Nu suntem gunoaie, dragul mamei. (Povestire)
Tăticule, am spus nu. Chiar nu auzi? Chestia asta ar trebui aruncată la gunoi, nu adusă în casă!
Vocea fiului s-a auzit ca o lamă. Ana Petrescu îngheţase lângă aragaz, cu polonicul suspendat deasupra oalei de ciorbă. O picătură de zeamă s-a scurs pe flacără și a sfârâit scurt. Ea s-a întors. Ion Petrescu era în pragul șoprului, ţinând un scaun scorojit în mâini. Unul vechi, cu picioare sculptate cum se mai găseau pe la 60. Andrei bloca intrarea, cu picioarele depărtate, mâinile încrucișate pe piept, ca un paznic.
Andreiţă, a început Ana cu glas potolit, ştergându-se pe șorț, nu-i o rablă, tată. Tata îl repară, uite ce model are…
Mamă, lasă, nici nu s-a uitat spre ea. Tată, îţi spun frumos. Ai 72 de ani. N-ai voie să ridici greutăţi. Ai uitat ce-a spus doctorul după criza aia de tensiune?
Ion n-a zis nimic. Strângea tare spătarul scaunului, cu încheieturile albe. L-a lăsat încet pe jos, s-a îndreptat la statură. Ana a văzut cum i s-a tensionat o venă la tâmplă. Mereu pățea aşa când voia să se stăpânească.
N-am cărat singur, a spus calm. M-a ajutat vecinul Sandu. Împreună cu el am adus.
Şi ce contează? Andrei a dat din mână a jale. Ideea e că ați făcut din casă talcioc! În colţul de la comode stau trei rafturi pline. În șopron încă două. Lacuri, pensule, zdrențe peste tot. Mamă, realizezi că e un focar? a zis la modul cel mai serios.
Ana a venit lângă bărbatul ei. Parfumul lui de lemn proaspăt și ulei pentru mobilă i s-a lipit de suflet parfum de copilărie, mirosul atelierului bunicului. De când începeau ei doi să bricoleze, parcă timpul dădea înapoi.
Suntem atenți, Andreiţă, a zis blând, să nu-l supere. Lacul îl ţinem afară, în lădiţa metalică. Lucrăm doar când bate vântul, să se aerisească.
Mamă, nu-i argument, Andrei scotea telefonul, căuta ceva cu un aer de expert. Uite aici: Incendii în gospodăriile pensionarilor. Calcule. Câţi bătrâni păţiți din cauza lichidelor inflamabile?
Gata, Ion a trecut la ofensivă. Inginer am fost 40 de ani. Poate am habar de regulile astea mai bine ca tine.
Inginer fost, tati. Acum eşti pensionar, cu inima beteagă. Nu-mi trebuie statistici să ştiu că vă jucaţi cu focul.
Nu ne jucăm, i s-a pus nodul în gât Anei. Trăim, băiete. Ne place. Din asta tragem bucurie.
Andrei, în sfârşit, s-a uitat spre ea. Privirea lui, ceva între milă şi iritare, a făcut-o să se simtă de parcă ar fi fost copilă proastă, care nu pricepe adevărul universal.
Mamă, ştiu că vă e plictiseală. Dar nu asta-i soluţia! Vă înscriu la vreun club la Casa de Cultură, ori vă duc la băi, să vă mai scoateţi din astă rutină.
Nu suntem plictisiţi, Ion a răspuns firav. Şi nu plecăm nicăieri. Noi acasă ne simţim bine, cu ale noastre.
Care ale voastre, tată? Chiar crezi că-i vreo treabă ce faceţi, să târăţi tot ce găsiţi prin amărâtul ăsta de sat şi să-l lăcuiţi cu miros de chimicale? Nu înţeleg sensul.
Andrei! Ana, de data asta n-a mai rezistat. Cum vorbeşti cu tatăl tău?
