Nicolae a ajuns în sat pe o ceață lăptoasă, de parcă fiecare casă plutea printre norii albi și dulci, deasupra drumului acoperit cu frunze uscate de nuc. Nu mai avea pe nimeni acolo; părinții se stinseseră demult, rudele împrăștiate prin capitalele străine, iar în sat rămânea doar mătușa lui, Galina, care părea că locuia într-un vis lung și tremurător.
Nicolae deschise poarta veche, care scârțâi ca un acordeon și, deodată, în curte, mătușa Galina apăru din aburi de varză și coajă de măr. Avea un șorț dungat de culoarea cireșelor, iar pe umărul ei stătea motanul Pistruiat, care torcea cu vocea unui motor Dacia obosit.
Dar nici să suni n-ai avut timp, dragul meu? Ce gânduri ai, să mă sperii de dimineață devreme? chicoti ea, îmbrățișându-l ca pe un copil. Dar Maria cu copiii unde-s? I-ai uitat pe undeva între dealuri?
Au rămas la Chișinău, n-au reușit să vină… suspină Nicolae.
Mătușa Galina se fâstâci și puse repede pe masă o farfurie cu mămăligă aburindă, brânză de oi, jumări lucioase și o cană cu vin bătrân, parcă furat direct de sub grindă. După ce ciocniră paharele, Galina trase adânc aer pe nas, lăsând amintirile să plutească printre coarnele boilor desenate pe pereți.
Uite, ce-am găsit în lada aia bătrână, din spatele beciului, pe sub covoare… spuse ea, aproape șoptit, și-i înmână lui Nicolae o hârtie veche, învelită în pânză de borangic.
Nicolae desfăcu foaia, iar cuvintele vechi parcă-i alergau pe sub piele: o adeverință medicală cu ștampilă ovală de la Spitalul Raional Hîncești. Pe cât citea, pe-atât fața lui pierdea culoarea, de parcă bruma i-ar fi intrat direct în sânge.
Ei, nu-ți face griji, dragule încercă Galina să-l liniștească , anii aceștia au trecut ca o răsuflare. Cine știe ce a fost și ce s-a schimbat. Auzi, tu ai crescut doi copii, or fi ei străini, aduși de vânt?
Noaptea aceea, pereții camerei parcă s-au răsturnat. Nicolae nu putea să doarmă, simțea cum gândurile îi fug pe sub tavan, încotro le duce vântul somnului. Pe hârtie, scria limpede: După suferință la șapte ani, pacientul nu va putea avea copii. Scrisoarea era uitată de mama lui, pierdută printre vise și prescuri, iar Nicolae habar n-avea de existența ei.
Poate e o greșeală, se gândea el, de parcă mintea îi era o strachină răsturnată. Cum aș fi putut, altfel, să-mi văd copiii făcând primii pași, eu care am iubit-o mereu pe Maria?
Mama lui se dusese devreme, iar tatăl, firav și trist, adusese în casă o altă femeie. Copil fiind, Nicolae începea tot mai des să adoarmă la Galina, care îi citea basme cu Feți-Frumoși născuți din lacrimi. Ea a fost a doua lui mamă, una plină de răbdare și pâine caldă.
După armată, nu a vrut să se întoarcă în sat; acolo, locurile de muncă erau doar povești, iar cu tatăl nu găsea cuvinte potrivite. S-a angajat ca șofer de autobuz prin Chișinău, locuind într-un cămin cu uși ce scârțâiau așteptând altă poveste. Cu timpul, s-a făcut tirist; drumul era prietenul său, iar când a strâns ceva bani, și-a cumpărat un apartament la etajul trei, de unde vedea viitorul visând peste acoperișuri.
Apoi a întâlnit-o pe Maria. I-a spus că-i poartă copilul, înainte chiar să semneze actele la primărie. Pentru el a fost bucurie, au trăit în armonie, iar trei ani mai târziu au avut un băiat.
