Noapte, femeie, motan și frigider
Nu te mai uita la mine așa!
Cornelia i-a aruncat o privire aprigă motanului, la fel de serioasă cum o putea ea face. Chiar și sprânceana i s-a ridicat amenințător, deși mama îi interzisese mereu asemenea figuri în copilărie. Avea Cornelia niște sprâncene dese, unite aproape de la o tâmplă la alta, mostenite de la tată-său, dar tare și le-ar fi dorit cum le avea mama: subțiri, arcuite elegant, smulse cu mare grijă și deloc intimidante.
Oricum, de mult și-a aranjat sprâncenele cum îi plăcea ei, iar anii zburau, nu mai era copil de mult. Motanul, evident, știa toate astea și nu se mai sinchiseau de amenințările stăpânei. Stătea pe pervaz, ochii verzi, cu pupile lucioase și misterioase, urmăreau mișcările Corneliei, dând uneori o lumină ciudată când lampa slabă din hol pătrundea în bucătărie. Lăsase ușa crăpată, să pară că s-ar putea retrage oricând, ușor legănată de curent. Dar ușa nu voia să se închidă complet și să o desprindă de realitate, ci tocmai de aia Cornelia se supăra pe ea. Voia să se audă pocnetul ăla hotărât, după care să simtă cu adevărat că are dreptul să deschidă… frigiderul.
Cornelia s-a foiat pe gresia rece, lipită de perete de vreo oră bună, și iar a rămas cu ochii țintă pe frigider, de parcă i-ar fi cerut imperios să i se predea.
Desigur, știa la virgulă ce se ascundea pe rafturile alea curățate de ea până luciau. Tot Cornelia făcea cumpărăturile în casă, prilej de glume din partea soțului ei.
Cornelia, de ce ai luat capere? Cine mănâncă, fată, astea la noi? chicotea Andrei, jucându-se cu borcănelul.
Îs bune!
Mă rog… inventează tu ceva să le mâncăm, dar să nu ne chinui.
Și Cornelia inventa. Scotea din pălărie un preparat ciudățel, pentru că oricum nu se putea ține de rețete, și la început familia ridica din sprâncene, apoi termina tot ce era pe masă și mai cerea și supliment.
Toată lumea, mai puțin Cornelia.
Nu putea să mănânce ce gătea. Pur și simplu nu-i ieșea! Bucuria gătitului era maximă, o motiva și o inspira, dar când minunea ajungea pe masă, simțea cum năvălește o bătrână necunoscută din neamuri uitate care o cicălea și mormăia pe sub mustață, îi arunca un rânjet știrb și o lăsa, în cele din urmă, flămândă și fără chef de propria mâncare.
Cornelia încerca să-și ostoiască seara ciudată cu ceva dulce sau rapid. Criteriul principal era să nu trebuiască gătit. Salamul și brânza, cornuri, napolitane, biscuiți (uneori chiar biscuiții fiului cel mic, furați cu jumătate de vină, convinăndu-se că un biscuit de copil e sănătos nu?). Își spunea mereu că așa își apără sănătatea.
Dar sănătatea deloc nu îi prisosea.
Nu era plinuță, navea când să se pună pe ea; avea trei copii, soț, motan și casă, toți mereu cu ochii pe ea să le fie mamă, soție, doctor. Și încă avea proiecte la muncă, pe care sincer chiar le mai iubea, cât o lăsau să se dedice familiei.
De plâns, nu se plângea, pentru că așa învățase de la mama:
Ține-te, fată bună, o să-ți treacă!
Dacă se simțea rău, mama venea cu veșnicul ei ritual:
Ce inventezi, dragă? N-ai febră! Ia un ceai cu miere și la somn! O să-ți fie bine singură!
Magia replicii mamei a tot răsunat în viața Corneliei, dar n-a priceput cât de toxică era decât târziu. După primul copil, nu și-a ascultat corpul. La al doilea, tot cu greu se trezea la urletele de bebeluș, dar nu-i spunea nimic lui Andrei.
Ce mamă aș fi dacă nu mi-aș îngriji copilul?!
Andrei a înțeles însă singur.
Corne, lasă, că rezolvăm noi băieții. Tu dormi, că ai nevoie!
Cornelia adormea greu și se trezea și mai epuizată, chinuită de vină: Ce femeie e ea, dacă nu folosește la nimic?
