28 iunie
Se pare că nici nu trece-o săptămână fără vreo surpriză la cabană Azi mi-am găsit socrii în curte, aproape că-narmaţi cu plase, hălăduind pe toată lungimea gardului. Nici măcar nu era sâmbătă. Bineînţeles, totul a început cu vocea inconfundabilă a soacrei mele, doamna Paraschiva, care răsuna peste zumzetul motocoasei lui nea Costache din grădina vecină:
Ce faci acolo, mă băiatule? Deschide poarta, că suntem la poartă, nu la închisoare! Am venit cu de toate şi găsim ferecat peste tot, de parcă am fi picat de pe altă planetă!
Mă aflam pe rândul cu căpşuni, cu mâinile murdare de pământ şi transpiraţia curgând pe tâmple. N-aveam nici timp, nici chef să mă uit în oglindă. M-am ridicat încet, mă dureau şalele de la atâta cărat saci cu pământ. Ridic ochii spre gard şi-l caut cu privirea pe Cornel. Stătea lângă magazia veche, cu ciocanul într-o mână şi faţa pierdută ca un copil prins cu mâţa-n sac.
Cornel! strigă maică-sa din drum, cu un soi de reproş. Dormi în picioare pe-acolo? Mama ta şi soră-ta au venit şi tu nici nu dai bună ziua!
Am oftat, am tras mănuşile de pe mână, aproape că le-am aruncat în găleată. Weekendul pe care-l visam de atâtea zile, cu săpat, văruit, şi replantat vişinii, se ducea pe apa Sâmbetei. I-am făcut semn lui Cornel din priviri: deschide, gata, ce să mai. Nu puteam să-i aştept afară, ca la magazin.
Într-o clipă, poarta s-a dat la o parte şi-n curte s-a ivit SUV-ul argintiu al socrilor. Odată cu el, din maşină au coborât Paraschiva cea galagioasă, cu rochie şocantă şi pălărie de soare, apoi Ana cumnata mea, în pantaloni scurţi albi şi unghii roşii cât cireşele, cu soţul Lucian, stors după drumul lung, trăgând cu greu un bax mic de Bere Chișinău.
Portbagajul s-a deschis: carne marinată în găleţi de plastic, bere la cutie, saci cu cărbuni. N-a lipsit nici discursul:
Vai, ce cald e! Of, Irina dragă, da ce muncită eşti pe faţă! Noi am venit cu chef, am zis să facem grătar, să prindem puţin soare. Nu-i aşa că merge o bălăceală? La voi pârâul nu-i tare departe
Tăcerea mea a fost destul de grăitoare, deşi nu mi-am găsit curajul să vorbesc. Gospodăria asta o moştenisem de la bunica, era locul meu de refugiu, pe care l-am pus la punct cu trudă şi din buget subţire, cam tot ce strânsesem în trei ani îşi avea rostul aici. Cornel, ce-i drept, ajuta mai mult la insistenţa mea, nu din plăcere. Familia lui venea doar când totul arăta ca-n reviste, la cules de cireşe şi lenevit în hamac.
Sărut mâna, doamna Paraschiva, am spus într-un ton cât am putut de neutru. Să ştiţi că ne-aţi luat prin surprindere. Noi muncim acum.
Ce muncă? Munca nu fuge! a râs Lucian, trăgând o bere rece din lada frigorifică. Weekendul e pentru relaxare, avem dreptul Cornel, vezi de grătar, noi aducem vibe-ul!
Ana se învârtea deja pe lângă arbuştii de zmeură:
Irina, dar şezlonguri unde ai? Vreau să mă bronzez frumos. Şi zmeura e coaptă? Că mi-ar prinde bine un bol, zău aşa
Mai trebuie să se coacă, zic sec. Şezlongurile-s în magazie, acoperite de praf.
Eh, Cornel le aduce şi le curăţă! zice soacra, cumva de la sine înţeles. Irina, du-te te spălă, aranjează-te. Nu e frumos să stai aşa, nepieptănată. N-avem şi noi parte de masă pusă? Fă o salată, speli nişte castraveţi Băieţii se pun la grătar.
Şi ca o regină, Paraschiva s-a aşezat în fotoliul meu de răchită, locul meu de linişte, şi măsură proprietatea cu un ochi critic:
Iar iarba lângă gard e ditamai! Asta nu-i în regulă, dar lasă, Cornel o să cosească mai târziu.
