Noaptea, femeia, motanul și frigiderul
Nu te mai uita așa la mine!
Catrina i-a aruncat o privire tăioasă motanului, cât de sever a putut. Ba chiar și-a ridicat sprânceana, deși mama mereu o bodogănea când făcea așa. Fiind copil, sprâncenele Cătălinei, groase și unite pe la mijloc, îi confereau un aer de general rus la pensie. Le avea de la tată, dar mereu a visat să semene cu mama a ei avea două linioare firave trase cu penseta, de nu speriau nici măcar pe pisoi.
Evident, sprâncenele au fost dresate demult, iar vârsta nu mai era un secret rușine. Motanul știa asta, deci refuza să reacționeze la privirile războinice ale Catrinei. Trona pe pervaz, scrutându-și stăpâna ca un boier, cu ochiul său verde-fluorescent când becul de pe hol mai proiecta o rază în bucătărie, ochiul ăla părea ba misterios, ba horror. Ușa, lăsată întredeschisă de Catrina (să nu aibă senzația că nu mai poate fugi înapoi la “realitate”), se trântea din când în când din cauza curentului, dar nu voia deloc să se închidă definitiv. Catrina avea un mic oftat, dorindu-și să cadă odată peste ea ușa, să capete astfel un pretext solid de a descuia altă ușiță cea a frigiderului…
Catrina se fâțâia pe lângă perete, pe podeaua rece, unde zăbovea deja de o oră, și hipnotiza frigiderul din priviri.
Normal că știa pe de rost până și numărul de sarmale rămase, după ce l-a spălat cu simț de răspundere. Căci tot ce intra în casa lor, tot ea ducea și cumpăra. Și nu de puține ori bărbatul făcea glume pe seama asta.
Oi fi tu gospodină, Catrino, dar te-ntreb pe bune, de ce-ai luat capere? Cine mănâncă la noi acasă așa ceva? Ce facem cu ele, le plimbam pe pâine sau le băgăm în supă? și zbura borcănelul prin mâinile soțului, la evaluare.
N-am știut să zic nu. Parcă-s bune.
Bravo! Inventăm ceva cu capere să nu ne rămână pe ficat, da?
Așa că inventa. Crea rețete ciudate, pentru că a găti după rețetă era pentru Catrina sport la fel de riscant ca bobul tot timpul ieșea altceva. Familia o privea la început ca pe extratereștri, dar după ce mâncau, băgau cronometru, și nu rămânea nici mieunat pe masă.
Toți mâncau. Mai puțin Catrina.
Ea nu știa pe bune! să guste din ce gătea. Niciodată!
Gătitul îi aducea inspiraţie şi-o stare de bine, dar de cum era gata festinul, se instala blestemul căci nu-i chip să-i spunem logic altfel. Vreo babă de proveniență necunoscută, care n-avea treabă cu Catrina, îi șoptea ceva printre dinți sau-i țâțâia ironic şi, la plecare, îi lăsa gazda lihnită, incapabilă să guste măcar din măreaţa sa creație.
Catrina suferea şi-şi compensa suferinţa cu ceva delicios. Singura condiţie: să nu fie de gătit. Felia de salam, brânză cu lacrimă, cornuleț, biscuiți (pe care îi mai pescuia, cu bună știință pedagogică, din rezerva fiului cel mic). Parcă biscuiții pentru copii semănau cu mâncare sănătoasă, mai reusea să-și liniștească conștiința. Că Catrina îşi apără astfel sănătatea pe asta și-o repeta până își găsea pofta.
La sănătate să nu te uiți prea atent, zicea mama.
Catrina nici nu era grasă. Deloc! Tot ce băga în ea se ducea pe viteză, avea trei copii, soț, motan și casă cu responsabilități fără număr. Şi muncă, pe care o și iubea, dar numai când îi lăsa timp să fie prezentă pentru ai ei.
Oricum, la sănătate nu se plângea. A fost crescută cu: Las că trece de la sine!
Catrino, mai inventezi? Temperatura nu ai, ai? Cum ai măsurat-o? Cu termometrul? Dă-i cu ceai de zmeură și du-te la somn! Trec toate.
Asta era mantra copilăriei ei totul trece de la sine, nu-i loc de dramolete până și o criză de pancreatită ai fi tratat-o cu gem de cătină şi optimism.
Probabil de asta, după primul copil, nu a băgat de seamă micile dereglări din organism. Eh, n-are nimic, trece… Doar n-avea timp!
La al doilea băiat a fost mai greu. Abia se ridica din pat la plânsetele copilului, dar nici atunci nu s-ar fi plâns la bărbat. Ce mamă ești dacă nu-ți poți ridica propriul copil din pat?
Dar soțul îi pricepuse frustrarea instant.
Hai, Catrino, vezi de treabă, hai că mă ocup eu! lua copilul, îi scotea pe ceilalți afară și o lăsa să doarmă. Somn usor, tu ai nevoie.
Catrina dormea ce dormea, dar se scula parcă și mai zdrobită ca înainte, rosă permanent de vina că nu poate duce totul copii, casă, soț. Ce fel de femeie?