Dacă s-ar fi întrebat măcar o dată de unde îi venea sentimentul ăsta de vinovăție, ar fi priceput: cum să fii mulțumit când copilăria ți se spune mereu tu ești altfel, nu ești ca lumea? De la mama și de la bunica tot audea.
Cornelia, stai dreaptă, nu te strâmba ca un bec de ceapă! Ridică pieptul! Ce copil e ăsta, Ana, nu vezi? Are spatele strâmb! zicea bunica Paraschiva, mamei.
Și ce să-i fac, mama, ăsta e copilul meu! Mănâncă mereu, trebuie să îi ascund mâncarea! Nu vezi că nici dacă o pedepsesc nu renunță?!
Fetița Cornelia, cât o mogâldeață, stătea dreaptă, lacrimile îi picau în supă, se temea și de umbra ei.
De ce cultul ăsta al siluetei în familie, Cornelia a înțeles abia prin liceu. Când și-a găsit albumele vechi cu poze, chipul mamei i s-a dezvăluit ca fiind rotunjor, cu problemele ei Așa cum era și ea. De ce mama nu se înțelegea pe sine și nu o accepta nici pe Cornelia?
Uite la tine, cine te ia de nevastă așa? Noroc că m-am pus eu pe dietă Toată casa a fost pe regim!
Mamă, bunicul când a plecat?
Ce tot întrebi prostii? Nu are legătură!
Mamă, cum să nu înțelegi un om după atâția ani?
Gata! Fă-ți de lucru!
Știa deja ce treabă să-și găsească: adidași vechi și fuguța pe stadion. Dacă era lumină și băieții jucau fotbal, stătea pe bancă la umbra teiului și medita îndelung. Doar când venea noaptea, se ridica și alerga câteva ture, certându-se pentru lene. Din gânduri multe, Cornelia înțelese: dacă oricum nu e frumoasă, măcar să fie bună la ceva! Să aibă oamenii nevoie de ea, nu se va mai uita nimeni la cum arată.
Mamă, vreau să fiu doctor!
Cu mintea ta? Hm, fă ce vrei Măcar e o meserie respectabilă.
Cornelia a ajuns medic. Bun. Mai tot timpul l-a băgat în învățătură. Mama ofta, dar n-a mai insistat, avea grijă de bunica bolnavă.
Nu găsește bărbat! Doar cu burta-n carte! Trebuie s-o ajutăm!
Și-a apărut pe capul Corneliei o babă-samsar, o pețitoare micuță, grăbită și agitată, care a găsit rapid alesul.
Aveți o fată ca o piersică, domnule! a lăudat-o pe Cornelia.
Ea: Cine, eu? Hai să fim serioși… Problemele nu dispăruseră, doar figura se mai subțiase. Dar, de la frumoasă până la pețibilă, cale lungă!
Pretendentul era mai scund, stângaci, ofticos, nu știa ce să facă cu mâinile. Cornelia, om cumsecade, și-a ținut masca și n-a supărat pe nimeni, idee de cât s-au chinuit ai ei să-i găsească noroc.
La prima întâlnire a întârziat grav, prinsă cu un examen. A ajuns gâfâind la cafenea, pretendentul nu mai era, doar nota de la chelner:
Nu mă mai căuta!
Cornelia a izbucnit râzând. Chiar că i s-a luat o piatră de pe inimă putea, în sfârșit, opri presiunea maică-sii. Asta e, a lăsat-o de la prima întâlnire, nu e sfârșitul lumii. De-acuma, erau chit.
Chelnerul un băiat simpatic, cu zâmbet blând:
Dumneavoastră sunteți Cornelia, nu? Ați primit o scrisoare, dar aș avea o întrebare Vă pot invita la o cafea?
Cum vă cheamă?
Andrei.
Îmi pare rău de acel băiat?
Nu, și nu vă compatimesc! Și stiu unde-i parcul de lângă facultatea de medicină! Ne vedem diseară.
După ce s-au văzut, Cornelia a simțit ca și cum și-ar fi regăsit un suflet pereche vechi amândoi iubeau jazz-ul, urau brânza de vaci și voiau o casă, nu un câine, ci un motan, carieră cu sens, nu doar bani.
Un an și jumătate s-au văzut.
