Jurnal personal, noiembrie, Chişinău
Mă sună mama-soacră exact când toc morcovul pentru supă. Glasul ei are tonul acela ascuţit, de parcă vorbeşte cu un elev de clasa întâi.
Elena, ai citit lista? Ți-am dat-o scrisă clar. E notat: piftie din trei feluri de carne. Trei, nu două, nu una. Trei feluri.
Am citit, tanti Viorica. Dar de asta voiam să vorbesc. Săptămâna viitoare-i jubileul şi…
Ai vrut să vorbeşti, face ea o pauză lungă, apăsând cuvântul ai vrut. Ți-am spus ce trebuie. Piftie din trei feluri de carne, plăcinte cu varză și cu ciuperci, pește răcit, salată boeuf, salată Mimosa, mai e și cea cu surimi, ouă umplute, clătite cu smântână, rață la cuptor cu mere, rulade de cartofi, budincă de brânză, tort Napolen și tort Albinuța. Și astea-s doar cele de bază. Sunt patruzeci de invitaţi.
Am telefonul strâns între umăr și obraz și privesc pe fereastră. Afară ninge încet, zăpadă grea, umedă la fel de apăsătoare ca discuţia aceasta.
Am înţeles, tanti Viorica. Revin eu cu un apel mai târziu, da?
Nu amâna, că nu avem vreme până sâmbătă.
Pun receptorul pe masă. Pe faianța de pe masă stă lista, scrisă cu litere mari, ferme, a soacrei. Mai citesc încă o dată: paisprezece poziţii, lângă fiecare, explicația: de casă”, nu din magazin”, ca data trecută, dar mai bine”.
Ca data trecută la aniversarea de cinci ani de la nunta Mariei, cumnata mea. Atunci am gătit trei zile fără să dorm, cu mâinile crăpate de la apă şi detergent şi picioarele umflate până seara. Ștefan venea rar acasă, mânca ceva direct de pe aragaz și se uita la televizor. O singură dată m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. Am zis: Nu-i nevoie, mă descurc”. A dat din cap și-a plecat.
La masă, tanti Viorica a gustat piftia și mi-a șoptit fără ton: Puțină sare ai pus cam multă. Niciun alt cuvânt ulterior. Oaspeţii însă m-au lăudat, au cerut supliment, unul zicea că așa plăcinte n-a mai gustat. Tanti Viorica doar dădea din cap: La noi e tradiție asta. Pe numele meu nici nu m-a pomenit.
Acum, după nouăsprezece ani în apartamentul nostru de pe strada Independenței, mă gândesc ce înseamnă tradiţie, de fapt, pentru ea. Tradiţie: nora gătește. Tradiţie: nora face curat. Tradiţie: nora e recunoscătoare că a fost primită la masă.
Telefonul vibrează. Maria.
Elena, ai vorbit cu mama? Zice că ai fost cam stranie azi.
Doar obosită, nu stranie.
Păi vezi… jubileul e peste o săptămână, deja trebuie făcute cumpărăturile. Miercuri pot merge cu tine, să te ajut cu plasele… Pauză. De fapt nu pot miercuri, am programare la manichiură. Joi?
Mă descurc, Maria, mulțumesc.
Bine. Dar ţine minte, mama vrea raţă cu mere din antonovca, nu din alt soi. Doar antonovca dă gustul acela acrişor, ştii.
Ştiu.
Şi piftia să fie clară, nu tulbure ca data trecută.
Închid ochii. Clară, din trei feluri de carne. Antonovka pentru raţă. Două torturi. Patruzeci de oameni.
Bine, Maria. Am înţeles.
Pun telefonul în buzunar, mă ridic; trebuie să încep cina. Ștefan vine pe la şapte, va fi flămând. Dacă nu-i nimic făcut, primesc un oftat lung şi acel Azi nu ai găsit timp să faci mâncare? Nu-i reproș, ci mai degrabă uimirea sinceră a cuiva care nu pricepe de ce nu vine autobuzul la timp.
Deschid frigiderul. Scot puiul, ceapa, morcovii. Pun o oală pe foc. Mişcările sunt reflexe. Nouăsprezece ani aceleaşi mişcări.
L-am cunoscut pe Ştefan la douăzeci şi şase de ani, era glumeţ, îi plăcea să ţină lumea în poveşti. La prima vizită, tanti Viorica mi-a spus: Văd că eşti cuminte, Elena. Am luat-o ca pe-un compliment, până am înțeles că cuminte înseamnă: nu ripostează.