Normal, mamă. Cineva trebuie să vă trezească. Voi trăiţi în lumea voastră şi eu trag ponoasele când ceva se-ntâmplă.
Ce ponoase? Ion s-a albit. Delirezi?
Andrei a tăcut. S-a frecat la nas. A oftat şi a şoptit mai coborât:
Hai să mergem pragmatic. N-am nimic împotrivă la ocupaţii, dar, băi oameni buni, să fie şi logic, şi sigur. Am în gând să vând casa asta nu acum! dar, să ştiţi, mai bine v-ar sta într-un apartament lângă mine, aproape de oraş. Sănătate, farmacie, nu ca aici, unde vine ambulanţa după două ceasuri pe drum de ţară.
Aerul a devenit gros. Ana a auzit cum latră Zoră, căţeaua vecinului, cum foşnesc frunzele cireşului şi cum îi zvâcneşte inima.
Să vinzi casa?! Ion, şocat Pe casa noastră?
Nu acum, mami, Andrei s-a bâlbâit. Dar ar fi logic. Luaţi o garsonieră, nu-vă trebuie palat. Din diferenţă Livia (fiica lui) poate face facultate la Bucureşti! Nu-i aşa că-i rezonabil?
Ana îşi privea fiul şi nu-l recunoştea. Andrei, băiatul pe care l-a vegheat nopți la rând, pe care l-a dus la şcoală, pe care l-a iubit ca ochii din cap. Iar el îi vorbeşte de casa lor ca de un activ, ca de nişte cifre reci.
Andrei, vocea Anei tremura, aici ne este casa. Aici ne simţim bine.
Doar vi se pare. Real, vă expuneţi. Eu mă îngrijesc de voi.
Tu vrei să stăm în patru pereţi şi să aşteptăm să ne ia cu targa, Ion a dat replica. Asta vrei.
Nu prosti, tată. Vreau să fiţi sănătoşi.
Noi aici suntem fericiţi! Ion a ridicat tonul cât să săltie farfuriile pe raft. Fericiţi cu scaunele astea, cu vechiturile, cu munca noastră! Ne simţim vii, nu legume de pensie!
Andrei s-a înălbit la faţă. Şi-a strâns maxilarul, s-a întors şi-a plecat spre casă ca un director ofensat.
Discuţia se va relua. Gândiţi-vă la ce v-am spus.
Ana şi Ion au rămas nemişcaţi, privindu-l. Ion cu umerii lăsaţi, privind la scaunul vechi, Ana simţind cum tot el tremură sub palma ei.
Nu te necăji, Ioane, i-a şoptit, el nu înţelege. Nu o face din răutate.
Nu pricepe, a repetat el înceţoşat. Patru zeci și cinci de ani şi tot nu pricepe…
Au rămas aşa lipiţi unul de altul, apoi Ion s-a aplecat după scaun.
Îl duc eu înapoi, a spus. Tot îl repar. Nu contează ce crede el.
Ana a dat din cap şi s-a întors la aragaz. Borşul s-a răcit de tot. A oprit focul și s-a rezemat de frigider. De dincolo, lui Andrei îi răsuna vocea la telefon. “Metri pătrați, rată bancară, rata la credit…”
Seara au cinat împreună. Fără glas. Andrei a mâncat grabnic, fără să ridice privirea. Ion s-a jucat cu furculiţa, Ana abia a putut deschide subiectul Livia, Oana, serviciul răspunsuri monosilabice.
Livia e bine. Se pregăteşte pentru examene, a zis el. Oana la fel. La muncă e, deocamdată, ok.
Şi-a ieşit directoare, nu? Ziceai că vor s-o numească?
Da, a mormăit el. Are leafa mai mare, dar şi stres de trei ori mai mult.
Să-i urezi sănătate din partea noastră, l-a rugat Ana. Şi pup-o pe Livia din partea bunicii.
Fără răspuns. Ion a împins farfuria, s-a ridicat.
Mă duc la şopron.
Ioane, nu-i nevoie azi. Odihneşte-te!
