Îmi amintesc cum nu am iubit-o niciodată pe soția mea și de câte ori i-am spus acest lucru. Nu era vina ei — am trăit împreună destul de bine.
Numele meu e Andrei Popescu, locuiesc în Chișinău, unde peisajul urban păstrează urmele trecutului și monotonia zilelor. Nu am iubit-o niciodată pe soția mea, Lenuța, și de multe ori i-am aruncat în față această crudă realitate. Ea nu merita asta — niciodată nu făcea scene, nu mă acuza, era mereu blândă, grijulie, aproape sfântă. Însă sufletul meu rămânea rece, ca gheața de pe Prut iarna. Iubirea lipsea — iar asta mă măcina pe dinăuntru.
În fiecare dimineață mă trezeam cu un singur gând: să plec. Visam să întâlnesc o femeie care să aprindă în mine focul, alături de care să pot respira. Dar soarta m-a păcălit, bruscându-mi viața astfel încât nici acum nu mă pot aduna. Cu Lenuța mă simțeam confortabil, ca într-un fotoliu vechi. Ea administra gospodăria impecabil, atrăgea priviri pe stradă, iar prietenii îmi spuneau: „Cum ai găsit-o pe asemenea noroc, fericitule?” Nici eu nu înțelegeam cu ce am meritat loialitatea ei. Un bărbat obișnuit, dar ea mă iubea ca și cum aș fi fost întreaga ei lume. Cum era posibil?
Iubirea ei mă sufoca. Și mai rău era gândul: dacă plec, altcineva o va lua. Cineva mai de succes, mai frumos, mai bogat — cineva care va aprecia ceea ce eu nu vedeam. Când mi-o imaginam în brațele altuia, mintea mi se întuneca de furie. Ea era a mea — chiar dacă nu am iubit-o niciodată. Acest sentiment de apartenență era mai puternic decât mine, și mai puternic decât rațiunea. Dar poți trăi o viață întreagă lângă cineva la care inima nu răspunde? Am crezut că aș putea, dar m-am înșelat — în mine se dezlănțuia o furtună pe care nu o puteam stăpâni.
„Mâine o să-i spun totul”, am hotărât înainte să mă pun la somn. Dimineața la micul dejun, mi-am adunat curajul rămas. „Lenuța, așează-te, trebuie să vorbim”, am început uitându-mă în ochii ei calmi. „Desigur, dragule, ce s-a întâmplat?” — a răspuns ea cu aceeași blândețe. „Imaginează-ți că ne despărțim. Eu plec, trăim separat…” Ea a râs, ca și cum aș fi glumit: „Ce fantezii nebune! E un joc?” „Ascultă, sunt serios”, am întrerupt-o. „Bine, mi-am imaginat. Și ce-i?” — a întrebat ea, încă zâmbind. „Spune sincer: îți vei găsi pe altcineva dacă plec?” Ea a încremenit. „Andrei, ce e cu tine? De ce te gândești la asta?” — vocea ei a căpătat un ton îngrijorat. „Pentru că nu te iubesc și nu te-am iubit niciodată”, am spus ca o teză.
Lenuța s-a albit la față. „Cum? Glumești? Nu înțeleg nimic.” „Vreau să plec, dar gândul că vei fi cu altcineva mă scoate din minți”, mi-a tremurat vocea de tensiune. Ea a tăcut, apoi a spus cu înțelepciune tristă: „Mai bun ca tine nu voi găsi, nu te îngrijora. Pleacă, voi rămâne singură.” „Promiți?” — am întrebat fără să vreau. „Desigur”, a confirmat ea, privindu-mă în ochi. „Dar unde să mă duc?” — am rămas înmărmurit. „Nu ai unde să mergi?” — a întrebat ea surprinsă. „Nu, am trăit toată viața împreună. Se pare că va trebui să rămân aproape”, am murmurat simțind cum pământul îmi fuge de sub picioare. „Nu-ți face griji, — a răspuns Lenuța. — După divorț, vom schimba apartamentul pe două mai mici.” „Serios? Nu mă așteptam să mă ajuți așa. De ce?” — am întrebat uluit. „Pentru că te iubesc. Când iubești, nu ții pe cineva cu forța”, cuvintele ei au sunat ca o sentință.
Au trecut câteva luni. Am divorțat. Iar apoi am auzit zvonuri: Lenuța a mințit. Și-a găsit pe altul — înalt, încrezător, cu un zâmbet blând. Apartamentul pe care l-a primit de la bunica ei nu avea de gând să-l împartă. Am rămas cu nimic — fără casă, fără familie, fără încredere în oameni. Minciuna s-a dezvăluit ca o lovitură pe la spate și încă îi aud vocea spunând: „Voi rămâne singură”. Minciună. O minciună rece, calculată, și am crezut-o ca un naiv.
Cum să mai am încredere în femei acum? Nu știu. Viața cu ea era comodă, dar goală, iar acum nici atât nu mai am. Stau într-o cameră închiriată, privindu-mă în perete, rememorând acel moment. Calmătul ei, vorbele ei — totul era o mască. Prietenii îmi spun: „Ești de vină, Andrei, la ce te așteptai?” Și au dreptate. Nu am iubit-o, dar voiam s-o țin alături ca pe un obiect. Ea a plecat, lăsându-mă în singurătatea de care mă temeam atât. Poate asta e răsplata mea — pentru răceală, pentru egoism, pentru că nu i-am apreciat inima. Acum sunt singur, iar liniștea din jur mă doare mai tare decât plecarea ei. Voi ce credeți despre acțiunea mea? Eu însumi nu știu cine e mai mare prost — eu sau ea.