Dacă şi-ar fi bătut capul vreodată să înțeleagă de ce atâta autocritică, ar fi descoperit că toată nedreptatea i-a fost injectată de mama și bunica. Tu nu ești ca lumea! răsuna verdictul în suflet.
Catrino, stai dreaptă! Ce-i cu cocoaşa aia, parcă eşti cheia sol! Dreaptă ca pânea, fată! Aneta, spune-i şi tu, că va avea probleme cu sănătatea! se pornea bunica, Lidia.
Mamă, ştiu şi eu, dar degeaba-i spun… Ea îşi vede de ale ei! Fumează şi soarbe cola, ascunde mâncarea, consumă ca şi când mereu i-ar fi frig, de nici nu-i mai ţine pedepsele! Ce să-i faci? Băiată ciudată
Catrina, la cinci ani, cât o mânză, se îndrepta pe scaun, scăpa lacrimi în supă şi nu mai atingea nimic, de frică să nu deranjeze.
Da, era clar, nu e ca lumea…
De unde cultul cu silfide şi slabe, a descoperit abia în adolescenţă, scotocind prin albumele de familie. A ținut minte momentul când a găsit pozele mamei sale: acolo trona o adolescentă cu obraji pufoşi şi bubiţe, la fel ca ea! Deci de ce atâta critică?
Că nu ai văzut tu, Catrino, ce-am tras să mă reglez! Abia am scăpat de bărbat toți suntem cu dietele-n cap în familia noastră.
Mamă, când a plecat tata la bunică?
Ce-i prostia asta? Ei nu s-au înțeles. Nu contează aspectul! Când nu mai este comunicare, nu te ţii cu dinții. Ia, du-te şi fă ceva util!
Ce avea de făcut ştia pantofii de sport îl chemau să facă un tur rapid de stadion, nu prea grăbit, după ce se însera şi dispăreau copiii de pe teren. Tot ce putea să facă era să stea pe banca de sub teiul cel bătrân, să philosophezească încet, până ce stadionul devenea pustiu și apoi să alerge două ture, bombănind în suflet.
După multe reflecții sub tei (analiză profundă, nu glumă!), a ajuns la concluzia: dacă nu-i frumoasă şi nu o s-o ia nimeni, atunci să facă ceva util. Să știți, dacă erai de folos, nu te mai întreba nimeni cum arăţi. Aşa că
Mamă, vreau să fiu doctoriţă!
Cum ți-a venit asta? Ai rezultate, dar nu cred că ţii pasul…
Dar ce am, mamă? Am note bune.
Bine, faci ce vrei. Doctorița nu-i muncă rea
A ajuns medic. Bun.
Timp n-a avut de personal, căci între cursuri și examene, familie și responsabilități, abia dacă avea timp să respire. Mama, vizionând cu oftaturi, zicea: Bine, las-o!”
Până la grija cea mare: Nu și-o găsește om singură! Trebuie să-i căutam bărbat!
Bunica băgă iar bețigașul în roată și, grație eforturilor, în casă a apărut Mătușa Niculina, expertă (de cartier) în potrivit de neveste. De unde, cum, nici în ziua de azi nu se știe. Rapiţă, teleghidată şi vorbăreaţă, biata femeie şi-a făcut treaba ca la carte.
Aveţi o domnișoară minunată! Dulce ca un fruct! Frumoasă, de n-ai treabă cu sortimentele ai noștri din cartier!
Catrina, auzind, aproape s-a înecat cu o măslină imaginară. Frumoasă? Hai, n-o mai aburiți probleme tot avea. Învățase să facă minuni cu pensula și crema verde de la farmacie, dar tot nu se vedea “prințesă”.
Totuși, a venit repede petitorul.
Când l-a văzut prima oară, Catrina abia s-a abținut să nu râdă: scund și zdrăngănit, cu ochii mereu în ladă, emoționat ca înainte de BAC.
N-a vrut să-l jignească, așa că a stat cuminte și-a dat o șansă întâlnirii.
La cafea, reținut. La întâlnire, ea întârziată, el, nervii pe moațe, i-a lăsat o notă la ospătar: Nu mă căuta.
Catrina a chicotit:
Fain! Oricum, nu mă dădeam după tine!
Parcă i-au luat o greutate de pe suflet. Pusă-n fața mamei: Uite, m-a părăsit, acum e clar nu-s bună de maritat după standardele voastre!
Ospătarul, un băietan luminos, i-a zâmbit ca și cum voia să-i spună: Hei, lumea merge înainte!
Doamnă, ce faceți diseară?
Cum vă cheamă?
Călin.
Mă compătimiți?
Nu, de ce aș face-o? serios. Mă găsiți diseară la intrare, la Grădina Publică de lângă facultate.
A acceptat. Au descoperit, la un șpriț de jazz și discuții anti-brânză, că sunt din același aluat. Amândoi visau la motan, nu la câine, și voiau cariere cu sens, nu doar carduri. Vorbeau, de parcă erau două jumătăți rătăcite, reunite la apel selectiv.