Mama Corneliei, nemaiputând cu nervii:
Andrei nu e pentru tine!
De ce, mamă?
E chelner!
Mamă, știi că e student și lucrează să se întrețină. Ce e rău în asta?
Are mama bolnavă și o soră mică.
Păi tocmai, e responsabil! O să ne fie bine!
Nunta s-a amânat. Mama lui Andrei s-a stins înainte, Cornelia le-a fost alături și fetei, Irinuca, și soțului.
Căsătoria s-a făcut discret, doar cu Irinuca martor.
Acum ești și tu din familia noastră? a întrebat fetea, lucidă.
Ești, Irinuca.
Asta-i bine.
Soacra Corneliei i-a mulțumit din suflet:
Mulțumesc pentru Irinuca și pentru băiatul meu Să nu-ți pară povară viața noastră. Doamne-ajută!
Mama Corneliei, când află:
Cum adică, fără nuntă, fără să mă anunți?! Așa copil ai crescut?! O să te doară, ai să vezi!
Cornelia a încercat ani buni să-și repare relația cu mama, dar discuțiile nu duceau nicăieri.
Până într-o zi
Mama, ai decât un copil, nu?
Ce întrebare-i asta?
Nu pricep de ce mă pierzi și pe mine. Pentru ce mă iubești așa rece?
Ana a izbucnit în plâns, lucru nemaivăzut.
Te iubesc, fată! Dar așa am fost învățată. Să nu arăt, să fiu serioasă, să nu răsfăț, să cresc copil ca adult. Și, uite, de frică să nu-ți fac rău, te-am pierdut
Cuvintele astea au urmărit-o pe Cornelia. Avea mereu teamă că nu-și alintă destul copiii, deși toți trei și Irinuca veneau cu tot ce-i durea la ea, cereau sfat și tandrețe. Totuși, avea un gol nespus și-i era teamă să nu greșească cum greșise mama ei.
Andrei simțea frământarea, încerca să ajute, dar Cornelia insista să se descurce singură. Așa ajunsese să-și petreacă nopțile pe podeaua rece din bucătărie, între motan și frigider. Doar acolo îi mergea mintea limpede.
Analiza viața, mama, copilăria și realiza că, dacă ar fi putut vorbi mai devreme despre ce simte, n-ar fi crescut o fată prea cuminte, ci una întreagă.
Pe de o parte, era eliberată. Pe alta, îi venea să se mustre pentru cât a stat pe loc să realizeze lucruri clare.
Ușa de la bucătărie a scârțâit. Andrei a intrat fără să zică nimic femeii și motanului, a deschis frigiderul, a scos brânză, roșii și pătrunjel, a făcut un sandviș, a stat lângă Cornelia, a îmbrățișat-o fără cuvinte și i l-a întins.
Hai, mănâncă!
Andreiuț, dacă mai bag la orele astea, nu-mi mai intru în nicio fustă.
Mănâncă! a gustat și el, făcând cu ochiul motanului. Vrei și tu?
Motanul, bineînțeles, n-a protestat. A luat bucata de brânză și s-a tolănit la Cornelia în poală.
Știi că te iubesc, nu? a zâmbit Andrei, privind-o cum mușcă din sandviș. Chiar dacă o să cântărești o tonă mie nu-mi pasă.
Mai spune-mi asta, da?
Dacă promiti că nu te mai ții de frigider noaptea?
Andreiuț!
Ce-am zis? Hai la somn, femeie!
Cornelia a râs, și-a prins mâna de-a lui, s-a ridicat, și când l-a îmbrățișat, a simțit că, deși nu i-a zis tot ce-o apasă, el a înțeles-o doar stând acolo.
Corne?
Mhmm
Nu cumva așteptăm iar un bebe?
Cum de-ai ghicit? s-a mirat Cornelia.
Serios, doar te știu! Ce săptămână?
Trei.
Uraaa! Dar să nu mă trezești pe cei mici!
Motanul îi va conduce până in dormitor, apoi se va întoarce liniștit pe pervaz, mulțumit că, de-acum, nopțile liniștite și calde vor deveni normale. Pentru că viața Corneliei are să se schimbe, dar de fiecare dată când își va pune întrebări, va ști că nu e singură acolo sunt mereu un om bun, copiii și-un motan leal. Iar dragostea merge cu orice mărime.