Am treabă, Nuţi, a sărutat-o repede şi a ieşit.
Andrei l-a privit, clătinând capul.
Încăpăţânat ca un măgar, a mormăit. Aşa sunteţi amândoi. Nu ascultaţi pe nimeni.
Andreiţă, Ana a ridicat privirea spre el, nu e încăpăţânare. E viaţa noastră. Toată viaţa am muncit. El la fabrică, eu la bibliotecă. Am crescut ditamai copilul, am strâns pentru studiile tale, te-am ajutat cu apartamentul tău. Pe urmă ai crescut, ţi-ai făcut familie, ai plecat. Am rămas singuri. Şi uneori e prea gol.
Andrei asculta, figură de piatră.
Şi apoi tata a găsit bufetul ăla aruncat la marginea satului. L-a curăţat, l-a şlefuit, i-a dat lac. Şi-apoi a înflorit, de parcă ar avea viaţă nouă. Şi noi odată cu el! Ne-am simţit iar utili, băiete. Că nu suntem doar… de prisos. După şaptezeci de ani, asta contează.
Andrei a oftat.
Mamă, pricep şi eu. Dar am altă perspectivă. Văd riscurile. Văd cum îmbătrâniți. Tata a avut infarct, tu mai cazi din când în când, stai cu tensiunea… Locuiţi unde-i nevoie mereu de maşină, farmacie departe…
Nu suntem bolnavi, l-a întrerupt Ana. Nu suntem neputincioşi. Săpam şi grădina. De ce ne vrei handicapaţi pe hârtie?
Vreau doar să fiţi aproape de civilizaţie: farmacie, spital, magazin.
La noi e gaz, nu lemne! Soba o folosim numai la baie.
Asta nu schimbă esenţa: vă chinuiţi fără rost. Şi ne stresați şi pe noi. Livia şi Oana se consumă, eu la fel.
Ana l-a privit lung nu o auzea. Avea deja scena scrisă în minte: părinţi cuminţi, în apartament mic, fără hobbyuri, docili şi previzibili.
Hai să nu mai vorbim acum. Ai obosit. Mâine discutăm, bine?
Andrei a plecat la camera lui. Ion la fel. Ana a spălat vasele, a pus geaca pe umeri şi a ieşit la şopron.
Ion şedea pe un scăunel, şlefuiând scaunul cu smirghel. Lampa de deasupra îi lumina tâmplele, spatele curbat. Mâinile mişcau încet, atent.
Ea l-a atins uşor pe umeri.
O să iasă frumos.
Da, n-a ridicat capul. Sculptura e încă bună. Am doar un pic de lipit la un picior.
Poate are dreptate Andrei. Poate nu adunăm atâta mobilă… ajunge două-trei.
Ion s-a oprit, şi-a pus smirghelul pe genunchi. A privit-o trist.
Dacă-i dai mâna acum, e jale. O să creadă că poate conduce tot. Astăzi renunţi la dulapuri, pe urmă ne taie şi la grădină, pe urmă să vând, să ne mutăm la bloc. Ce facem apoi la oraş? Stăm pe bancă şi hrănim porumbeii? Aşteptăm să ne viziteze rar?
Ana a înțeles că are dreptate. Şi totuşi gândul că Andrei să plece nervos îi rupea sufletul. Clasic: conflict de generaţii, teoretizat de toţi. Şi totuşi dureros în propria familie.
Ce facem atunci?
Trăim, Nuţi. Ne vedem de ale noastre. Lasă-l pe el să creadă ce vrea.
Ea a mai rămas puţin lângă el, privind cum mâinile lui alunecă pe lemn. Apoi s-a retras în casă.
Dimineaţa, Andrei s-a trezit devreme. Ana făcuse deja clătite, pusese pe masă dulceaţă şi smântână. Ion, cu ziarul în mâini, bea ceai.
Bun, a spus scurt Andrei, luând o clătită.
