Jurnal, 17 iulie
Nu pot să nu mă întorc, din când în când, la amintirile care au modelat familia noastră, chiar dacă unele sunt apăsătoare. Povestea începe cu fiica mea, Vera, care parcă nu și-a dorit niciodată cu adevărat copila, Florica. O trata ca pe o piesă veche de mobilier prin apartamentul din Chișinăude parcă îi era totuna dacă era acolo ori nu.
Războiul dintre Vera și tatăl Floricăi, Damian, era necontenit. Când el a plecat înapoi la soția lui, Vera parcă a luat-o razna de tot. Țipând la telefon, îl acuza de toate blestemățiile:
A plecat, nu? Nici nu avea de gând să lase nevasta lui, hoțul! Mi-a mâncat anii! M-a mințit și-acum mă lasă cu odrasla asta? O arunc pe geam, o las în gară la cerșetori!
Florica, la doar cinci ani, își băga degetele în urechi și plângea tăcut, absorbind neiertarea mamei ca un burete. Damian, la capătul firului, nici nu voia să audă de copil:
Fă ce vrei cu ea. Nici nu-s sigur că-i a mea. Pa!
Atunci, Vera i-a vârât niște haine într-o geantă, a prins actele, a luat-o pe Florica de mână și, fără să-și vadă fata, a suit copila într-un taxi.
Vă arăt eu vouă!, bolborosea Vera în sinea ei, dând adresa șoferului cu un ton arogant. Drumul ducea spre satul unde trăia mama mea, Tanti Anița, la marginea Orheiului. Taximetristul, un bărbat robust, se uita cu milă la fetița timidă și cu dezgust la răceala Verei.
Mamă, vreau la baie, se rugă, cu glas stingher, Florica.
Vera a țipat, de prea puțin a speriat și taximetristul:
Ține-te! Te descurci la baba ta cultă!
Bărbatul nu și-a mai stăpânit indignarea.
Mai ușor, doamnă. O să vă las în drum și o duc pe fată la Protecția Copilului, să știți!
Să nu-mi spui tu mie ce să fac, tu! Ai noroc că încă n-am sunat la poliție! E copilul meu fac ce vreau cu el!
Bărbatul a tăcut, dar era clar că-i ardea să-i facă o observație zdravănă. Aproape două ore a ținut drumul, și, ajunse la poarta mamei mele, Vera a smuls copilul din mașină, a trântit poarta cu piciorul și i-a băgat Florica în brațe lui Tanti Anița.
Luați-vă bijuteria! Faceți ce vreți cu ea, eu nu am nevoie! Feciorul dumneavoastră a zis să-i găsiți loc! și, fără să privească în urmă, a fugit și a sărit într-o mașină ocazională în revenirea spre Chișinău.
Eu, ca bărbat și tată, am privit mereu cu inima strânsă la câtă răceală e la unii oameni. Pentru a mea mamă, întâlnirea cu Florica a fost o năpastă și o binecuvântare. Copila s-a aruncat în plâns, alergând să-și prindă mama de fustă, dar Vera a smuls-o cu o vorbă rea.
A trebuit să pună vecinii capul pe la geamuri: Ce ai, fă, Vera, cu copila aia? Dar nu i-a păsat. Maica a prins fetița la piept, de parcă i-ar fi furat-o cineva.
Hai, puișor, hai la mamaia Nu te lasă mamaia singură. Vrei niște plăcinte cu brânză și niște smântână de la Paștele trecut?
Florica a plâns toată seara, lipită de pieptul bătrânei.
De atunci, Tanti Anița a crescut-o ca pe copilul ei: dragoste, răbdare, grijă. Mergeam s-o văd des, deși Damian n-a avut niciodată curajul să-și recunoască fata. Avea familia lui, un băiat căruia îi sufla praful de pe fundă, iar de Florica nu voia să știe.
Tanti Anița a trăit pentru nepoată: a dus-o la școală, a făcut plăcinte, a răbdat și a iubit. Acum, Florica ajunsese la liceu o fată frumoasă, deșteaptă, muncitoare, visând la Facultatea de Medicină de la Iași, dar abia spera, realist, la o admitere în colegiu.
Seara, pe banca de sub vișa din curte, Florica ofta:
Păcat că tata nu vrea să mă recunoască.
Mamaia îi mângâia părul, fără să poată răspunde, iar pe Damian nici nu-l interesa soarta fetei. Când trecea uneori, arunca vorbe urâte, iar odată, maica nu s-a mai putut abține:
Tu ești vai de capul tău! Numai când iau pensia vii să cerșești bani, cu toate că muncești și tu, și nevasta ta! Să nu te mai văd!
Damian s-a umflat și a zbierat, făcând drum pe la ușă cu fiul lui, Vadim, mereu obraznic cu Florica.
Nu mă mai întorc să-ți aprind nici lumânare, când mori! a răcnit și a plecat.
