Fata și ginerele meu mi-au lăsat nepoții pe toată durata vacanței. Iar eu, cu pensia mea, trebuie să îi hrănesc și să-i distrez.
Copiii și nepoții din ziua de azi au devenit niște egoiști – cer toată atenția, grija și timpul nostru, iar în schimb oferă doar indiferență și cerințe. Ce este această atitudine de consum față de bătrâni? Pare că noi, cei vârstnici, nu avem propria viață, propriile dorințe – trebuie doar să stai cu nepoții, ca o slujnică. Dar cum cer eu ajutorul, toți brusc devin ocupați, de parcă aș fi o străină.
Fiica mea are doi băieți – cel mare are 12 ani, cel mic are 4. Trăiesc într-un sat mic, lângă Iași, și tot ce am este o pensie modestă și liniștea pe care o prețuiesc atât de mult. Nu știu cum îi cresc fiica mea și soțul ei sau ce se întâmplă la școală, dar băieții cresc leneși. După ei nu fac niciodată ordine, nici patul nu și-l aranjează – totul e vraişte, ca după un uragan. Mâncarea mea nu le place, cer tot felul de prostii. E o adevărată pedeapsă!
Când nepoții erau mici, am ajutat-o pe fiica mea cât am putut – m-am ocupat de ei, i-am îngrijit, am fugit pe la magazine. Dar de cinci ani sunt la pensie și de atunci încerc să mă retrag din rolul de bonă veșnică. Anul acesta, înainte de vacanța de toamnă, am răsuflat ușurată: am privit calendarul și am realizat că la începutul lunii noiembrie nu sunt prevăzute zile libere lungi. Așadar, m-am gândit că fiica mea și soțul ei nu vor pleca nicăieri și voi putea să stau liniștită. Dar cât de mult m-am înșelat!
Duminică, chiar înainte de ultima săptămână din octombrie, a sunat soneria. Deschid ușa și acolo era fiica mea, Elena, cu cei doi băieți. De la ușă, fără prea multe politețuri, a zis:
— Mamă, salut! Primește-i pe nepoți, a început vacanța!
Am rămas mască.
— Elena, de ce nu mi-ai spus? Ce surpriză e asta?
— Dacă îți spuneam, găseai o mie de scuze să nu-i iei! – a tăiat-o scurt, scoțând gecile băieților. — Eu și Andrei mergem la un sanatoriu timp de o săptămână, nu mai putem, sunt epuizată!
— Stai puțin, dar cu munca? Nu sunt zile libere în plus anul acesta! — am încercat să înțeleg, simțind cum panica crește în mine.
— Avem câteva zile de concediu, Andrei și-a luat trei zile neplătite. Mamă, nu am timp să îți explic, ne grăbim! — a spus ea, m-a pupat pe obraz și a ieșit pe ușă, lăsându-mă cu două valize și copiii.
În nici cinci minute, casa s-a transformat în haos. Televizorul bubuia la maximum, gecile și pantofii erau aruncate prin hol, iar băieții alergau ca niște vârtejuri. Am încercat să-i chem la ordine, să-i fac să își strângă hainele, dar m-au ignorat complet, ca și cum n-aș fi fost acolo. Supa mea nu au vrut să o mănânce, au strâmbat din nas și au spus că mama le-a promis pizza. Atunci mi-a sărit țandăra.
Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe Elena:
— Fiică, copiii tăi cer pizza! Eu nu am de gând să le cumpăr așa ceva!
— Am comandat deja o livrare pentru voi, — a replicat ea, evident iritată. — Mamă, nu vor mânca terciul tău, fac mereu scandal din cauza asta. Ieșiți undeva, distrați-i, mâncați normal! Te plângi mereu că te epuizează acasă!
— Dar cu ce bani să-i distrez? Cu pensia mea, oare? — m-am indignat, simțind cum îmi urcă sângele în obraji.
— Dar pe ce altceva să o cheltuiești? Sunt nepoții tăi, nu străini! Nu pot să cred că vorbești așa! — a râs ea și a închis telefonul.
Asta e! Am rămas singură cu acest coșmar. Toată viața am muncit ca o nebună pentru unica mea fiică – am lucrat la două locuri de muncă, am economisit fiecare bănuț ca să-i fie ei bine. Iar acum, la bătrânețe, primesc un astfel de „mulțumesc”! Tremur de indignare, de neputință, de această nedreptate.
Îmi iubesc nepoții, îi iubesc din toată inima. Dar ei obosesc de mine, iar eu de ei – diferența de vârstă este uriașă, nu mai sunt tânără să alerg toată ziua cu ei. Iar fiica mea crede că sunt acum o slujnică gratis, că pensia mea și timpul meu îi aparțin ei și copiilor ei. Drepturile sunt ale lor, iar ale mele doar obligații. Egoiști, niște egoiști desăvârșiți! Și eu stau, privesc acest haos, ascult țipetele lor și mă gândesc: chiar asta este bătrânețea mea? Chiar numai atât am meritat?
