Noapte, femeie, motan și frigider
Nu te mai uita așa la mine!
Am privit spre motan cu toată seriozitatea de care eram capabilă. Chiar mi-am ridicat sprânceana, deși mama mi-a interzis mereu să fac asta. Sprâncenele mele dese și unite eram moștenire de la tata, iar asta nu m-a încântat niciodată, pentru că mi-aș fi dorit să le semăn pe ale mamei: subțiri, arcuite, smulse cu grijă. Tare mi-ar fi plăcut să fi avut alt chip! Dar, între timp, am învățat să-mi dau forma dorită sprâncenelor, ba chiar am trecut de mult de vârsta la care trebuia să-mi fac griji pentru ele. Pisicul știa toate detaliile astea, așa că nici nu s-a obosit să reacționeze când l-am fulgerat cu privirea mea aprigă. Stătea cocoțat pe pervaz, privind spre mine cu o uimire amestecată cu dispreț, iar ochiul verde îi licărea fantomatic când lumina de la hol se strecura pe sub ușa ușor crăpată ușă pe care nu o închideam complet, păstrând iluzia unei căi de întoarcere spre realitate.
Eram bosumflată pe ușa aia, voiam să se trântească odată, să-mi dea permisiunea să deschid cealaltă ușă cea a frigiderului…
M-am foit pe podeaua rece, sprijinită de perete, acolo unde stăteam deja de mai mult de o oră, și mi-am ațintit privirea spre frigider, de parcă aș fi încercat să-l hipnotizez.
Știam exact tot ce era pe rafturile strălucitor de curate, pentru că eu făcusem cumpărăturile din casă. Familia mereu glumea pe seama obiceiurilor mele.
Cătălina, cine mănâncă măsline umplute la noi în casă? Tot iei chestii ciudate! Ce facem cu ele?
Sunt bune, o să vezi!
Apoi inventam rețete, niciodată nu reușeam să le urmez întocmai după carte. Mă avântam cu toată ființa în gătit era momentul meu de inspirație, de bucurie adevărată. Dar, cum ajungea prânzul la final, cu mâncarea aburindă pe masă, mă cuprindea ceva ciudat: o bătrânică din amintiri, nu cine știe ce rudă, parcă, șoptea și bombănea, mă boscorodea cu un singur dinte rămas, apoi dispărea, lăsându-mă cu un gol în stomac și fără poftă de propria mea mâncare.
Mă luptam cu asta și încercam să-mi alin necazurile cu ceva bun pe ascuns. Criteriul principal: să nu existe bucătăreală în proces. Salam, cașcaval, covrigi, napolitane, biscuiți pe care mi-i permiteam doar pe furiș, chiar și din pachetul copilului celui mic. Îmi spuneam că acelea, biscuiții pentru copii, sunt totuși mai sănătoase. Măcar așa nu-mi băteam capul cu vina.
Nu, nu eram grasă. Toată energia mi se consuma rapid între trei copii, soț, motan și casă. Toți aveau nevoie de mine mereu. Mai era și serviciul pe care îl respectam, uneori chiar îl iubeam, dacă îmi dădea timp să mă împart la grijile celor dragi.
Nu știu să mă plâng de sănătate, așa m-a învățat mama mea când eram mică: Lasă, Cătălina, trece de la sine! Bea un ceai cu zmeură și culcă-te! Treci, mamă, cum o fi!
Așa am crescut, cu credința că totul trece dacă îl lași în pace.
Poate de asta, după ce am devenit mamă, nu am dat importanță micilor răzvrătiri din corpul meu. Nu-i nimic! Îmi spuneam mereu: se rezolvă singur, n-am timp!
Cu al doilea copil a fost cu totul altă poveste. Mă trezeam greu, epuizată, dar nu voiam să mă plâng la soț. Ce mamă aș fi fost dacă nu mă descurcam?
Dar Emil, bărbatul meu, era atent, nu era nevoie să-i spun.
Hai, tu odihnește-te! Preiau eu tot și pe cel mare, și pe cel mic. Noi ne descurcăm, doar suntem bărbați! Tu, mergi și dormi!
Dormeam cu orele, dar mă trezeam la fel de obosită, vinovată. Ce fel de femeie sunt dacă nu sunt nici folositoare, nici de ajutor cu adevărat?
Dacă m-aș fi gândit mai devreme de unde mi se trage această nesiguranță… Doar că viața m-a crescut cu fata nu e chiar ca celelalte, transmis de la mama și de la bunica.