Aproape de patruzeci, cu ceva bani adunați în lei moldovenești, a renunțat la tir și a deschis o mică firmă de transport, care încet-încet s-a mărit, aducând un venit decent lunar.
Din curtea mătușii, Nicolae a plecat direct la Chișinău. Parcă pașii îi deveniseră noroi. S-a dus la spital, s-a examinat, și hârtia veche s-a dovedit a fi adevăr acel adevăr care nu i-ar fi trebuit nimănui. A ajuns acasă ca o umbră.
Nicolae, bine ai venit! Mergi la masă? i-a spus Maria, fără să bănuiască tumultul norilor de sub fruntea lui.
Nu răspunse el și puse pe masă hârtia ca pe un strigoi.
Ce-i asta? Maria se izbi de scaun.
O hârtie care spune că n-am putut niciodată să fiu tată, rosti el încet.
Maria a leșinat de uimire, devenind palidă ca pagina goală.
E o greșeală, Nicolae! Nu se poate, ceva nu e în regulă.
Nu mă minți vorbi Nicolae cu o voce spartă. Dacă o faci, nu mă mai vezi niciodată.
Maria îngenunche, cu ochii rotunzi de durere.
Ascultă-mă, te rog. În liceu a fost un băiat care mă curta, apoi, după ce s-a dus cu prietena mea, am rămas cu tine. Când am rămas însărcinată, nu știam dacă ești tu tatăl. M-am măritat cu tine din teamă și iubire, amândouă amestecate ca laptele cu mierea.
Și al doilea copil? încruntă Nicolae.
Lacrimile au început să curgă pe obrajii Mariei.
Tu erai mereu pe drumuri atunci. Și, fără să vreau, m-am întâlnit o dată cu fostul meu coleg… doar o singură dată! De atunci nu l-am mai văzut. Pe tine te-am iubit, dar nu m-am putut ierta niciodată pentru acea noapte.
Când Maria și-a încheiat confesiunea, Nicolae a rămas la masă, sperând că pereții se vor prăbuși și-l vor acoperi.
Nicolae, rămâi, nu mă părăsi! Nu pot respira fără tine, i-a mai șoptit Maria.
Nu, nu pot să te văd… rosti el și ieși, trântind ușa de parcă ieșea dintr-o altă lume.
Mai multe zile nu și-a găsit pacea, muncind de zor la firmă. În weekend s-a întors iar la Galina, noaptea trăind ca într-o cameră fără lumină.
Toată viața, scrum! gândea el privind la tavanul scorojit de vise Ce să fac mai departe, Doamne?
Dimineața, gândurile i se amestecau ca firimiturile în lapte.
Dacă aflam adevărul atunci, nu ajungeam niciodată să am o familie, copii, bucurii mărunte. Cel puțin am cunoscut fericirea. Uneori, e mai bine să nu știi…
Duminica, copiii au venit la el în sat pe sub ploaie măruntă.
Tată, habar n-am ce-ai pățit cu mama, dar ne-ai uitat și pe noi? Nu vrei să ne mai vezi? izbucni fiica, cu mâini aprinse de emoție.
Nu, dragă, pe voi vă iubesc! Cu mama nu mai găsim limba potrivită.
Tată, te rog, întoarce-te! Mama plânge, zi și noapte. Mi-e teamă că nu rezistă, adăugă băiatul.
Uite, să-ți dau o veste bună: o să fiți bunic și bunică, zâmbi fiica, lăcrimând de bucurie.
Nicolae și-a strâns fiica în brațe.
Asta da, veste bună!
Noi plecăm doar cu tine, spuse băiatul hotărât, ajunge să vă certați. Cum să risipești o viață întreagă pentru un adevăr vechi?
Bine, m-ați convins… Hai acasă, copii, zâmbi Nicolae, și pentru prima oară, poarta nu mai scârțâi, ci cânteca.
