NORA MEA DRAGĂ
Mamă, mă însor cu Doinița. Peste trei luni vom avea un copil, fiul meu mă anunță scurt, fără explicații.
Nu pot spune că am fost surprinsă, pentru că Doinița deja mi-a fost prezentată dinainte de Paul, băiatul meu. Ce mă îngrijora era vârsta fetei nici optsprezece ani nu împlinise încă. Iar nici Paul nu făcuse armata încă. Doi copii, dar gata de nuntă și un bebe pe drum.
Cu rochia de mireasă s-au tot chinuit, era deja luna a șaptea de sarcină și pe Doinița se vedea totul.
După cazul cu nunta, tinerii s-au mutat la părinții ei. Totuși, Paul venea în fiecare săptămână la mine, se încuia în cameră și mă ruga să nu îl deranjez. Ca mamă, nu aveam liniște.
…O sun pe Doinița.
E totul în regulă cu Paul?
Sigur că da, de ce întrebi? răspuns calm și rece, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Doinița, știi unde e soțul tău acum? încerc să aflu ceva mai mult.
Doamna Maria, faceți-vă dumneavoastră de lucru şi lăsați-ne în pace. Ne descurcăm. A fost prima, dar nu şi ultima oară când m-a pus la punct fără menajamente.
Scuză-mă de deranj, renunț și îi închid telefonul.
Sunt un om liniștit şi pașnic. Nu am vrut să încurc, aşa că mi-am văzut de treabă.
…Curând, Doinița a adus-o pe lume pe Anastasia. Numele nu mi-a plăcut deloc, aşa că eu i-am zis Bubulina.
Fiul meu a plecat în armată. Era departe de casă. Eu, în toți acei doi ani, mergeam să o văd pe Bubulina. De fiecare dată când ajungeam la Doinița, nu puteam să nu observ cât de frumoasă devenea. Era tare arătoasă, trebuie să recunosc. Aproape prea mult, aș zice. Mă rodea grija în suflet: a intrat la universitate, acolo e plin de ispite. Aveam îndoieli că o să-l aștepte pe Paul acasă, frumușica și cochetă cum era.
Nu pot zice că sunt preferata nurorii. Când mergeam la Bubulina, Doinița ofta adânc, îmi dădea repede căruciorul și ne conducea spre ușă la plimbare. Parcă abia aștepta să scape de mine. Din priviri deja mă jignea. Relația noastră a rămas rece, iar eu evitam să intru în conflict casa lor nu-mi părea primitoare.
…Paul s-a întors după armată. Am observat că totul părea bine: fericiți, liniștiți, cu o fetiță minunată, el mândru de soția lui, ea o gospodină chibzuită. Am fost mulțumită și liniștită să văd așa înțelegere în familia lor. A trecut așa vreo cincisprezece ani.
…Dar pe urmă, parcă nu mai era Doinița pe care o știam. Au început aventurile. Multe la număr și nici nu încerca să se ascundă. Ajunsese să nu-i pese, făcea totul pe față. Așa e vorba: Ceea ce-i în cămară, iese la iveală. Paul a răbdat vreo trei ani. O iubea și suferea în tăcere.
Dar ea, cu fiecare ocazie, îi adresa cuvinte grele, îl înțepa și ironiza. Eu eram șocată de comportamentul acestei nurori, dar niciodată n-am discutat cu ea despre moralitate. Sincer, îmi era frică de ea privirea ei te făcea să-ți dorești să nu o superi.
Măi, băiete, ce se-ntâmplă între voi doi? Necazuri? am încercat să aflu.
Nu-ți face griji, mamă, se rezolvă, încerca Paul să mă liniștească.
Mi s-a părut că fiul meu poartă o vină, de aia rabdă. N-am avut pace, așa că m-am dus la Doinița.
Doinița, pot să te-ntreb ceva? încerc cu voce scăzută, doar-doar să nu mă certe.
Doamna Maria, mai bine îl întrebați pe fiul dumneavoastră de ce stă la firma unde lucrează, cu cine umblă. Mătușa mea lucrează acolo și mi-a povestit tot. Al dumneavoastră mi-a fost infidel primul! ridică tonul.
Sfinte Doamne, ce-mi trebuia mie să intru? Lui Paul nu i-am spus nimic. Ce-o vrea Domnul, lasă să fie. Nu poți mulțumi și pe dracu și pe popă.
…S-au destrămat, până la urmă. Paul și Doinița au divorțat. Bubulina a rămas cu mama ei.
Paul a început și el cu relații pasagere. Schimba femeile ca pe cămăși: brunete, blonde, roșcate Patul nu-i lipsea companie.
Doinița s-a recăsătorit aproape imediat Paul mi-a povestit plângând. Soțul nou a primit o femeie grijulie.