M-am măritat la douăzeci şi opt. Primul an a fost uşor, apoi a venit Ioan. După câțiva ani, Ioan a plecat la studii în Cluj. Și au rămas acest apartament, această bucătărie, această listă.
Clocoteşte supa. Dau focul mic și mă mut în cameră. Vreau să-i sun părinţii, dar nu apuc; sună telefonul.
E mama.
Elena, vocea ei e şoptită, uşor tremurată. Simt cum un gol rece mă străbate prin stomac. Poţi să vii azi?
Ce s-a întâmplat?
Lui tata i s-a făcut rău. Am chemat ambulanţa. Suntem la urgenţe.
Mă îmbrac pe fugă, dar îmi amintesc de oală. O sting. Scriu repede lui Ştefan: Tata-i rău, merg la ei. Supa-i pe aragaz. Iau geanta, ies.
În întunericul umed, urc într-un taxi şi privesc luminile răsfrânte prin geamuri. Tata. Nicolae, 72 de ani. Inima lui ceas elvețian, niciodată nu s-a plâns. Mereu glumea: O să vă îngrop pe toți. Am vrut mereu să fie adevărat.
Spitalul: miros de detergent ieftin şi coridoare lungi, prea albe. Mama la fereastra din sala de aşteptare, mică, cu geanta strânsă la piept.
Mamă.
Se întoarce; ochii uscați, îngheţaţi.
I-au ieşit tensiunile foarte mari. I s-a făcut rău la cap. Era căzut pe hol, când am ieşit din bucătărie.
Cum se simte?
Îl investighează. Doctorul a zis că trebuie să aşteptăm.
Stăm pe scaunele acelea tari, reci, şi aşteptăm. Mama mă ţine de mână mâna ei mică, răcoroasă. Mă gândesc cu vină că de trei săptămâni n-am fost pe la ei. Mereu ocupată. Mereu altceva cumpărături, curăţenie, telefoane cu meniuri.
După o oră și jumătate iese medicul, tânăr, cu cearcăne adânci.
Am stabilizat starea. Dar suspectăm un accident vascular. E nevoie de investigații şi supraveghere minim o săptămână.
Va fi bine? întreabă mama.
E prea devreme să ne exprimăm.
O duc acasă cu taxiul, îi fac ceai şi stau lângă ea până adoarme. E linişte. Acea liniște protectoare a casei unde ai crescut. În bucătărie stau mușcatele mamei, în floare chiar şi fără atenţie. Pe perete poză de demult: eu mică de vreo șapte ani, tata mă ține de mână, privește spre mine.
Ajung acasă aproape de unu noaptea.
Ştefan veghează cu telefonul. Când intru, îl lasă deoparte.
Cum e tata?
Destul de rău, suspect accident vascular.
Serios, zice el scurt. Tu ai mâncat ceva?
Nu.
Ia din supa, am încălzit-o.
Iau, mănânc în picioare la chiuvetă, nu mai am putere să pun masa. Mă bag sub plapuma rece, nu pot dormi. Mă uit în tavan, mă gândesc la fața tatei, la mâinile mamei, la mirosul acelei bucătării.
Dimineață, mă sună tanti Viorica.
Elena, am aflat că ieri ai plecat cine știe unde. Ștefănel zice că ceva cu tata. Sper că înţelegi că mai sunt șase zile până la jubileu?
Tanti Viorica, tata e la spital.
Ei, am auzit. Și ce, spitalul nu-i departe? Tu nu eşti internată. Când te apuci de gătit?
Simt cum în mine totul încetineşte, devine clar. Ca apa care stă pe loc şi nu mai curge.
Nu ştiu încă.
Cum adică nu ştii? vocea ei are acea mirare de fiecare dată când nu-i răspunzi cum aşteaptă. Elena, e jubileul meu de șaptezeci de ani. Numai o dată în viață! Ai înțeles?
Am înțeles. Și tata tot unul am.
Tăcere.
Ei, zice până la urmă, eşti oricum liberă după vizită, nu stai toată ziua la spital.
N-am mai răspuns. Am închis.
Ştefan bea cafeaua în bucătărie, mă priveşte.
Te-a sunat mama?
Da.
Ce vrea?
Să gătesc.
Dă din cap, bea din cafea. Spune:
Elena, jubileul e o singură dată. Sunt patruzeci de invitaţi. Nu se poate anula.
Nu am zis să-l anulaţi.
Deci ai timp, vizitezi pe tata, gătești între timp, nu?
Îl privesc. El privește în telefon, fruntea puțin încruntată, alt gând acolo.
Ştefan, dacă mama ta era la spital?
Ridică ochii.
Ce legătură are?
Nicio legătură. Doar întreb.