Să stai dreaptă, nu te hergheli ca o cheie de vioară! Ține spatele, copile! Bunica, Lidia, mereu agitată. Mama, Ana, se văita că nu mă ascult și că mănânc prea mult Eu trebuie să ascund mâncarea, tot timpul rozi ceva! Cum să fie bine?!
Aveam cinci ani, slăbuță ca un pui de pisică, dar trebuia să stau dreaptă și să plâng pe furiș. Mama și bunica aveau dreptate, îmi spuneam. Altfel nu puteam.
Abia mai târziu, adolescentă fiind, când răsfoiam albume vechi, am înțeles. În fotografii, mama rotunjoară, cu aceleași coșuri ca și mine; nicio talie subțire! Am avut un fel de revelație. De ce mama e atât de aspră cu mine, când a fost exact ca mine?
Cine te ia de soție dacă nu pui ordine în tine? Doar nu-ți găsești bărbat dacă nu te educi, dacă nu ții dieta, mi-a spus mama de atâtea ori.
M-am dus la stadion, dar nu alergam; stăteam pe bancă, sub teiul mare, și mă gândeam la toate. Abia când se lăsa seara, alergam câteva ture, certându-mă singură pentru lene.
Singurele concluzii la care am ajuns: dacă nu sunt frumoasă, măcar să fiu de folos cuiva. Atunci nu contează cum arăți, atât timp cât cineva are nevoie de tine pentru ceva ce doar tu știi.
Mamă, vreau să dau la medicină.
Pfff! Cătălina, cu aptitudinile tale!?
Uite, la învățătură stau bine chiar!
Mă rog, tu știi E o meserie cinstită, nu zic nu.
Așa că am devenit medic. Bună la carte, o viață proprie n-am prea avut, deci am profitat și am băgat la cap tot ce am putut.
Mama, ocupată cu boala bunicii, nu s-a mai amestecat multă vreme.
Dar bunica, chiar și bolnavă, a găsit și o nașă pentru mine, o femeie mică, ageră, care n-a stat pe gânduri: Cătălina e o comoară deșteaptă și frumoasă!.
Cine, eu? Frumoasă? Am zâmbit amar. Da, nu mai eram atât de plinuță, fața mi se curățase, dar nu m-aș fi numit niciodată o frumusețe…
Cumva mi-au găsit un pretendent. Prima întâlnire: el stătea stângaci, habar nu avea ce să facă cu mâinile. Eu, politicoasă cum mă învățaseră, am încercat să nu arăt cât eram de stânjenită. Apoi, cafeneaua, eu întârziată ca fata mare, iar când am ajuns, el plecase. Doar o notiță: Nu mă mai căuta.
Am râs cinic: nici nu intenționam…
O povară mi-a dispărut de pe suflet. Aveam, în sfârșit, argument pentru mama: am fost părăsită! Ce să îi mai reproșezi fiicei tale dacă nimeni n-o vrea? O să zici că-i trist, dar de fapt am simțit o ușurare. Ce rost are să fii cu cineva cu care nu vrei să alergi toată viața?
Ospătarul care mi-a dat biletul acela Kiril îl chema. Mi-a zâmbit atât de sincer, că am decis să-i dau o șansă. Și așa a început povestea noastră.
Cu Kiril am potrivit pe toate planurile jazz, drag de pisici, lehamite față de câini, dorința de a face casa noastră un loc frumos și bun, nu doar pentru confort material. Soarta ne-a adus împreună am simțit-o!
Ne-am iubit cât am putut de sincer mai bine de un an, dar mama nu era niciodată mulțumită.
Nu-i de tine, nu vezi?
Ba da, mamă. E și student, doar muncește ca ospătar, ca să-și ajute mama și surioara de cinci ani.
Vezi să nu ți se urce în cap cu tot neamul lui!
Pentru mine faptul că poartă de grijă familie contează mult cu atât mai mult știu că o să aibă grijă și de noi.
Când mama lui Kiril s-a îmbolnăvit rău, am decis fără ezitare: uităm de nuntă, contează doar familia pentru el, pentru Irina, pentru noi toți. Ne-am căsătorit, doar eu, el și Irina, martor unic, la starea civilă. O poveste simplă și duioasă.
Suntem acum o familie? a întrebat Irina cu ochii mari.
Suntem, draga mea, am răspuns, și tu ești cu noi.
Mama lui Kiril mi-a mulțumit din suflet.
Când a plecat, Irina țipa: Acum nu o mai doare nimic, nu-i așa?. Și am plâns cu ea. Rar am întâlnit un suflet atât de bun ca ea.
Mama, aflând post-factum, a făcut o dramă: Pentru asta te-am crescut?. Dar n-am încercat să-i explic nu și-ar fi bătut capul să înțeleagă. Am lăsat-o în pace și relația s-a răcit, aproape ca între necunoscuți. Durerea a rămas nespusă, ca un ecou.
