Nedreptatea
Mamă, a murmurat Ilinca, cu voce stinsă, de ce am primit doar o sută șaptezeci și patru de mii de lei? Mă așteptam la jumătate de milion… Ce sumă mai e și asta?
Prin peretele subțire, se auzea uscătorul de păr al mamei. Apoi, deodată, zgomotul s-a oprit, tăind aerul; glasul calm al mamei, Viorica, a plutit ca o dantelă veche:
Da, e în regulă, Ilinca. O sută șaptezeci și patru de mii, exact cât trebuie.
Dar Ilinca știa că ar fi trebuit să primească mult mai mult.
O sută șaptezeci și patru? Mamă, unde-s ceilalți trei sute douăzeci și șase? Vorbim despre banii lăsați de tata. Ar fi trebuit să fie ai mei după ce ai vândut apartamentul.
Ilinco, te rog, nu începe cu socotelile tale, a oftat Viorica. Am făcut totul la lumina zilei.
Ce lumină? Poate de la telefonul aprins pe birou… Ți-am dat o procură pentru apartamentul pe care l-am moștenit de la tata. Te-am rugat să-mi transferi banii. Unde au dispărut?
Podeaua scârțâia sub pașii Ilincăi, ca și cum lemnul însuși ar fi protestat.
Ți-am transferat! s-a îndreptat mama, cu un ton ca de mătase umedă. Dar am împărțit, ca o mamă bună, banii la toți copiii. În mod egal. Ție ți-a revenit partea ta.
Partea Ilincăi, însă, trebuia să fie întreaga sumă.
Ai împărțit banii lui tata pe trei? Pe mine și pe ei? Ilinca vorbea despre frații ei vitregi. Mamă, doar eu sunt fata lui tata! Noi nu avem același tată, dacă ai uitat!
Ce importanță are cine cu cine e rudă? răsucind o șuviță între degete, mama trecea peste tot. Banii sunt comuni. Ei sunt frații tăi, eu sunt mama ta. Crezi că e drept să te uiți cum cheltuiești atâția bani singură, iar ei să rămână pe dinafară? Trebuie să fie egalitate, draga mea le-am dat tuturor.
Ilinca simțea că se cufundă într-o apă cu mal. Își dorea să poată da timpul înapoi, să-și ia șutul pentru prostie.
Egalitate? Ai împărțit moștenirea mea la trei! Asta înseamnă o sută șaptezeci și patru de mii pentru fiecare. Și apartamentul valora ceva mai mult!
A fost un pic peste jumătate de milion după taxe și hârtii, a dat din mână Viorica, eu am rotunjit. Restul l-am oprit pentru mine, să știi pentru bătăi de cap. Ai fi rezolvat tu atâta alergătură? Nu cred. Eu am făcut totul cât tu lucrai.
Să nu te fi ostenit prea mult, mamă…
Nu vorbi așa! a tunat mama. Tatăl tău o fi fost tatăl tău, dar eu îți sunt mamă. Așa am hotărât eu! Oricum, tu ești cea mai mare, fetiță. Lor le trebuie mai mult, și-au de făcut familii, tu ești fată, la tine nu e atât de presant.
Și eu n-am de întemeiat familie? Trebuie să mănânc aer, doar pentru că sunt fată? a mustrat-o Ilinca. Trimite-mi restul banilor, mamă. Acum.
Nu.
Un răspuns ca un sertar trântit. Gata, nu se mai discută.
Mama știa că Ilinca nu va face niciun pas. Pe cine să dea în judecată, pe mama ei, din cauza banilor? Nu-i va lua nimeni apărarea. Ba chiar va fi judecată. Oricât de rece ar părea, mama tot mama rămâne, uneori mai povestesc la cafea.
Timpul a trecut. Ilinca s-a adunat, și-a aranjat finanțele și, uitându-se pe rețele, vede poze: Ionică poza mândru lângă un Logan bleu proaspăt. Mihai și-a postat noua jucărie, un Sandero roșu.
Băieții și-au luat fiecare câte o mașină modestă. Ilinca și-a păstrat banii rămași și a așteptat. Răbdarea, zicea bunica, e aur.
A trecut un an. A muncit mult, a pus deoparte, a încercat să uite. Mama suna ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat glăsuia, râdea, povestea noutăți.
Până azi. Azi, glasul mamei a tremurat ca vântul printre crengile de pe strada Ștefan cel Mare.