Nu-i comparabil.
De ce?
Pentru că e mama mea, zice ca şi când asta explică totul.
M-am îmbrăcat şi am plecat la spital.
Tata stătea într-un salon de patru persoane. Când am intrat, dormea profund; m-am speriat, dar infirmiera a zis: Doarme, odihnește-se”. M-am aşezat lângă el, i-am privit palmele cunoscute, crăpate, cu bătăturile crescute de-atâta muncă în grădină şi la ateliere. Mâinile care-mi făceau păsări de lemn când eram mică, care m-au prins când m-am rostogolit cu bicicleta.
Tata a deschis ochii, a zâmbit slab, temător, ca şi cum nu era sigur că nu visează.
Ai venit, abia i se aude vocea.
Cum era să nu vin? Cum te simţi?
Se învârte capul, încearcă să glumească. Lasă, mă pun pe picioare.
Nu e de glumă, tata.
Lasă, ridică din umeri, cât poate. Mai trăim.
Am stat la el aproape două ore. Am sunat-o pe mama: E treaz, vorbim, nu mai e aşa rău. Mama răsuflă: Slavă Domnului. Mi se umplu ochii de lacrimi.
Pe drum, în autobuz, privesc geamul aburit. Acum știu ce contează: tata în spital, mama singură acasă. Asta contează. Lista cu antonovka şi piftia limpede nu are niciun rost. De ce n-am gândit așa până acum? Poate am gândit, dar n-am avut curajul să recunosc?
Seara, Ştefan obișnuit, povestește de birou și a adus pâine. Eu ascult, aprob. La un moment dat îi spun:
Ştefan, nu gătesc pentru jubileu.
Se opreşte. Lasă paharul.
Cum adică nu găteşti?
Fix asta. Tata e la spital, mama are nevoie de mine. Nu pot sta trei zile la bucătărie.
Elena spune numele meu întreg, aşa face când e nervos. Oameni vin, mama trebuie să fie gazdă. E jubileul ei!
Ştefan, tata face accident vascular.
Înţeleg, dar sunt doctori la spital. Nu înseamnă că tu stai acolo toată ziua.
Înseamnă că nu gătesc douăsprezece feluri pentru patruzeci de persoane cât timp tata e internat.
Se ridică, umblă nervos prin bucătărie.
Ştii că nu putem anula totul? Maria a invitat deja toţi cunoscuţii.
Să comandaţi mâncare.
Să comandăm? o spune ca şi cum aș fi sugerat ceva ruşinos. Mama vrea totul de casă, ştii cum e.
Ştiu, spun calm. Foarte bine ştiu.
Ştefan mă priveşte. Nu e furie, e ceva ca un om care nu mai pricepe cum funcţionează lumea.
Elena, gândeşte tu. Nu se întâmplă mereu! Dar tata e la spital, da. Tu mergi zilnic, dar poţi găti în restul timpului.
Nu.
Nu?
Nu, Ştefan.
El pleacă din bucătărie. Imediat mă sună Maria.
Elena, de ce nu vrei să găteşti? Oameni vin, tu pricepi?
Înţeleg.
Mama face şaptezeci, ce naiba!
Contează şi asta. Dar pentru mine acuma contează şi tata. Şi mama mea.
Jubileul nu se amână!
Maria, puteţi comanda mâncare sau găti singure. Dau reţete.
Tăcere. Apoi:
Noi nu putem așa.
Înveţi.
Pun telefonul. Mâinile nu-mi tremură. Mă mir. Mă aşteptam să tremur, să regret, să mă tem. Dar simţeam o liniște grea, clară.
A doua zi merg la spital. Tata se mișcă singur, mănâncă griș cu lapte, face mofturi, dar mănâncă. Zice: Aici gătesc a la grădiniță.” Râd, îi aduc supă caldă de-acasă, mama a trimis de dimineață. Bea tot, apoi oftează: Asta-i altceva.
Apoi, acasă la părinţi, bem ceai în bucătăria mică, cu perdeluţe vechi, cu frigiderul care de abia se ţine în balamale. Miroase a miez de pâine şi mentă uscată, pe care mama o culege de pe la ţară. Stau şi mă gândesc că acesta e mirosul copilăriei mele, acasă. Nu mirosul bucătăriei altcuiva unde gătesc trei zile fără să mi se spună măcar un mulțumesc.
Cum eşti, mamă? mă întreabă.
Bine. Mă descurc.
Şi cu Ştefan, ai ceva necazuri?
Jubileu la soacră în weekend.
Mergi?
Poate, dar nu gătesc.
