Noi stăm aici până la vară! cum am dat afară neamurile tupeiste ale soțului și am schimbat yala.
Soneria interfonului nu doar că a sunat, a urlat, cerând parcă lumina ochilor mei. Priveam ceasul: șapte dimineața, sâmbătă. Singura mea zi în care plănuiam să nu mă trezesc până la prânz după finalul raportului trimestrial și să nu am casa plină de musafiri. Pe ecran a apărut fața cumnatei. Dorina, sora lui Marian, arăta de parcă ar fi pornit cu furci și topoare să dea jos pe cineva de pe tron, iar după ea se profilau trei creștete ciufulite, una mai supărată ca alta.
Marian! am strigat, fără să ridic receptorul. Neamurile tale sunt la ușă. Descurcă-te.
Soțul meu s-a rostogolit din dormitor, trăgând pe el niște pantaloni de trening greșiți. Știa: când aud tonul ăsta, nivelul meu de răbdare cu familia lui a săpat groapa proprie. Pe când îngâna el ceva la interfon, eu deja eram în hol, brațele încrucișate. Apartamentul meu regulile mele. Pe această trei camere ultracentrală am plătit patru ani rate la bancă, muncind până la epuizare. Ultimul lucru dorit: oameni străini făcându-și veacul pe aici.
Ușa s-a deschis hârtăit, și în coridorul meu curat, înmiresmat de un difuzor scump, a năvălit trupa. Dorina, cu gențile pline și niciun bună ziua, m-a dat la o parte cu șoldul, ca pe un taburet uitat pe drum.
Vai, Doamne, am ajuns, în sfârșit! a răsuflat ea greu, aruncând bagajele direct pe gresia italiană. Cătălina, de ce stai ca veverița în ușă? Pune de ceai, că pruncii-s morți de foame de pe drum.
Dorina, i-am zis, cu vocea tăioasă, iar Marian băga capul printre umeri. Ce se întâmplă aici?
Nu v-a zis Marian? a făcut ochii mari, jucând teatrul adio prostie. Avem renovare! Capitală! Schimbăm țevi, dăm jos parchetul Nu se poate trăi. Venim la voi o săptămână. Oricum aveți spațiu cu duiumul. Ce atâta loc gol?
Am privit la Marian. El studia tavanul, probabil calculând când și unde îi vine scadența.
Marian?
Cătă, te rog… și-a scăpat glasul el. E sora mea. Unde să stea ea cu copiii în praf de șantier? Numai o săptămână… jur.
Doar o săptămână, am repetat, răspicat. Mâncare: de la voi. Copiii nu aleargă prin casă, nu puneți mâna pe pereți, iar la biroul meu nu vă apropiați la mai puțin de un metru. După zece, liniște de mormânt.
Dorina a dat ochii peste cap:
Să te tot ții, Cătălina. Parcă ești gardian la pușcărie. Bine, am înțeles, unde dormim? Sper că nu pe podea, ca ultimii sărmani.
Așa a început iadul. Acel o săptămână s-a lungit la două. Apoi trei. Apartamentul pe care-l lustruiam cot la cot cu designerul devenea o cocină. În hol, grămezi de încălțăminte murdară mă așteptau la fiecare pas. În bucătărie haos: pete de ulei pe blatul de piatră compozită, firimituri peste tot, băltoace lipicioase. Dorina domnea ca o boieroaică, nu ca un musafir.
Cătă, da ce-i cu frigiderul gol? a bombănit într-o seară, holbându-se la rafturile goale. Copiii vor iaurturi, și noi cu Marian am mânca ceva carne. Că doar tu câștigi bine, ai putea să te gândești la familie.
Ai card, ai supermarket, am zis, fără să dezlipesc ochii de laptop. Livrare la ușă, non-stop.
Ce zgârcită! a mormăit, trântind ușa frigiderului. În groapă nu iei nimic cu tine, ține minte!
Dar nici asta nu a fost picătura. Într-o zi, m-am întors mai devreme de la serviciu și mi-am găsit nepoții în dormitor. Cel mare sărea pe patul cu saltea ortopedică, cât o aripă de avion, iar cea mică cea mică picta pe perete. Cu rujul meu preferat. Tom Ford. Colecție limitată.