Ilinca s-a încordat.
Ce e, mamă?
Bunica… Viorica a tăcut. Bunica lui Ionică și a lui Mihai… a murit azi dimineață.
Ilinca a simțit că devine transparentă. Bunica aceea nu fusese niciodată cu adevărat bunica ei o prezență vagă, o fotografie sepia pe un perete vechi. Doar soacra mamei, bunica băieților. Oarecum trist, firește, deși straniu de lipsit de sens.
Vai… îmi pare rău, a spus încet.
Trebuie să pregătim totul pentru înmormântare, nu am timp, totul e pe capul meu. Băieții… sunt pierduți, habar n-au ce să facă. Poți veni să mă ajuți?
Ilinca nu de răutate refuza, ci lucra la bancă și nu se putea elibera.
Mamă, mi-e imposibil să vin la înmormântarea unei femei pe care am văzut-o, cred, de trei ori în viață. Am de predat un raport.
Niciodată nu fusese invitată la acea bunică, nici măcar la ziua de naștere.
Te rog, Ilinco! Am nevoie…
Nu vin, dar te ajut cu bani. Cât trebuie? Spune-mi și îi transfer pe loc.
Viorica voia să refuze, dar, la fel ca soarele la asfințit, s-a răzgândit rapid.
Nu-i același lucru… dar dacă insiști… vreo cinci mii de lei ajută mult.
Faci pe bunul primitor. Îți mai dau ceva în plus, ca să nu-ți faci griji de cheltuieli mici. Să zici că am și eu o parte la omagiul adus… bunicii lor.
Mulțumesc, draga mea. M-ai scos din necaz.
Ilinca a închis, simțindu-se ciudat de satisfăcută. Nu a venit, dar a ajutat. Acum nimeni n-o poate învinovăți.
Jumătate de an s-a dus funeraliile s-au estompat ca recviemul unei orchestre de vânt. Mihai și Ionică parcă aveau deja alte mașini, sau iPhone-uri. Timpul topea totul.
Într-o zi de marți, la cantina de lângă Palatul Administrativ, Ilinca a decis că e momentul. Și-a sunat mama.
Bună, mamă! Ce faci?
Ilinco, tot înainte. Mihai s-a angajat la municipiu, Ionică stă și el bine cu iubita.
Mă bucur… Mama, voiam să întreb ceva.
Ce anume? tonul mamei era grijuliu, ca și cum ascundea niște prune în buzunar.
Au trecut șase luni de la moartea bunicii. S-a împărțit tot ce era de împărțit?
De data asta, conversația era vâscoasă ca smântâna rece.
Da, Ilinca, deja s-au ocupat băieții.
Și? Partea mea?
Care parte, mă rog? mama se prefăcea neștiutoare, dar Ilinca știa. O minciună îi suna în glas ca clinchetul unui pahar spart.
Partea mea din moștenirea bunicii.
Dar nu era bunica ta!
Dar ce importanță are? Tu nu spuneai că suntem toți copii tăi, deci nu trebuie să fim lipsiți de drepturi? Cu banii de la tata, ai împărțit cinstit la trei. Hai să mergem după același principiu!
Ilinca, nu e același lucru! s-a răstit mama, intrând în panică.
Cum să nu fie? Atunci acceptai egalitatea, acum nu mai merge? Banii lui tata au devenit comuni, banii bunicii lor rămân doar la băieți?
Nu compara… a bombănit Viorica.
Ce convenabil! a zâmbit ironic Ilinca. Când e vorba de banii moșteniți de la tata, toți suntem frați, toți sunt ai noștri. Când e vorba de apartamentul bunicii, totul devine pe linii de sânge.
Nu insista, Ilinca. Ce-i cu această lăcomie?
Mama nu avea să recunoască vreodată că a fost nedreaptă. Pentru ea, Ilinca era cârcotașa, fiindcă cerea dreptate.
Poate nu știi, dar după procură tu aveai obligația să îmi transferi toți banii pe numele meu. Și încă nu a trecut termenul de prescripție.
Ilinca! Acum mă ameninți?
Nu, mamă. Îți amintesc doar.
O lună mai târziu, Ilinca primea toți banii datorați. Apoi, totul s-a stins: mama a blocat-o peste tot, ca într-un vis în care porți se închid fără zgomot.
