Nici treizeci de ani de căsnicie nu sunt motiv să suporți trădarea
Doina răsucea între degete o cutiuță mică catifeaua era roasă, literele aurii abia se mai vedeau. Înăuntru străluceau trei pietricele minuscule. Frumoase, trebuie să recunoască.
Cinci mii de lei, a spus Emil, răsfoind știrile pe tabletă. Am luat-o de la Moldova Bijou, cu cardul de reducere.
Mulțumesc, dragul meu.
Ceva îi strângea pieptul. Nu de la preț ce pretenții să mai ai la vârsta lor? Ci de la felul în care spusese asta. Parcă ar fi raportat achiziția de lapte.
Treizeci de ani împreună. Nuntă de perle raritate zilele astea. Doina se trezise dis-de-dimineață, scosese din dulap fața de masă cu dantelă, darul de nuntă de la soacră-sa. Gătise Laptele Păsărilor prăjitură pe care Emil o numea odinioară bucățică din rai.
Acum el stătea pironit în ecran și hârâia monosilabic la întrebările ei.
Emile, mai ții minte cum ai promis că de aniversarea de treizeci de ani mă duci în Italia?
Mhm, fără să ridice ochii.
Mă gândeam poate măcar la Orheiul Vechi să mergem împreună. De mult nu am mai avut o vacanță.
Doino, am un proiect urgent. Nu e timp acum.
Proiect. Mereu vreun proiect. Mai ales de un an și jumătate, de când Emil brusc s-a molipsit cu dor de tinerețe. S-a înscris la sală, și-a cumpărat adidași scumpi, a schimbat garderoba. Și tunsoarea, la fel breton pe-o parte, tâmple rase.
Criza vârstei mijlocii, zicea prietena Viorica. Treci peste, toți bărbații pățesc.
Nu a trecut. Din contră.
Doina a pus inelul pe deget îi venea perfect. Atât timp împreună, măcar mărimea o știa. Pietricelele sclipeau cu o răceală nestăpânită.
E frumos, a repetat ea, analizând cadoul.
Da, montură modernă, design tineresc.
Seara, la masă, au mâncat aproape tăcuți. Prăjitura a ieșit ca de obicei pufoasă, fină. Emil a mâncat o felie, a lăudat absent. Doina îl privea și se întreba când a ajuns soțul să-i fie un străin.
Cine e fata asta? a întrebat ea deodată.
Ce fată? Emil s-a uitat spre ea confuz.
Cea care a ales inelul ăsta tineresc.
Ce legătură are?
Emil, vocea calmă, nu sunt proastă. O femeie a ales inelul. Niciun bărbat nu folosește design tineresc.
Pauză lungă, apăsătoare.
Doino, ce-i cu prostiile astea?
O cheamă Stela?
Emil a devenit palid, nici nu a întrebat de unde știe. Deci a ghicit.
Am văzut din întâmplare conversația voastră. Luna trecută, când mi-ai cerut să caut numărul de la asigurare. Soarele meu, curând ne vedem îți amintești?
Tăcere.
Are douăzeci și opt de ani, lucrează la biroul vostru. Ieri a postat pe rețelele sociale o poză dintr-un restaurant exact masa de lângă geam unde ședeați. Am recunoscut fața de masă.
De unde știi de restaurant?
Viorica a văzut. Din întâmplare. Crezi că lumea nu observă în Chișinău?
Emil a oftat:
Da, e adevărat, e Stela. Dar nu e ce crezi tu.
Și-atunci ce e?
Ea mă înțelege. Cu ea e ușor, e interesant. Vorbim despre cărți, filme.
Și cu mine nu?
Doino, uită-te la tine! Tot timpul doar despre copii, sănătate, prețurile din piață. Cu Stela mă simt viu.
Viu a repetat Doina. Am înțeles.
Nu am vrut să te rănesc.
Emil a plecat capul.
Știe că ești însurat?
Știe.
Și nu o deranjează să fie cu un bărbat însurat?
E fată modernă. Nu are iluzii.
Modernă a râs Doina amar. Pentru mine treizeci de ani cu tine au fost iluzii?
S-a ridicat, a început să strângă masa. Mâinile îi tremurau, dar nu a vrut să arate.
Doino, hai să vorbim omenește.
Nu mai avem ce vorbi. Ți-ai ales deja.
N-am ales pe nimeni!
Ba ai ales. În fiecare zi alegi. Când vii târziu, când minți cu delegațiile, când îi faci ei cadouri din banii mei.
Din banii noștri!
Și ai mei! Și eu lucrez, ai uitat?
Doina a spălat farfuriile, le-a pus la uscat. A strâns fața de masă, a pus-o la loc. Ca de obicei. Dar mâinile îi tremurau în continuare.
Doino, ce vrei de la mine? a întrebat Emil, sprijinit de ușa bucătăriei.
Vreau să fiu singură. Azi. Să mă gândesc.
Și mâine?
Nu știu.
Două zile a tăcut. Emil încerca să vorbească, primea numai răspunsuri scurte și politicoase. A treia zi cedează:
Cât o să mai țină asta?
Ce te deranjează? întreabă Doina, călcându-i cămașa. Totul fac. Gătesc, curăț, spăl. Ca de obicei.
Dar nu mai vorbești!
De ce să vorbesc? Ai pe Stela pentru vorbit.
Doina!
Ce Doina? Ai spus singur cu mine nu ai ce să discuți. De ce să mă forțez?
Seara a ieșit. A zis la prieteni. Doina știa la ea.
S-a așezat la calculator, a deschis pagina Stelei. Drăguță. Tânără. Poze din vacanțe scumpe, rochii la modă, pahar de spumant.
Unul din postări era de ieri: Viața e frumoasă când ai lângă tine pe cineva care te prețuiește. Hashtag-uri dragoste, fericire, bărbat matur.