AFARĂ! am zbierat atât de tare încât copiii s-au împrăștiat precum vrăbiile.
Pe zgomot a dat buzna și Dorina. Când a văzut desenele și rujul rupt, a întins brațele:
Hai, mă lași! Sunt copii! E doar o dungă pe perete, stai liniștită. Rujul ăla? O bucățică de ceară. Îți iei altul, nu s-a năruit lumea. Apropo, cred că stăm până la vară, nu se termină renovarea. Echipa: niște betivi. Oricum vouă vă e pustiu aici, măcar cu noi e animație!
Marian stătea mut ca un bibelou. Zero reacție.
N-am zis nimic. M-am retras în baie să nu fac vreo crimă pe loc. Trebuia să mă adun.
Seara, Dorina a intrat la duș, lăsând telefonul pe masa din bucătărie. Ecranul s-a aprins, notifiarea a rămas afișată mare. N-am obiceiul să cotrobăiesc, dar literele erau uriașe: mesaj de la Mariana Chirie:
Dorina, ți-am virat banii pentru luna viitoare. Chiriașii sunt încântați, întrebau dacă se poate prelungi până în august?
Urma și o notificare de bancă: Cont alimentat: +18.000 lei.
Atunci ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu exista nicio renovare. Fata asta, cu tot cu copiii ei, își subînchiriase garsoniera pe lună și venise aici să facă economie, cu masa, cazarea și utilitățile mele. Afacere genială… Pe spinarea mea.
Am fotografiat ecranul. Nu-mi tremurau mâinile. Din contră, o claritate tranșantă mi-a pătruns mintea.
Marian, vino un pic în bucătărie! i-am zis.
Când a apărut, i-am arătat poza. A citit, s-a roșit și-apoi s-a făcut alb.
Cătă, poate e o greșeală…
Greșeala e că încă nu i-ai dat afară, i-am spus calm. Ai de ales. Mâine la prânz să nu mai fie aici, sau nu mai ești nici tu. Toată armata voastră, afară cu circ cu tot.
Dar unde se duc?
Nu mă interesează. Sub pod, la hotel la Codru, dacă au bani.
A doua zi, Dorina a anunțat senină că merge la cumpărături puseseră ochii pe niște cizme superbe (din banii de chirie, evident). Copiii i i-a lăsat cu generozitate lui Marian, care și-a luat liber special.
Am așteptat să închidă ușa.
Marian, ia copiii și plecați la parc. Departe!
De ce?
Pentru că acum vin să dezinfectez casa de paraziți.
Când a plecat Marian cu pruncii, am scos telefonul. Primul apel: la serviciul de schimbat yale. Al doilea: la poliție.
Jocul de-a gazda bună s-a încheiat. Începea curățenia.
Poate totuși e o greșeală… auzeam ecoul cuvintelor lui Marian care mi-au bântuit mintea când urmăream meseriașul bătând cu mâna puternică pe broscoiul ușii.
Nicio greșeală. Doar calcul rece.
Mecanic robust, pe antebraț cu tatuaj dac, mi-a dat verdictul rapid:
Ușa-i zdravănă. Dar iala pe care ați pus-o… greu să mai dea cineva de cap fără polizor.
Fix ce-mi trebuie. Siguranță să am.
L-am plătit binișor îi ajungea de un prânz la La Castel, dar liniștea n-are preț. Am trecut la lucruri. Fără milă: saci negri, stivuiți pe 120 de litri, cu tot harnașamentul Dorinei sutiene, haine de copii, jucării peste tot. N-am sortat, am îndesat. Cosmeticele din baie le-am răsturnat toate la grămadă.
În patruzeci de minute, pe palier stătea o movilă de cinci saci dolofani și două trollere.
Când a sosit polițistul de sector, eram la ușă cu actele pregătite.
Bună ziua, domnule agent, i-am înmânat extrasul de carte funciară și buletinul. Proprietarul eu. Înregistrată aici doar eu. O să apară niște persoane care NU locuiesc legal aici, nu au niciun drept. Vă rog să notați încercarea de pătrundere abuzivă.
Tânărul polițist, obosit de viață, a foit documentele.
Rude?