Mănâncă, dragul mamei. Ieri-ai stat nemâncat.
Ea se uita la el cum mestecă. Când devenise el atât de rece, atât de străin?
Andreiţă, de ce te superi aşa pe noi?
Nu mă supăr, mamă. Mă îngrijorez.
Dar ştii cât contează pentru noi chestiile astea, nu?
Mamă, pricep. Da hai să găsim altceva, mai safe. De exemplu, croşează, plantează flori pe balcon.
Plantăm, a spus încet Avem răsad de roşii, le-am pus pe geam. Şi flori. Şi castraveţi plantăm.
Deci de ce mai vreţi mobilă?
N-a ştiut ce să răspundă. Cum să descrie sentimentul pe care îl ai când vezi că sub mâinile tale o piesă veche capătă din nou viaţă? Că nu e doar o mobilă, ci amintire, legătură cu trecutul, sentimentul că încă poţi crea, nu doar dispărea?
Nu-ţi pot explica. Doar să simţi.
Pricep că nu v-ascultaţi de bunul simţ. Eu azi plec la drum. Gândiţi-vă la ce v-am spus… Căutaţi şi studiaţi oferta la bloc, aproape de mine.
O să ne gândim, i-a zis, deşi ştia că Ion nu va lăsa niciodată gospodăria lui.
Andrei s-a retras în camera lui. Ion a ieşit tăcut afară, Ana s-a apucat de vase cu mâini tremurânde. O farfurie a scăpat, s-a spart în două. A stat pe vine, adunând cioburile, și lacrimile i-au umplut obrajii.
Nuţi, ce s-a întâmplat? Ion a intrat, a pus mâna pe umărul ei. Te-ai tăiat?
A dat din cap că nu. El a strâns-o în braţe.
Lasă, zice să plece. Ne-om descurca.
Nu-i bine, Ioane, nu-i bine. E copilul nostru. Singurul.
E matur, Nuţi. Are viaţa lui. Noi n-avem de ce să trăim doar pentru el.
Dar el, pentru noi?
Ion a tăcut o clipă.
Nici el nu-i obligat. Dar măcar să respecte. Să nu joace de-a comandantul.
Ea a şters lacrimile, a aruncat cioburile, a băut apă din paharul adus de el. Mulţumind, s-a ridicat şi-a pornit spre grădină. Munca o liniştea întotdeauna.
A lucrat până la prânz. Masa au luat-o tăcuţi. După masă, Andrei şi-a făcut bagajul, şi-a luat la revedere sec.
Sunaţi dacă e ceva. Sau mesaj.
Ana l-a îmbrăţişat repede, i-a şoptit să salute fetele. Iar Ion a dat mâna cu el rece, protocolar. Andrei a pornit maşina. S-a făcut linişte ca la biserică.
—
A trecut o săptămână, apoi încă una. Andrei nu a sunat, răspundea sec la telefoane, mereu prins, mereu sunt ocupat. Era clar: aştepta să cedeze, să accepte apartamentul.
Ion n-a cedat a umplut curtea cu bufete, dulapuri, şlefuit, lăcuit, scos la soare. Ana îl asista cu plăcere. Nu-i păsa ce crede fiul.
Într-o seară, telefonul a sunat. Ana a răspuns.
Mamă, salut. Cum sunteţi?
Bine, tu?
Merg, cum să fiu. Vin peste câteva zile. Trebuie să discutăm ceva.
Ce să discutăm?
Îţi spun când vin. Sâmbătă sunt acolo.
Vocea lui părea tensionată. Ea a ştiut: se întâmplă ceva.
Sâmbătă, ploaie mocănească. Ea cocea plăcintă cu varză, privea pe geam. Ion citea iar. Amândoi, un nod în gât ştiau motivul vizitei.
La două, maşina a tras la poartă. Ana l-a întâmpinat cu prosopul pregătit, să nu-l plouă.
Haide repede, te-ai udat leoarcă!