Bărbat matur. Doina a zâmbit strâmb. Parcă e etichetă de produs.
Comentarii: Steluța, când faci nunta? Ce noroc pe tine cu bărbatul! Ce zice soția?
La ultimul comentariu Stela a răspuns: Ei nu mai sunt cu adevărat căsătoriți, trăiesc ca vecinii demult.
Treizeci de ani ca vecinii.
A doua zi Doina și-a făcut programare la avocat. Un tânăr cu ochelari a ascultat povestea ei cu atenție.
Înțeleg. Ce e obținut în comun se împarte egal. Apartament, vilă, mașină. Dacă dovedim adulter, puteți cere mai mult.
Nu vreau mai mult, a spus Doina. Vreau ce e corect.
Acasă a făcut lista:
Apartament de vândut, pe jumătate.
Vilă să-i rămână lui. Eu nu mai calc acolo.
Mașina a mea. El să-și cumpere alta.
Conturi bancare de împărțit.
Emil a venit târziu, a văzut lista pe masă.
Ce-i asta?
Divorț.
Ai înnebunit?
Nu. În sfârșit mi-am revenit.
Doina, ți-am explicat! E doar o aventură. Trecătoare!
Și dacă nu trece? Mai stau treizeci de ani să aștept să te satui?
Emil s-a prăbușit pe canapea cu fața în mâini:
N-am vrut să-ți fac rău.
Dar mi-ai făcut.
Eu ce să fac acum?
Să alegi, a spus Doina. Ori familia, ori Stela. Altă cale nu e.
Trei luni au stat ca vecinii. Emil s-a mutat în camera de oaspeți. Discuții doar strict necesare. Doina s-a înscris la cursuri de limba engleză, la bazin, a început să citească ce nu a avut timp vreodată.
Stela suna periodic, plângea la telefon. Emil ieșea pe balcon, șoptea multe minute.
Într-o seară, a venit mai devreme acasă. S-a așezat în fața Doinei:
M-am despărțit de ea.
Și ce treabă am eu cu asta?
Doina, am înțeles totul. Am fost prost. Am greșit enorm.
Așa e.
Nu mai încercăm o dată? M-am schimbat.
Doina și-a pus cartea pe masă:
Emil, ai lăsat-o nu fiindcă m-ai prețuit pe mine, ci fiindcă te-ai plictisit de ea. Altă Stela va apărea peste un an-două.
Nu.
Ba da. Nu m-ai pierdut pe mine ai pierdut tinerețea. Iar cu asta nu pot să te ajut.
Doino.
Actele de divorț sunt gata. Semnează-le.
A semnat. Fără scandal, fără ceartă pe bunuri. Doina a luat strict ce plănuise.
După jumătate de an l-a cunoscut pe Victor de vârsta ei, văduv, profesor de engleză. La cursuri s-au împrietenit. A invitat-o la teatru.
Doina, a spus el la o cafea după spectacol, îmi place să vorbesc cu tine. Ești un interlocutor aparte.
Serios? Fostul meu soț m-ar fi zis plictisitoare.
Atunci nu știa să te asculte.
Victor știa. Îi aprecia ideile, râdea la glumele ei, povestea despre sine fără să pară altcineva.
Ce vă place la o femeie? l-a întrebat Doina într-o seară.
Mintea. Bunătatea. Sinceritatea. Dar la un bărbat: ce căutați?
Cinstea. Să nu se rușineze de vârstă.
Au râs împreună.
Emil telefona uneori. Felicita de sărbători, întreba de sănătate. Ca foști vecini buni.
Ești fericită? a întrebat într-o zi.
Da, a răspuns Doina fără ezitare. Tu?
Nu știu. Probabil nu.
Fiecare cu alegerea sa.
Inelul de cinci mii lei îl păstrează încă. Nu-l poartă stă în cutiuță. Aducere aminte cât de simplu se poate anula treizeci de ani.
Victor i-a dăruit o broșă veche de ziua ei găsită la o piață, ieftină, dar dăruită cu drag.
Frumusețea nu-i în preț, a zis el. Ci în felul cum o dăruiești.
Și Doina a înțeles: după cincizeci de ani viața nu se termină. De fapt, abia reîncepe.
Tu ce crezi? Poți să pornești din nou la maturitate? Scrie mai josDoina a închis telefonul și a privit pe geam. Jos, copiii alergau printre pomi, făceau gălăgie viață nouă în fiecare urmă de pas. Și-a ridicat broșa pe rever, mângâind metalul răcit de seara care cobora. O săptămână înainte, Victor i-a zis: Hai cu mine la Praga, descoperim străzi necunoscute, ca doi studenți fără griji. Și-a râs, mirată: E nebunie. Dar a cumpărat biletul, cu o curiozitate pe care nu o mai avusese demult.
În valiză, lăsase tot ce nu avea nevoie nici regretul, nici furia. În oglindă, își văzuse zâmbetul: liniștit, dar nou, ca după o furtună bună. Cândva ar fi plâns pentru fiecare an risipit, acum simțea doar recunoștință pentru curajul de a merge mai departe.
La aeroport, Victor i-a strâns mâna, ochii lui albaștri sinceri, fără promisiuni deșarte. Doina a zâmbit, a privit înainte și, pentru prima oară după mult timp, a simțit că aparține iar unei povești vii.
Și poate că adevărata aniversare nu era cea a trecutului, ci cea a unei alegeri: să fii pe deplin acolo unde te afli, să spui da vieții, chiar și după ce lumea veche s-a risipit. Dincolo de trădare, dincolo de singurătate, există întotdeauna un început care te așteaptă, dacă ai curajul să-l primești.
Iar Doina a pornit, cu pași siguri, către el.
