Întotdeauna am avut o relație rece cu soția mea și i-am spus asta de nenumărate ori. Nu era vina ei – trăiam acceptabil, dar fără iubire.
Mă numesc Andrei Popescu și locuiesc în Iași, un oraș plin de istorie și tradiție. Nu am iubit-o niciodată pe soția mea, Mihaela, și i-am spus-o de multe ori. Ea nu merita asta – niciodată nu a făcut scene, nu m-a învinuit, a fost mereu blândă, grijulie, aproape sfântă. Dar inima mea rămânea rece, ca zăpada iarna pe munții Carpați. Lipsa iubirii mă măcina pe dinăuntru.
În fiecare dimineață mă trezeam cu un singur gând: să plec. Visam să găsesc o femeie care să aprindă în mine un foc, pe care să o pot respira. Destinul, însă, mi-a făcut o farsă crudă, răsturnându-mi lumea cu susul în jos, iar eu nu mai puteam să îmi revin. Cu Mihaela era confortabil, ca într-un fotoliu vechi. Gospodărea casa impecabil, arăta atât de bine încât oamenii întorceau capul după ea, iar prietenii mă băteau pe spate: „De unde ai găsit așa o norocoasă?” Eu însumi nu înțelegeam cu ce am meritat devotamentul ei. Un bărbat obișnuit, fără ceva deosebit, iar ea mă iubea ca și cum aș fi fost întregul ei univers. Cum era posibil?
Iubirea ei mă sufoca. Și mai teribilă era gândul că, dacă plec, va fi cucerită de altcineva. Cineva mai de succes, mai atrăgător, mai bogat — cineva care va aprecia ceea ce eu nu vedeam. Când mi-o imaginam în brațele altcuiva, mă înnebuneam de furie. Era a mea — chiar dacă nu am iubit-o niciodată. Acest simț al proprietății era mai puternic decât mine, mai puternic decât rațiunea. Dar oare poți trăi o viață întreagă cu cineva pe care inima nu-l dorește? Credeam că pot, dar greșeam — în mine se năștea o furtună pe care nu o puteam controla.
„Mâine îi voi spune totul,” mi-am zis când mă culcam. Dimineața, la micul dejun, am adunat resturile de curaj. „Mihaela, așază-te, trebuie să vorbim,” am început, privind în ochii ei liniștiți. „Sigur, dragule, ce s-a întâmplat?” — a răspuns ea cu aceeași blândețe obișnuită. „Imaginează-ți că ne despărțim. Eu plec, trăim separat…” Ea a râs, ca și cum glumeam: „Ce fantezii ciudate? E un joc?” „Ascultă mai departe, vorbesc serios,” am întrerupt-o. „Bine, îmi imaginez. Și ce?” — a întrebat ea, încă zâmbind. „Spune-mi sincer: îți vei găsi altcineva dacă plec?” Ea a rămas încremenită. „Andrei, ce s-a întâmplat cu tine? De ce te gândești la asta?” — în glasul ei se simțea îngrijorarea. „Pentru că nu te iubesc și nu te-am iubit niciodată,” am spus, ca o lovitură.
Mihaela a pălit. „Ce? Glumești? Nu înțeleg nimic.” „Vreau să plec, dar gândul că vei fi cu altcineva mă înnebunește,” vocea mea tremura de tensiune. Ea a tăcut, apoi a spus încet, cu o înțelepciune tristă: „Mai bun ca tine nu voi găsi, nu-ți face griji. Pleacă, eu voi rămâne singură.” „Promiți?” — mi-a scăpat. „Desigur,” a dat ea din cap, privindu-mă în ochi. „Dar unde să merg?” — m-am rătăcit. „Nu ai unde merge?” — s-a mirat ea. „Nu, am fost împreună o viață. Se pare că va trebui să rămân aproape,” am mormăit, simțind cum pământul se pierde sub picioare. „Nu te îngrijora, — a răspuns Mihaela. — După divorț vom schimba apartamentul pe două mai mici.” „Serios? Nu mă așteptam să mă ajuți așa. De ce?” — am întrebat, uluit. „Pentru că te iubesc. Când iubești, nu forțezi,” cuvintele ei au sunat ca o sentință.
Au trecut câteva luni. Ne-am despărțit. Apoi am aflat zvonuri: Mihaela mințise. A găsit pe altcineva — un bărbat înalt, încrezător, cu un zâmbet cald. Apartamentul moștenit de la bunica ei nu l-a împărțit. Eu am rămas fără nimic — fără casă, familie, sau credință în oameni. Minciuna a ieșit la iveală, ca un pumnal în spate, și încă îi aud vocea: „Voi rămâne singură.” Minciună. Minciună rece, calculată, și eu am crezut-o ca un prost.
Cum să mai am încredere în femei acum? Nu știu. Viața mea cu ea a fost comodă, dar goală, iar acum nici asta nu mai am. Stau într-o cameră închiriată, privindu-mă în gol, derulând conversația aceea în minte. Calmarea ei, cuvintele ei — totul a fost o mască. Prietenii îmi spun: „Singur ești vinovat, Andrei, ce așteptai?” Și au dreptate. Nu am iubit-o, dar am vrut să o țin lângă mine ca pe un obiect. Ea a plecat, lăsându-mă într-o singurătate de care mă temeam atât de mult. Poate că aceasta este pedeapsa mea — pentru răceală, pentru egoism, pentru că nu i-am prețuit inima. Acum sunt singur, iar liniștea din jur taie mai adânc decât plecarea ei. Ce credeți despre fapta mea? Nici eu nu știu cine e mai mare prost aici — eu sau ea.