Mersi, mamă, s-a descălţat, s-a strecurat la masă, a salutat sec.
Ce negrăbit?
Am reflectat şi am decis: am găsit cumpărător pentru casă. Preţ bun. Luaţi o garsonieră în Iaşi. Cu restul ajutăm Livia la facultate. Toată lumea are de câştigat.
Tăcere. Ana asculta cum ploaia bătea în acoperiş, cum ticăie ceasul. Ion respira sacadat, greu.
Vorbeşti serios? a rostit Ion, cumplit de rar.
Am făcut calculele, grăbi Andrei. Nu se poate continua aşa! În oraş sunteţi lângă mine, vă ajut zilnic. E cel mai bine pentru toată lumea.
Pentru cine? a întrebat Ion sec. Pentru noi sau pentru tine?
Pentru familie, tata! Apropierea contează, nu moştenirea asta cu muşama pe mese.
Tot ai grijă de familie când vrei tu să ne arunci afară?
Nu exagerez! a ridicat vocea. Doar propun ceva logic. N-o să trăiţi o veşnicie. Ce fac dacă vi se face rău?
Nu vrem să fim salvaţi forţat! a izbucnit Ana. Ştim că te îngrijorezi. Dar e casa noastră. Am trăit aici, tu ai crescut aici! Cum să vindem?
Simplu, mamă: te muţi şi trăieşti civilizat, fără hobbyurile astea ieftine.
Ion s-a aşezat la fereastră. S-a uitat afară şi s-a rotit spre Andrei:
Crezi că ai dreptul să decizi pentru noi?
Da, tata. Am dreptul să vă protejez, dacă nu sunteţi capabili să judecaţi obiectiv.
După 40 de ani inginerie, tot eu nu gândesc obiectiv?
Nu eşti cel de ieri, tata. Acum eşti bătrân, nu mai bagă lumea în seamă.
Nu mai sunt cel care rabdă comenzi, a spus Ion, cu glas aspru.
Cei doi erau ca două pietre tari. Şi Ana le vedea încăpăţânarea în oglindă.
Gata, ajunge! Haideţi la masă. Bem ceai, mâncăm şi discutăm fără ţipete.
Andrei s-a aşezat morocănos, Ion la fel. Ana a servit plăcinta cu mâini care tremurau.
Andreiţă, ştiu că te temi să nu păţim ceva. Dar nu suntem singuri. Avem vecini, ne ajutăm, Sandu e mereu aici, Tamara peste drum.
Vecini… nişte pensionari şi ei, abia îşi poartă traiul.
Chemăm salvarea, ca peste tot.
Şi dacă nu ajunge la timp?
Dacă e să fie, e să fie. Nu poţi trăi temându-te de moarte.
Andrei strângea pumnii. Ana vedea cum i se plimbă fălcile.
Nu pricepeţi realitatea. Voi v-aţi blocat în iluzia voastră unde totul e perfect. Dar eu văd cum îmbătrâniţi şi nu vreau într-o zi să nu vă mai găsesc…
N-a dus fraza la capăt. S-a tras la fereastră. Ana dintr-odată l-a compătimit. Nu dorea control sau bani, ci îi era realmente frică să nu-i piardă.
Dragul mamei, nu muri nimeni. Avem planuri de viitor. Tata vrea să repare bufetul, eu vreau să plantez trandafiri. Nu te consuma.
Toată lumea are planuri. Şi apoi gata…
La oraş nu e diferit. Soarta nu se controlează.
Andrei a izbucnit:
De ce nu înţelegeţi că vreau să vă fie bine? Că nu vreau să vă pierd? Şi totuşi, mă faceţi să mă simt vinovat!
Nu e vina ta. E viaţa noastră, şi atât.
Nu pricep. Sunteţi egoişti! Gândiţi doar la scaunele şi dulapurile voastre, nu la cât mă frământ eu.
Să aruncăm la coş totul, numai să fie bine copilului? Ion, cu un glas de gheaţă. Asta-i grija ta?