L-am privit pe soţul meu. Cornel s-a fâstâcit, privind în pământ. Ştia ce aveam de făcut acel weekend: săpăm la poalele pomilor, vopsim gardul, dezmembrăm vechea seră. Chiar comandasem după-amiază un camion de compost. Iar planul se transforma brusc într-o sesiune de servit şi grătare pentru oaspeţi.
Atunci parcă s-a spart ceva în mine. Cu voce calmă, clară am şoptit:
Cornel, vino, te rog.
M-am tras cu el la fântână, după şopron.
Ştiai că vin? am zis încet.
Pe cuvânt, nu, Irina! Mama doar a întrebat pe unde suntem, nu a pomenit că vine Nu putem să-i dăm afară, sunt rudele mele hai să rabdăm, trece repede.
Să rabdăm? Adică tot anul am dat zile peste cap după programul lor Când zi de săpat avem, apare serviciu pentru mama, când aiurea la mall sau la zi de naştere tot pentru ai tăi, tot pe noi pică. Am rămas în urmă cu răsadurile, gardul e dezastru
Da, dar
Gata. E domeniul meu, regulile mele. Vor grătar? Relaxare la iarbă verde? Perfect! Aerul curat e sănătos, dar munca-i la fel.
Am mers la magazie şi, printre sunete de fierăraie, am scos lăzi cu unelte: trei lopeţi, o greblă, o sapă şi o cutie cu vopsea. Am apăsat pasul spre verandă şi le-am trântit în faţă.
Dragii mei, dacă tot aţi venit fără anunţ, luaţi de combinaţi utilul cu plăcutul. Azi facem şezătoare cu muncă!
Ana se dădu doi paşi înapoi de greblă, privindu-mă de parcă i-aş fi cerut să sape cu lingura.
Glumeşti, Irina? Eu am venit să mă odihnesc, nu la ţară la sapă!
Nu-s nici bucătăreasa, nici animatoarea voastră, am răspuns. Chiar aveam un program. Sunteţi la noi? Ajutaţi, altfel, fiecare cu treaba lui! Cine nu munceşte, nu mănâncă să ştiţi că nu eu am inventat vorba asta, e românească pur sânge.
Paraschiva a rămas cu gura întredeschisă, muşcând dintr-un măr cules fără să ceară.
Irina, noi suntem invitaţi! Mă laşi să muncesc la vârsta mea? Cornel, ia vezi ce face nevasta că-i nebună de legat!
Cornel s-a postat lângă mine, tăcut. Am continuat să împart sarcini:
Lucian, tu ai parte de zona cea mai dificilă: tot pământul tare de lângă gard. Fără să-l sapi, nici grătarul nu merge.
Nu pot, am coloana, d-abia m-am dezmorţit, murmură el.
Se reglează din mers, tractorule! Ana, tu aduni iarba tunsă şi o pui la compost. Ba mai mult, dezierbezi şi morcovul. Ziceai că vrei să te bronzezi? E ocazia perfectă!
Nu se poate! Mi-aş strica unghiile proaspete, am dat două mii de lei pe ele!
Paraschiva, ridicându-se, încerca ultimul argument:
Încetează cu prostiile, Cornel! Luăm masa şi gata! Dacă nu vrei să ne ai pe aici, zi aşa!
Eu eram calm. Nu vă alung pe nimeni, doar propun un schimb cinstit. Ajutor pentru ospitalitate. Nu vreţi treabă? Nicio supărare, dar eu nu am de gând să gătesc şi să vă servesc cât vă lăfăiţi la umbră.
Deja, Cornel uitase de tăcere:
Mamă, Irina are dreptate.
Cum adică?
Are dreptate! E casa ei, aici muncim, avem planuri. Nu vreţi să lucraţi? La cinci kilometri e pensiunea din pădure, luaţi cabană, şezlong, ce vreţi cât plătiţi, atâta primiţi. Noi rămânem la treabă.
S-a lăsat o linişte grea ca plumbul pe verandă. Paraschiva abia mai respira de indignare:
Asta-i lipsă de respect, Cornel! Hai, Lucian, ne facem bagajul de urgenţă. Astea nu-s rude, astea-s kurkozauri!
Au plecat valvârtej, dându-i cu praf la roţile SUV-ului argintiu. Lucian a încărcat berea înapoi, Ana bombănea, Paraschiva m-a privit de parcă i-aş fi spart bibelourile. La plecare a aruncat peste umăr:
Vedeţi voi! Vremuri grele vă aşteaptă, să nu mă rugaţi pe urmă!
