Părinții noștri, Andrei și Cristina, și-au destrămat căsnicia exact în clipa în care eu și fratele meu, Victor, ne-am pus bazele propriilor vieți – am întemeiat familii, am adus pe lume copii, ne-am câștigat existența singuri și am pornit pe drumul independenței în liniștitele văi ale Munților Apuseni.
Cât îmi pot aminti, casa lor din Cluj n-a fost niciodată un refugiu al păcii. Certuri zgomotoase, acuzații usturătoare și confruntări nesfârșite răsunau între pereți. Tulburarea se domolea doar când umbrele nopții se așterneau – poate pentru că oboseala îi copleșea sau poate pentru că întunericul impunea o liniște fragilă.
Se culcau în același pat, dar odată cu zorii, furtuna reizbucnea…
Și apoi a venit aniversarea lor de argint. O masă îmbelșugată, toasturi răsunătoare și fețe luminoase au umplut seara – până când punctul culminant al nopții a lovit ca un trăsnet neașteptat:
– „Vă mulțumim tuturor că sunteți aici, dar mâine punem capăt. Depunem actele de divorț.”
Oaspeții au râs stânjeniți, crezând că e o glumă macabră, dar eu și Victor ne-am privit cu inimi grele, simțind adevărul din spatele cuvintelor. După ce ultimii invitați au plecat, i-am încolțit pe Andrei și Cristina, cu sufletele tremurând de teamă, iar fermitatea lor rece și implacabilă ne-a izbit ca un ciocan.
În dimineața următoare, au năvălit la oficiul stării civile, cu hârtiile de divorț strânse ca pe niște arme. Timp de trei luni chinuitoare, cât procesul se desfășura, i-am implorat – cu genunchii moi și vocile frânte – să se răzgândească, să se întoarcă din pragul prăpastiei. Dar voința lor era de neclintit, un zid de piatră împotriva rugăminților noastre.
Și, ca și cum durerea nu era deja de ajuns, au declanșat o dezmembrare furibundă a vieții lor comune. În timp ce așteptau verdictul final, și-au împărțit averea cu o precizie nemiloasă, certându-se până și pentru cele mai mărunte fleacuri. Lovitura cea mai sfâșietoare a venit când s-au luptat pentru câinele nostru, Bruno – o bătălie crâncenă care s-a sfârșit cu Cristina revendicându-l ca pe o pradă în „victoria” ei.
Dar adevărata groază – dezvăluirea care ne-a înghețat sângele – abia urma să se arate. Nu s-au mulțumit să-și împartă bunurile; au întors cuțitele spre noi, propriii lor copii. Eu, Radu, împreună cu soția și copiii mei, am fost alocați lui Andrei, în timp ce Victor, soția lui și micuțul lor au fost legați de Cristina. Era ca un spectacol grotesc, viețile noastre sfâșiate pentru a le hrăni setea de răzbunare.
Eu și Victor am rămas năuciți, cu mâinile la tâmple în disperare, în timp ce soțiile noastre priveau în tăcere uluită, gesturile lor reflectând nebunia care ne învăluia – și cine le-ar fi putut condamna? Divorțul a trecut ca un uragan – zgomotos, sfâșietor și necruțător – iar când praful s-a așezat, părinții noștri au pecetluit ruptura lor cruntă. Încercările mele de a o contacta pe Cristina se pierd în gol; apelurile lui Victor către Andrei sunt înecate în tăcere. Întâlniri? De neconceput. Legături? Rupte.
Parcă suntem prizonieri într-o dramă de coșmar, zbătându-ne între valurile ostilității părinților noștri, scufundându-ne tot mai adânc în acest mlaștină sufocantă a înstrăinării, fără să întrezărim nicio cale de scăpare din întuneric.