Andrei palid, strângea din maxilar, întorcându-se spre uşă.
Faceţi ce vreţi. Dacă păţiţi ceva, nu mă sunaţi.
Andreiuţo! Dar uşa s-a trântit.
Ana a ieşit fugă după el, în ploaie.
Andrei! Stai o clipă, băiete!
Maşina a demarat. Ploaia juca pe umerii ei. Ion a tras-o înapoi.
Nu răci, Nuţi, îmbracă-te uscată.
În dormitor, Ana plângea până i s-a uscat sufletul. Ion o ţinea de umeri:
Lasă, dragă. O să-i treacă.
Nu-i trece, Ion. Nu o să ne ierte. Gata, s-a terminat.
E fiul nostru, a zis el surd, dar nu putem trăi după cum vrea el. Am muri înainte de vreme, dacă ne-am lăsa.
A fost linişte. O lună de zile Andrei nu a sunat. Ana încerca, dar răspunsurile erau tot mai reci. Simțea ruptura.
Într-o dimineaţă, Ion a găsit şopronul gol. Scaunul proaspăt restaurat dispăruse. Ana bănuia cine e vinovatul.
Andrei, a rostit.
Ion şi-a dat seama. A luat telefonul, a sunat.
Da? voce neutra.
Unde e scaunul?
Care scaun, tata?
Ştii tu. Ăla restaurat de mine.
L-am dus la gunoi. Data trecută, cât aţi fost la grădină.
Tăcere. Ana îşi acoperea gura să nu ţipe. Ion palid.
De ce-ai făcut asta? abia şoptit.
Ce trebuia să faceţi voi. Gata cu prostiile astea.
Era scaunul mamei mele, a izbucnit el cu glas frânt. Amintirea mea cea mai dragă.
N-am ştiut…
Nici n-ai întrebat, Ion tăios. Ai aruncat peste gard, n-ai întrebat. Ai depăşit orice limită. Să nu te mai prind pe aici. Nu mai am fiu!
Tată, hai să nu…
Ion a închis telefonul şi a ieşit. Ana, rămasă privind în gol, auzea în continuare vocea fiului:
Mamă? Spune ceva, mamă…
A luat telefonul.
Andrei, nu aşa se face. Nu cu forţa.
Mamă, nu ştiam că-i scaunul bunicii…
Chiar şi aşa, nu era al tău să-l arunci. Ai trecut linia, Andrei.
Mamă, am vrut doar să vă demonstrez…
Să demonstrezi că pui piciorul pe grumazul nostru?
A închis telefonul. Nimic nu mai putea fi spus.
Paralizată, zilele s-au scurs. Mai suna Andrei, apoi tot mai rar. Ana a încercat să se împace, dar Ion nu a cedat deloc:
Poate să-şi ceară scuze de o mie de ori, afirma tăios. A trecut linia care nu se iartă.
Dar e băiatul nostru, Ion
A fost, a răspuns el pe nas.
Se scursese o vară întreagă. Odată, la poartă, Tamara, vecina, s-a oprit la o cafea.
Ce faceţi aici? De fiul nu mai spuneţi nimic?
Ana a oftat.
S-a supărat pe mobilele noastre. Nu înţelege, Tamara.
Tinerii de azi, a clătinat bătrâna. N-au habar. Cică bătrâneţea e când stai pe bancă la soare, aştepţi să mori. Mai avem treabă pe aici, cea mai bună treabă!
Ana a simţit, pentru prima dată, că îi dă dreptate. Şi-a spus hotărâtă: “Trăim după sufletul nostru.” Ion i-a strâns mâna, aprobator.
Toamna, Ana a restaurat o toaletă veche din mahala, carată ca întotdeauna cu Sandu. Ion s-a bosumflat, dar a pus mâna la treabă până la urmă. O lucrare reuşită, aşezată în dormitor, a dat întregii case ceva din strălucirea de odinioară.
Telul sună în amurg. Ana răspunde absentă.
