adevărată nu costă bani.