Într-o zi, n-am mai suportat și am întrebat-o direct:
Mamă, de ce tu nu mă iubești?
Răspunsul ei a venit cu lacrimi, lucru rar la mama:
Te iubesc, Cătălina doar că nimeni nu m-a învățat să spun sau să arăt. Am crescut cu ideea că nu trebuie să arăți prea multă emoție, iar tu, fără să-mi dau seama, ai crescut altfel decât aș fi vrut… Acum văd apoi că ai ieșit o femeie bună, peste așteptări, dar îmi e frică să nu te pierd.
A plâns, eu am consolat-o, dar nu mi-a trecut. Am trăit cu frica de a nu-mi iubi destul copilul, de a nu da mai mult, de a nu fi suficientă. Îmi era teamă să nu repet greșeala mamei. Iar teama aceasta nu mi-a dat pace.
Kiril, văzându-mă frământată, voia să ajute, dar refuzam să-l implic. Așa m-am pomenit, noapte de noapte, pe podeaua bucătăriei, în compania motanului și a frigiderului, cu gânduri multe și întrebări fără răspuns.
Simțeam că am pierdut ani să ajung să înțeleg chestiuni atât de simple, evident: dacă aș fi vorbit, dacă n-aș fi tăcut atâta timp, poate că azi aș fi avut mai multă încredere în mine.
Am fixat din nou frigiderul, alături de motan, până Kiril a intrat, a luat niște cașcaval, roșii și pătrunjel, a făcut două sandvișuri și s-a așezat lângă mine.
Ia, mușcă!
O să nu mai am nicio fustă bună dacă mănânc iar la miez de noapte, am glumit.
Hai, că bine facem! a rânjit Kiril. Motanul, pofticios și el, a primit bucățica lui de cașcaval și s-a tolănit pe genunchii mei.
Te iubesc orice ar fi Poți să te faci cât un vagon, tot te iubesc! zâmbea el ochilor mei. Spune-mi drept, ce te macină?
Mi-am terminat sandwich-ul, mi-am îngropat fața în gropița lui din gât și am mângâiat motanul.
E bine chiar e bine! Dar te rog, nu vreau să ajung la mărimea 50, e suficient 46.
Îți stă minunat! Ești cea mai frumoasă femeie pe care o cunosc…
Să-mi spui mai des asta, bine?
Dacă renunți la plimbările nocturne spre frigider, promit!
Kiril!
Hai la culcare, femeie!
Mă sprijin cu bucurie de brațul lui, el mă cuprinde și mă sărută pe tâmplă, iar eu promit să-i spun tot ce-mi macină sufletul.
Cătă?
Da, măi…
Să vezi, nu cumva mai așteptăm pe cineva micuț?
Cum ți-ai dat seama? întreb mirată.
Of, femeie doar te știu! Și nopțile astea pe lângă frigider le știu deja. Cât ai?
Trei săptămâni.
Ura! Kiril mă îmbrățișează, iar eu îi așez lin palma pe gură.
Taci, să nu trezești copiii!
Motanul ne însoțește până la ușa dormitorului, apoi revine pe pervaz, ascultând liniștea casei. Curând, liniștea asta va deveni normalitate pe bucătărie: când grija de bebeluș îi va lua locul nopților de insomnii la frigider, și motanul va prefera să doarmă la pătuțul proaspăt, mirosind a lapte și copil, decât pe pragul receMotanul se uită la mine cu ochiul lui verde, misterios și jucăuș, de parcă știa toate secretele mele și le păzea sub o labă albă ca norul. Kiril s-a întors, pornind spre pat, iar eu am rămas un moment pe loc, cu palma pe burta mea încă plată, dar plină de promisiuni.
Dincolo de uși și pereți, copiii dormeau liniștiți. Am respirat adânc, simțind, pentru prima dată după multă vreme, liniștea care mi se așeza între sprâncene, în suflet și în oase. În casă mirosea a pâine caldă, a cașcaval proaspăt și a iertare. Mi-am îngăduit un zâmbet larg, fără teamă, fără regrete.
Și am pornit spre dormitor, urmată de motan, știind că, indiferent cât de greu ar fi să te împarți între iubit, copii, trecut și vise, întotdeauna mai este loc pentru încă o poveste. Poate și pentru o felie de cașcaval la miezul nopțiidar, mai ales, pentru iubire spusă cu glas tare, simplu, azi.
Am închis ușa încet de data asta complet și, în sfârșit, mi-am permis să simt: eram destul. Mai mult decât oricând, chiar.