Mama tace. Apoi zice cu glas moale:
Elena, tu eşti bine acolo?
Ridic ochii.
Ce vrei să spui?
Te văd mereu pe fugă, mereu obosită, tot timpul agitată. Acum ai uitat iar de telefon pe masă.
Mă uit la telefon. Adevărat.
Obişnuinţă.
Mai gândeşte-te, zice ea încet şi toarnă ceai.
Miercuri sună tanti Viorica, vocea slabă, neobişnuit de tăioasă.
Elena, hai să vorbim ca oameni mari.
Vă ascult, tanti Viorica.
Ştiu că tatăl tău e bolnav, îmi pare rău, chiar îmi pare. Dar jubileul ăsta îl aştept de douăzeci de ani. Am şaptezeci. Nu mai am alt jubileu de şaptezeci.
Tac.
Nu-ţi zic să-l laşi pe tată-tu, doar să faci ceea ce ştii să faci. Găteşti cel mai bine. Şi tu ştii. Acesta e aportul tău în familie, nu?
Tanti Viorica spun rar, încet am înţeles ceva săptămâna asta. Aportul meu nu e piftia şi plăcintele. Tata e la spital şi eu vreau să fiu lângă el.
Fă-ţi timp seara să găteşti, nu te reţine nimeni cu forţa.
Pentru dumneavoastră aşa pare, pentru mine nu. Nu pot să mă prefac că totul e normal când nu este.
Tăcere lungă.
Ai fost mereu cam dificilă, Elena, conchide. Fără ciudă. Ca și cum ar spune starea vremii.
Poate.
Ștefănel e tare supărat.
Știu.
Zice că te-ai schimbat.
Posibil.
Am închis. Fără nicio urmă de tremur.
Joi dimineață mi-am făcut bagaj mic haine, încărcător, acte. Fără să mă gândesc prea mult. L-am sunat pe Ioan: Bunicii îs bine. Eu stau câteva zile aici. Mă simt ok. A răspuns: Te sun deseară! Ești sigură că te simți bine? Am dat: Da, pupici.
Când Ștefan a plecat la serviciu, am lăsat bilet pe masă: Sunt la ai mei. Sună-mă.
Am stat o clipă la ușa bucătăriei, mirosul zilelor trecute 19 ani de rutină, de miros străin. Am ieșit.
Ninge deja liniștit. Tot orașul e gri-albastru, tipic pentru sfârşit de toamnă. Mă gândesc că nouăsprezece ani e enorm aproape jumate de viaţă. Şi mi se pare că am trăit mereu acceptând să primesc doar cât s-a crezut că merit.
Mă întâmpină acasă mama cu miros de mentă şi lumină caldă. Nu întreabă nimic despre bagaj. Doar mă ia în braţe scurt.
Stai cu noi?
Câteva zile. Dacă nu deranjez.
Cum să deranjezi, e casa ta, spune ea, uşor dojenitor.
Patru zile am stat la părinţi. În fiecare dimineaţă la spital cu mama. Tata merge mai bine, deja bombăne la perfuzii şi cere supă adevărată. Doctorul spune: Suntem spre bine, dar trebuie recuperare.
Patru zile dorm ca-n copilărie, fără ceas, fără grabă. Mâncăm hrișcă cu unt, borș și plăcintă cu mere antonovka adusă de la țară. Nu-i ceva sofisticat, e simplu, dar miroase a casă şi-mi dau lacrimile pe ascuns.
Ce-i? întreabă mama.
Nimic, mami. E bun.
Ştefan mă sună vineri seara. Glas încordat:
Când vii înapoi?
Nu ştiu.
Sâmbătă-i jubileul. Lume, agitaţie.
Ştiu.
Mama face criză, Maria încearcă să gătească, dă foc la toate.
Comandaţi, am mai zis.
Mama-i jignită.
Îmi pare rău, dar rămân aici.
Tăcere.
Te-ai schimbat.
Probabil.
Sâmbătă nu am mers la jubileu.
Dimineaţa ducem tatei supă şi chiflă proaspătă, mama a copt de la 5. Tata mănâncă tot, declară plin de mândrie că dacă mama nu mai ştie găti, o să gătească el când revine acasă. Mama râde, el bombăne. Două suflete care ştiu să fie împreună de o viaţă.
Seara, stau pe fotoliu și țin o carte, nu citesc, doar țin. Mama tricotează. Afară ninge liniștit, zăpadă adevărată, de decembrie. Maria scrie: Catastrofă, oaspeți vin, mâncare insuficientă, ne-am făcut de ruşine. Tanti Viorica nu mă sună. Ştefan scrie un singur cuvânt: Ei?