A doua noră a fost Geta. O femeie micuță, isteață, de 40 de ani; Paul avea 35. Era copleșit de ea, îi făcea toate pe plac.
Geta a pus condiții clare: nuntă cu acte, apartament pentru fiica ei, asigurare totală de la Paul.
Paul era în al nouălea cer.
Geta, spre deosebire de Doinița, încerca să-mi fie prietenă și mă tutuia fără reținere. Nu prea mă încânta obrăznicia asta, dar nu-mi place scandalul, așa că am lăsat-o baltă. Toate cadourile aduse de ea, pe banii lui Paul, stau în dulap, neatinse nu mă pot bucura de ele.
Zâmbetul Getei e fals, vorbește acolo să nu tacă nu l-a iubit niciodată pe Paul. Pentru ea, fiul meu e doar un sac de bani și-i face tot felul de cereri. Parcă era mai sinceră Doinița: țipa la mine, dar din suflet, mă striga pe nume și patronimic, și-l adora pe Paul al meu.
Geta nu gătește, preferă să cumpere preparate gata de la supermarket. I-am zis odată:
Măi, ai putea și tu să-i faci o ciorbiță lui Paul. Tot pe uscat trăiți.
Lasă, Maria, nu mă învăța tu, fiecare cu obiceiurile ei, mi-a tăiat-o scurt.
Prietenele ei tot danțuitoare și ele, numai pe la saune scumpe, cafenele și buticuri. Dacă ceva nu-i convine, hop scândura la mijloc, scandal și lacrimi. Geta, dacă îi dai un ou, să fie curățat deja. Cum să rabzi așa nevastă? Să fiu sinceră, n-am înțeles niciodată.
…De multe ori mă gândesc la Doinița cea harnică. Am cu ce compara. Îmi amintesc peștele ei marinat, sarmalele delicioase, torturile fabuloase… De ce s-o fi despărțit Paul de prima soție? N-a știut să țină la o femeie de soi! Numai el e de vină. Dar mă bucur că Bubulina n-a uitat de mine, mă răsfață cu tot felul de cadouri.
Doinița va rămâne pentru mine mereu nora mea dragă, chiar dacă e fosta. Un lucru îl apreciezi abia când îl pierzi. Geta rămâne doar o întâmplare trecătoare. Îmi pare rău de fiul meu. În inima lui Paul, cred, tot Doinița trăiește. Dar drumul spre ea e închisAu trecut anii, iar eu am rămas cu amintirile: sărbătorile cu miros de cozonac și veselia Bubulinei, mesele lungi unde Doinița râdea cu ochii mari și calzi, iar Paul asculta în tăcere, privind-o ca pe soarele lui. Mai târziu, tăcerea s-a așternut peste casa mea, așa cum se depune praful pe fotografii: încet, insesizabil, până când îți dai seama că lipsește ceva și nu mai știi ce.
Într-o zi, când nu mă așteptam, Bubulina m-a ținut tare de mână pe holul blocului.
Buni, de ce plângi? m-a întrebat șoptit, ca o doamnă în miniatură.
Am zâmbit, încercând să-mi ascund ochii înroșiți.
Așa, mi-a intrat ceva-n ochi
Ea mi-a șters lacrima cu degetele ei mici:
N-ai de ce, buni. Eu n-o să te uit niciodată. Noi două mai facem cozonac împreună, da?
Atunci mi-am dat seama că nora mea dragă a rămas, de fapt, Bubulina copilul pe care l-am ținut în brațe când nu știa să spună decât bunica. Doinița poate-a fost noră, femeie sau rivală, dar ce a rămas cu adevărat e dragostea copilului ei și a mea, care nu s-a rupt nici după ce s-a frânt inima familiei.
Viața mi-a dat două nurori, iubiri și trădări, supărări și împăcări, dar m-a învățat ceva: omul rămâne în suflet nu după cum gătește sau cât zâmbește, ci după urmele pe care le lasă în inima celuilalt. Pe masa mea vor fi mereu locuri deschise, chiar dacă se va schimba numele celui ce le ocupă. Cât timp am cui spune dragă, nici singurătatea nu mi-e dușman.
Și poate, cine știe, va veni o zi când, la sărbătoare, Doinița și Paul vor sta la aceeași masă, pentru Bubulina. Atunci voi cunoaște, în liniștea aceea caldă, că viața nu-i deloc cum vrei tu, dar întotdeauna cum trebuie. Și că, din tot ce pierzi, rămâne iubirea acea nespusă, tăcută, de mamă și bunică.
Iar eu, până la urmă, tot cred: nora mea dragă nu mi-a fost luată; mi-a lăsat-o pe Bubulina, comoara sufletului meu.