Mamă, sunt Oana. Andrei e la spital.
Pământul i s-a răcit sub picioare.
Ce-a păţit?
Accident… Un camion i-a ieşit în faţă, e la reanimare. Vă rog, veniţi.
Ana îi spune lui Ion. El, rigid, cu umerii drepţi: “Du-te. Dacă simţi.”
Ajunsă la spital, Oana plângea de te rupea.
Întreba de voi. Şi de tata mai ales.
Se face bine?
Doctorii zic că da. Dar suferă tare că nu vă poate spune în faţă…
Dimineaţa, după vizită, Andrei cu mâna în ghips, faţa palidă.
Mamă, iartă-mă.
Nu vorbi acum. Doar odihneşte-te.
Să-i spui lui tata că-mi pare rău cu toată inima.
Aşa a fost fiecare zi. Andrei implora iertare, promitea că învaţă, că va repara. Ana l-a privit cu înţelegere, deşi ştia că Ion nu i-ar lăsa uşa deschisă prea curând.
Când s-a întors acasă, Ion a întâmpinat-o pe prispă, tăcut. Au stat amândoi la masă, Ana i-a povestit cum Andrei şi-a recunoscut greşeala, cât a plâns, cum a jurat că va schimba tot.
Ce vrei de la mine? întreabă Ion.
Să îl ierţi, Ion. E băiatul nostru. Nu putem trăi străini de el.
Eu nu mă cert cu el, nu vorbesc nici cu cuvântul. Dacă vrea să repare, s-o facă cu fapte, nu cu lacrimi.
Cum adică?
Să vadă el.
A plecat la şopron. Ana a rămas cu necazul, ştiind că va dura, că a rămas o rană adâncă.
Iarna a trecut grea. Andrei telefona rar şi stângaci. Ana nu-i pomenea lui Ion că fiul tot întreba şi dorea să se vadă.
Primăvara, Ana iese dimineaţă la poartă. Maşină. Andrei, cu câţiva tineri, coboară cu grijă un obiect masiv împachetat.
Andreiţă? Ce faci?
Am adus ceva pentru tata.
Au pus pe iarbă un scaun cu picioare sculptate, aproape identic cu cel vechi, reparat cu migală, lustruit.
Am muncit la el trei luni. Am învăţat la atelier de restaurare. Nu e acela, dar îmi pare rău pentru celălalt. Măcar să vadă tata că pot preţui ce face.
Ana l-a îmbrăţişat şi l-a trimis în şopron la Ion.
Ion lucra la masă. A intrat Andrei, l-a salutat şi i-a pus scaunul la picioare:
L-am făcut pentru tine, tata. Sper doar să-ţi arăt că am priceput. Că nu-i orice prostie, ci artă şi amintire.
Ion l-a privit în ochi, s-a apropiat, a trecut palma pe sculpturi.
Ai muncit bine. Lacul stă bine. Picioarele-s drepte.
Mă ierţi?
Vedem, a răspuns, nici da, nici nu.
Ana, de pe prag, și-a șters lacrimile. A știut: nu se va sfârși conflictul, dar poate începe vindecarea.
Andrei a plecat, scaunul a rămas. Ion l-a privit mult timp, apoi a spus Anei:
A muncit, Nuţi, a muncit.
A înţeles.
Asta contează.
Să mai vină, dar fără porunci şi critici.
Stabilit!
Pe prispă, la ceaiul de seară, Ion i-a spus:
Mâine ne apucăm de comoda găsită luna trecută.
Începe, Ioane. Vin şi eu.
Şi-au strâns mâinile, au privit apusul. Viaţa mergea mai departe chiar şi cu răni. Căci doar aşa rămâi viu: când nu permiţi ca cineva să decidă cât valorezi după o vârstă.
Şi nu, nu erau gunoaiele nimănui. Erau Ana şi Ion Petrescu, echipă, viaţă întreagă. Iar pentru ei, asta era tot.