Pun telefonul, iau cartea.
După câteva zile, revin acasă doar pentru acte şi câteva lucruri. Tata merge mai bine, mama s-a obişnuit. Apartamentul e neprimitor. Ştefan mă aşteaptă în bucătărie e schimbat, ca şi cum i s-ar fi clătinat lumea.
Putem vorbi?
Sigur.
Vorbim mult, fără ceartă, fără reproş. Spun că m-am săturat să fiu doar funcție, mereu la dispoziție. Că 19 ani am fost convenabilă și asta m-a costat ceva ce nici nu știu cum să numesc. Ştefan încearcă să explice: Aşa s-a nimerit, mama e mamă. Nu-l contrazic. Doar povestesc versiunea mea.
Vrei să divorţăm? mă surprinde el, direct.
Tac.
Vreau să trăiesc altfel. Asta vreau. Cum, nu ştiu încă.
Dă din cap, toarnă apă. Îl sun pe Ioan.
Bine.
Ioan vine peste două săptămâni. Serios, matur, ca atunci când venea cu o notă proastă.
Mamă, eşti ok?
Da, dragule. Pe bune.
Tata zice că… totul s-a complicat.
E mai degrabă, adevărat.
Petrece trei zile cu mine, vorbim mult, uneori e supărat, alteori doar tăcut, până la urmă doar stă aproape. Când pleacă, mă îmbrățișează:
Pentru prima dată după ani, pari odihnită.
Se vede?
Se simte.
Divorțăm liniştit, fără scandal. Ştefan rămâne în apartamentul de pe Independenței, eu mă mut temporar la părinţi, până găsesc ceva. Mama niciun reproş, doar face ordine în camera de oaspeţi, pune saltea curată și pe noptieră, păsărica de lemn sculptată cândva de tata. O ridic, e mică, fină, cu urme de cuțit pe aripi.
În decembrie, tata revine acasă, mai încet, cu baston, dar pe picioarele lui. Se opreşte în prag, mă priveşte.
Gata, toată lumea acasă.
Revelionul ne prinde patru la masă eu, mama, tata şi Ioan. Împodobim bradul, ne uităm la filme vechi, mâncăm salată boeuf şi plăcintă cu varză simplă, ca la mama acasă. Îi spun: asta e adevărata masă de familie nu lista, nu obiceiul… oamenii.
În februarie, găsesc o garsonieră modestă, la etajul cinci, cu vedere spre curte și câțiva mesteceni. Poartă miros de var proaspăt și de nou. Stau mult privind pe geam.
Maria mă sună abia în martie, ton amestecat: Mamă-i supărată, dar nu zice nimic… Nu vrei să vii din când în când la sărbători? Tot nu ne iese piftia, apare tulbure. Râd.
Îți trimit rețeta. Secretul e la strecurat supa, prin tifon dublu.
Chiar crezi?
Da. Trebuie doar să faci tu.
Îi expediez rețeta. Răspunde cu un emoticon şi atât.
Tata merge tot mai bine, până la primăvară lasă bastonul, vrea să urce la ţară. Medicul zice: Să vedem. Tata zice: Eu merg. Îl duc în mai; deschidem casa, facem focul. Stăm pe pridvor cu ceai, privim cireşii sălbatici în floare.
Îţi amintești cum îți sculptam păsărele de lemn?
Da, una e pe noptieră.
Eşti deşteaptă, Elena.
Pentru ce?
Pur şi simplu. Viaţa e lungă, nu pierde vremea pe nimicuri.
Dau din cap. Se simte miros dulce, crud, se aud cucuvele departe, e linişte.
Primăvara asta reîncep serviciul, la un birou liniştit, cu salariu cinstit. Primele săptămâni e ciudat, dar apoi mi se pare că am înapoi zilele, viaţa, energia.
În weekenduri mai merg la părinţi, rămân peste noapte, coacem plăcinte simple cu ce se găseşte prin frigider. Tata dă sfaturi din colţ, mama îi spune că se descurcă şi fără.
Vara, Ioan mă sună, fără motiv, doar să ne auzim.
Mamă, bine eşti?
Da, Ioane, chiar bine.
Mă bucur. Eşti alta decât anul trecut.
Alta, confirm.
În sensul bun.
Râdem. El povesteşte de facultate, de planuri, de vizită pentru august. Ascult, privesc pe geam mestecenii verzi, de parcă întreaga curte ar fi numai frunze.
Te aștept, îi zic. Am să fac borș.
Borș simplu?
Rețeta mamei.
Borș mai bun nu există, râde. Bine, să fie aşa.