Un an s-au plimbat împreună, sub oftaturile mamei Catrinei.
E sub nivelul tău! Nu vezi?
Mamă, muncește la cafenea, dar face facultatea. Ce-i rău să fii ospătar? Mai iei și bacșiș.
Are mamă bolnavă și o soră de crescut! Cine suferă după tine?
Mamă, un om bun nu-i povară! Va avea grijă și de mine…
S-au căsătorit în secret, de nevoie, după ce starea mamei lui Călin s-a agravat. Oficiant, martor la nuntă Iulia, surioara de cinci ani.
Acum suntem familie? a întrebat micuța cu o gravitate de primar.
Da!
Și eu sunt familia voastră?
Da, Iulia, tu prima!
Mama lui Călin a plecat la scurt după nuntă. Catrina a organizat evenimentul, inconsolabilă.
Nu mai doare mama? o întreba Iulia ghemuită.
Nu, pui…
Și nu-i mai faci injecții?
Nu…
Catrina, și ea dărâmată, s-a îngrijorat că n-a avut destul timp să-i mulțumească acestei femei calde, pe cât ar fi vrut.
Abia după toată povestea a aflat mama Catrinei de nuntă. Supărată, nu mai răspundea la telefon.
Pentru ce te-am făcut, dacă nu-mi spui nimic?! Nu-s de decor!
Mamă, trebuia să fiu acolo, te înțeleg, dar n-am avut când să mă gândesc la poze și rochii
O vreme n-a mai vorbit. Catrina mergea la mama, dar, orice făcea, totul curgea ca la SAP sec, fără emoție. A izbucnit, într-o zi, nervoasă:
Mamă, ai și alți copii? Nu? Atunci de ce tatonezi atât să mă pierzi și pe mine?
Reacția mamei a fost neașteptată: a început să plângă cu sughițuri. Catrina, speriată, a căutat valeriană în toată casa. Mama, tremurând, a băut din paharul cu apă:
Te iubesc, Catrina, ești viața mea! Că nu știu să arăt Mama și bunica ta ziceau să nu-ți cocoloșești fata. Dacă la viață va fi greu, să nu sufere ca mine. Poate am greșit. Tu ai crescut de una singură
Vorbele astea au rămas mult timp în capul Catrinei. S-a cutremurat, blestemând ziua în care va repeta greșeala cu copiii ei. Iulia li se lipise de suflet, băieții la fel dar tot timpul avea senzația că nu face suficient.
Călin, văzând că-i macină sufletul, încerca s-o liniștească, dar Catrina considera că problema asta se rezolvă doar la autoanaliză nocturnă.
Așa se face că, noapte de noapte, stătea Catrina pe pardoseala de la bucătărie, în compania motanului și a frigiderului alb-neprihănit, meditând la istoria vieții sale cu ochii la raftul cu prăjituri.
Știa că, dacă ar fi spus ce simțea, poate ar fi stat lucrurile altfel. O fetiță prea bună rămâne cu frica că ratează mereu ceva. Of, de-ar fi vorbit la timp!
Ușa s-a deschis încet. Călin a intrat, a deschis frigiderul, a scos brânză, roșii și pătrunjel. S-a așezat lângă soție, i-a înmânat sandwichul:
Hai, mușcă!
Căline, o să ajung la 100 de kile cu toate gustările astea la miezul nopții.
Mușcă și vezi-ți de treabă! i-a dat bucată și motanului, care a aprobat, torcând forjat.
Eu tot te iubesc, să știi. Și dacă vrei să ajungi la o tonă… oricum nu mă interesează! Dar zi și tu: ce nu merge?
Catrina a ronțăit, s-a cuibărit la gâtul lui și a mângâiat motanul în brațe.
Merge… merge tot bine. Să nu dau pe la XXL, că e fain 46 la 36 de ani!
Și încă ce fain! N-am văzut femeie mai frumoasă!
Spune-mi asta des, bine?
Cu o condiție: nu te mai duci noaptea la frigider.
Căline!
Ce am zis, dragă? Hai la culcare, femeie!
Catrina îi prinde mâna, îl îmbrățișează și îi mulțumește în gând pentru că o înțelege fără să-i ceară explicații. În sinea ei, promite că o să-i povestească într-o zi toate temerile care o bântuie.
Catrina?
Ce vrei, măi?
Să nu cumva să așteptăm încă un copil?
Cum te-ai prins? mirată.
Eh, femeie! Nu te știu de azi, de ieri! Iar la stat cu orele noaptea cu motanul, știu ce e! Câte săptămâni ai?
Trei.
Uraaa! Călin o strânge în brațe, ea îi pune palma pe gură.
Pssst! Dorm copiii!
Motanul îi conduce până la ușa dormitorului, apoi se reîntoarce pe pervaz, ghemuit, ascultând liniștea. Nu va mai dura mult, până ce liniștea va deveni oaspete rar la bucătărie. Catrina va avea alte griji, motanul se va retrage lângă pătuțul care miroase a lapte, și va constata că-i mai cald acolo decât pe faimosul pervaz de lângă frigider…