După acel scandal, nu l-am mai văzut.
Mama răspundea doar atât:
Dumnezeu e martor, puiule. Hai la ceai, că mâine iei diploma!
Vara a trecut cu treburi la grădină, iar apoi a venit vremea să o conducem pe Florica la oraș. Eu i-am rugat pe nea Vasile din sat să ne ajute cu mașina, să ducem bagajele până la cămin.
La despărțire, bătrâna o strângea în brațe pe Florica:
Învață bine, că numai pe tine te ai. Eu bătrână sunt, dar cât pot, te sprijin din urmă.
Florica se chinuia să nu plângă:
Ei, nu mai zice, tu ești tânără încă, bătrânețea ta e de aur!
Mamaia a zâmbit cu greu și s-a dus, dar nu înainte de a trece pe la notar să rezolve, definitiv, ce era de rezolvat.
Florica venea să-și vadă bunica în fiecare weekend, punea burta pe carte, visând să ajungă medic, să mai prelungească bătrânei anii. Și când a venit dragostea, băiatul era și el silitor, și el cu vise.
După absolvire, la douăzeci de ani, și-au făcut nuntă mică la un local din centru, la masă, din partea miresei, doar bătrâna.
Ești nu doar bunica mea, ci și mamă și tată. M-ai hrănit, crescut, îmbrăcat, m-ai iubit fără să ceri nimic. Tu mi-ai dat un acoperiș și un rost. Te iubesc, mamaia! i-a spus fetița pe genunchi.
Toți invitații erau copleșiți, iar mamaia abia de-și mai ținea lacrimile.
Hai, ridică-te, Florică, nu e de noi prostia asta! șopti, jenată, dar în ochii ei plutea mândria.
Nunta a fost veselă, cu toasturi pentru fericirea copiilor și sănătatea lui Tanti Anița, care crescuse o fată de omenie.
Nu au trecut mulți ani și bătrâna a început să slăbească. Florica și soțul ei, Sergiu, veneau pe rând la sat, grijindu-se de ea și combinând cu facultatea.
Într-o zi, bătrâna i-a spus la ureche:
Când nu mai sunt, o să vină corbii: băiatul meu și soacră-ta. Tu să nu îi lași ți-am făcut acte pe casă pe când mai eram în putere. Totul la notar, totul legal. Ia-l pe Sergiu, vindeți casa și luați apartament la oraș.
Florica n-a putut răspunde decât cu lacrimi.
Bunica a mai trăit un an jumate și s-a stins blând, în somn. La patruzeci de zile, iată-l pe Damian cu nevastă-sa și cu Vadim la poartă:
Ieși afară din casă! a strigat Damian.
Florica, pierdută, privea la chipurile lor reci. Vadim scana casa, făcând socoteala în mintevinde-o repede, îmi iau și eu mașină.
Tot atunci a intrat Sergiu, venind de la magazin.
Cine-i ăsta? a țipat Damian.
Sunt bărbatul Floricăi. Legitim. Dar dumneavoastră ce vă căutați aici?
Damian a roșit de nervi.
Afară amândoi!
Pe ce motiv, domnule? Casa e a Floricăi. Vreți să vedeți actul de donație?
Ce donație? bâigui Damian.
Râde lumea de noi începu să bombăne nevastă-sa.
Nu te lăsa, Damian, dă-i în judecată! și-au ieșit pe poartă, răcnind amenințări.
După vizita lor, în casă a rămas un gol inexplicabil. Florica s-a prăbușit pe podea și a plâns amar:
De ce mă urăsc? Ce-am făcut eu ca să merit? Niciodată nu mi-au adus măcar o bomboană, iar acum vor să mă dea afară din casa bunicii!
Sergiu a ridicat-o și a hotărât:
Mâine dăm anunț de vânzare. E așa cum a vrut mamaia Anița. Mutăm viața la oraș!
Da, dar aici mi-e copilăria toată
Casa s-a vândut rapid familiei unui medic din Bălți nici n-au insistat la preț. Era o gospodărie mare, cu pomi, cu foișor din lemn și via bătrânească. Un cuib frumos.
Florica și Sergiu au cumpărat un apartament modest aproape de Centru, și, în nu mult timp, așteptau primul lor copildorit și iubit.
Seara, stând la fereastră, Florica își aducea aminte de bătrână și îi mulțumea în gând: Îți mulțumesc, mamaie, pentru că m-ai ținut la piept când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o
Ce am învățat din toate acestea? Oricâtă răutate și nepăsare ar avea unii oameni în sânge, dragostea adevărată lasă rădăcini trainice. O familie nu înseamnă sânge și nume pe acte, ci cei ce te țin în brațe la greu și nu așteaptă nimic în schimb. Bătrâna Anița mi-a dat această lecție. Și nu o voi uita cât voi trăi.