Foste, am zâmbit. La noi conflictul de succesiune a trecut la faza agresivă.
Dorina a sosit după o oră. Ieşea din lift cu pungile de la MallDova, zâmbind satisfăcută. Zâmbetul i-a înghețat când a văzut sacii și pe mine la ușă, alături de polițist.
Asta ce e? a țipat, arătând spre lucruri. Cătălina, eşti nebună? Alea-s lucrurile mele!
Corect, am răspuns, brațele încrucișate. Lucrurile tale. Ia-le și dispari. Hotelul s-a închis.
A încercat să forțeze ușa, dar polițistul i-a tăiat calea.
Doamnă, aveți vreo înregistrare aici?
Eu sunt sora soțului! Sunt oaspete! s-a întors spre mine, făcându-se bordură. Ce naiba faci? Unde e Marian? Sun acum, las că vezi tu tu!
Sună, am dat din cap. Dar nu-ți va răspunde. Explică acum copiilor tăi de ce mama lor e așa descurcăreață.
A sunat. Bip, bip, bip nicio șansă. Marian probabil și-a găsit coloana vertebrală de teamă de împărțit totul la divorț.
N-ai dreptul! a strigat Dorina, trântind pungile. Din una a căzut cutia cu pantofii cei noi. Noi avem renovare! N-avem unde merge! Am copii!
Nu minți, am pășit spre ea, privindu-i între sprâncene. Salutări Mariei. Să vedem, îți prelungesc chiria până în august sau trebuie să dai afară omenește?
Dorina a înlemnit, gura căscată ca la dentist.
De unde…?
Să setezi parola la telefon, businesswoman. O lună gratis aici, pe banii mei, mi-ai mâncat nervii și tot ce aveam în casă. Să faci bani de mașină. Bravo, spirit antreprenorial. Acum ascultă aici.
Vocea mi-a devenit joasă, fiecare cuvânt răsunând ca o lovitură pe scara blocului:
Iei sacii ăștia și pleci. Dacă te mai văd sau pe progeniturile tale la mai puțin de un km de bloc, trimit hârtie la Fisc. Chirie fără contract, evaziune! Poliția va fi curioasă ce se ascunde prin saci am un inel de aur lipsă! Să vezi ce frumos apare în raport, dacă-ți controlează bagajele.
Inelul era bine-mersi în seif, dar Dorina nu știa. S-a făcut albă ca varul.
Ești o bestie, Cătălina… Dumnezeu să te judece.
Dumnezeu are treabă, am tăiat scurt. Eu am casa liberă. Și liniște.
S-a chinuit să ridice sacii, sunând după taxi cu mâinile tremurând. Polițistul privea scena plictisit, ușurat că n-are protocol de scris.
Când s-au închis ușile liftului, cu tot talciocul Dorinei și speranțele ei, m-am întors spre polițist.
Mulțumesc de ajutor.
Pentru nimic, a chicotit. Mai bine schimbați numai yalele de la început!
Am închis ușa. S-a auzit clinchetul metalic al noii yale dens, sigur. Un vag miros de clor: curățătorii ajunseseră la dormitor.
Marian a venit seara, singur. Copiii i i-a dat Dorinei când o ajuta să urce bagajele în taxi. A pășit timid, studiind locul, ca și cum s-ar fi așteptat să sar din umbră.
Cătă a plecat.
Știu.
A urlat de tot despre tine
Nu mă interesează ce behăie șobolanii când îi dai afară de pe vapor.
Stăteam la bucătărie, beam cafeaua preferată din cana mea intactă. Pe perete nu mai erau picturi cu ruj totul spălat. În frigider, doar ce pusesem eu.
Știai de chirie? am întrebat încet, fără să-l privesc.
Nu! Pe cuvânt, Cătă! Dacă știam
Dacă știai tăceai, am constatat simplu. Ascultă la mine, Marian. E ultima dată. Încă un circ de la neamuri și bagajele tale stau lângă ale lor. Ai priceput?
A dat din cap, rapid și speriat. Știa că nu glumesc.
Am sorbit din cafea.
Era perfectă.
Fierbinte, tare și, mai ales, băută în tăcerea profundă a propriului apartament.
Coroana nu mă strânge. Mi-e turnată pe cap.