Am rămas cu Cornel singuri în curte, bucurându-ne de linişte. Am simţit cum mi se scurge tensiunea din umeri, aproape că-mi tremurau picioarele de oboseală şi de uşurare. M-am aşezat pe scara de lemn, Cornel s-a pus lângă mine şi mi-a prins palma.
Cum eşti?
Bine. Sincer, credeam că-s în stare să mă blesteme sau să mă bată de nervi.
S-or fi supărat, sigur dar trece. Mama se împacă repede, iar Ana cu orgoliul ei, va ţine minte, până îi vine iar pofta de zmeură.
Nu-mi pasă, atâta timp cât n-o să mă mai ia pe nepregătite, i-am zis cu capul pe umărul lui. Mulţumesc că le-ai ţinut piept. Nu prea m-am aşteptat.
Ca de obicei, adică tăceam? M-am săturat. Nici n-au apucat bine să ne întrebe măcar de sănătate, imediat au venit cu pretenţii. Şi tu aici tragi pe bune…
Am zâmbit. I-am spus:
E casa noastră, Cornel. Dacă şi tu vrei să pui umărul, nu doar să dai comenzi la grătar.
Cu siguranţă, zise, luând lampa de petrol şi lopata lăsată de Lucian. Mă apuc de săpat, exact pe unde ai zis tu, e important.
Şi când l-am văzut cu chef în toată fiinţa lui, am priceput că, printre toate greutăţile, am câştigat două lucruri: liniştea şi un partener de viaţă adevărat, nu doar consumator de week-end rural.
Seara ne-a găsit lucrând umăr la umăr, iar la masă am împărţit o mămăliguţă aburindă, cu hrean, unt şi cartofi noi, în loc de grătare şi ifose. Şi a fost una dintre cele mai gustoase cine din viaţa mea.
După, pe când puneam vasele la uscat, Cornel a zis:
Ştii, nu-i vorba de sapă sau grătar. Dacă ar fi întrebat cu blândeţe: Aveţi nevoie de ceva, cu ce ajutăm?, poate chiar le-am fi dat voie să lenevească o oră. Dar aşa, băgându-se cu bocancii
E vorba de respect, Cornel. Când calci într-un loc străin, nu-ţi aduci şi regulile după tine.
În cele din urmă, l-a sunat şi soacra din pensiune: Aici-i scump, mâncarea-i proastă, nici voi nu sunteţi oameni. Am râs cu poftă.
Las că-s bine şi fără, zic, şi fără carne de grătar. Avem cartofi, mărar, şi multă linişte.
Noaptea s-a lăsat peste sat cu greieri, broaşte şi stele. Am stat la lumina felinarului, sorbind un ceai de mentă şi făcând planuri pentru weekendul următor, să fim doar noi doi. Fără lopeţi, doar tihnă şi poveste.
Peste câteva zile însă, pe seară, am auzit soneria în oraş. Paraschiva, fără pălărie ori fandoseală, cu un pachet mic:
Pot intra? Acuşi ce-mi vine, zic. Am venit să vă cer iertare A fost ruşine, m-am tot gândit. Mi-am dat seama că am intrat cu bocancii în viaţa voastră, n-am ţinut cont că şi voi aveţi planuri, şi n-am respectat casa care-i muncită, nu primită de pomană. Bătrână, proastă, iartă-mă.
Am privit-o pe Irina, cu colţul ochiului. M-a surprins că a venit să-şi recunoască vina, nu să înceapă scandaluri noi. Am pus ceainicul pe foc. Ea a spus calm:
Doamna Paraschiva, nu-i nicio supărare. Aşteptăm doar să ştie fiecare care-i limita.
Au stat la ceai şi plăcinte până târziu, seara aceea aşezând nişte hotare sănătoase ce nici cele mai groase garduri nu le-ar egala.
E drept, uneltele stau la vedere de atunci, să nu uităm că nu-i ruşine să iei sapa în mână când treci pragul altuia. Că tocmai truda aduce respectul şi-l păstrează. Când, după o lună, au sunat întâi să ne-ntrebe dacă pot veni, şi cu ce ar fi de ajutatam ştiut că bătălia am câştigat-o nu cu ceartă, ci cu dârzenie şi demnitate.
Aşa am învăţat ceva ce în Moldova, la sat, valorează mai mult ca aurul: Cine nu ştie să spună nu la timp, niciodată n-o să fie respectat cu adevărat. Că ospitalitatea nu-i sclavie, iar munca-n comunara şi casa se face cu vorbă bună şi inimă deschisă.
Şi-apoi, liniştea locului şi omul de lângă tine fac mai mult decât orice festin la iarbă verde cu rude puse pe recoltare.
