Ancuța nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Cătălin, omul ei, acela pe care îl văzuse mereu ca stâlp al familiei, s-a trezit azi dimineață și i-a spus: Ancuța, nu mai simt nimic.
Ea a rămas ca o statuetă, cu ceașca de cafea lipită strâmb de buze, în timp ce el tropăia prin casă, adunând haine, scotocind prin sertare și făcând zarvă cu cheile fix de asta avea nevoie acum. De parcă toate necazurile se adunaseră la ușa ei. Tatăl, sărmanul, s-a prăpădit pe neașteptate, iar mama, bătrână și împovărată, avea nevoie de suport, la fel ca sora mai mică, Ileana, rămasă cu dizabilități după acea nenorocită accidentare la 18 ani. Toți locuiau în orașul vecin, la Criuleni. Vlad, băiatul lor, tocmai intrase la școală, iar, ca bonus, fabrica unde lucra Ancuța s-a închis în iunie. Era șomeră. Acum și lăsată de bărbat.
Cu părul vraiște și ochii roșii, Ancuța s-a prăbușit la masă și a plâns cu sete.
Doamne, ce mă fac? Cum trăim? Vai, Vlad! Trebuie să fug la școală să-l iau!
Datoria zilnică a tras-o din mahmureala sufletului.
Mami, tu plângi?
Nu, Vlăduț, nu, mami n-a plâns.
Îți e dor de bunicu? Și mie îmi lipsește tare mult!
Și mie, puiule. Dar trebuie să fim puternici. Bunicu nostru era tare voinic. Acum e cu Doamne-Doamne și se odihnește, cum n-a făcut-o niciodată în viață.
Și tata?
Tata… Cred că iar e plecat cu serviciul. Tu cum ai mers azi la școală?
Trebuia să trăiască. Să nu fie iubită? Ce să-i faci. Cu forța nu scoți dragostea, n-ai cum. Ceva a ratat ea în iureșul vieții.
În timp ce Vlăduț mânca și se juca cu soldăței, Ancuța a început să cotrobăie prin laptopul lui Cătălin curios, n-o făcuse niciodată până atunci. Emailul era la vedere, în stânga sus. Cătălin nu ștersese nimic. Dragoste cât cuprinde… însă ea rămânea fosta iubită. Zece ani fusese scumpa mea, după opt ani de lupte pentru un copil, devenise și mama noastră.
Acum totul s-a schimbat, și trebuia să se adapteze. Dar, întâi de toate, avea nevoie de serviciu. Toată lumea uită de diplome când vezi că la șomaj indemnizația e nici cât o plasă de cartofi 200 de lei moldovenești , bani ce nu rezolvau nimic.
Cum a ajuns ca bărbatul ei, serios, gospodar, aproape model de soț, să se transforme brusc într-un străin absolut? Singura concluzie logică: i s-au dus mințile. Casa lor, construită cărămidă cu cărămidă, zăcea neterminată. Noroc că aveau măcar acoperiș și o cameră locuibilă.
Serviciu, cum am nevoie de tine! a vărsat o lacrimă și-a pornit pe drum.
Zilele treceau, lăsând-o tot mai frustrată: clasa întâi la copil și singurătatea cruntă îi tăiau orice șanse. Dar într-o seară, telefon:
Ancuțo, ai nevoie de serviciu?
Era nașul Ion, veșnic pus pe glume.
Mă, Ion, chiar m-aș băga oriunde!
La depozit, ca gestionară ar merge? Salariul vreo 2500 de lei. Nu-i cine știe ce, dar tot e ceva. Îți aducem mâine cartofi, ceapă și-un pui, ca să nu mori de foame.
Ion, stai liniștit! Uite, am găini ouă de la ele, carnea nu le-o iau!
Să tot avem găini! Pe ele să le lași; sunt ca lumea.
Soția lui, Gabi, tocmai trecea prin chimio după o operație grea, însă Ion părea mereu optimist, de parcă necazurile nu-l atingeau.
Ancuța a oftat: poate totuși supraviețuim. Slavă Domnului că El nu greșește niciodată. Mulțumesc pentru naș.
Jobul nu era complicat, și mai avea timp să se refugieze cu gândurile și lacrimile, ca să descurce ce-a fost cu viața ei.
Au zburat zilele, săptămânile, lunile. După un an, Ancuța a început să simtă: îi e foame, poate să doarmă, râde la prostioarele lui Vlăduț și chiar se bucură. Dorul de soțul fugar o fulgera doar când el venea să-l ia pe Vlad de weekend. Nu-i punea piedici; copilul n-avea nicio vină. I-ar fi plăcut să-l întrebe: ce a lipsit? Dar știa că nu-i din vina ei, doar că pe bărbați îi apucă uneori o nebunie romantică. Era ca replica dintr-un film: Dragostea ține până la prima curbă, după vine viața. Pentru ea, dragoste și viață: același lucru. Dar la el?
Toamna aceea a venit ca o continuare a verii: caldă, cu pomi verzi, voci de copii pe stradă, aștri și crizanteme în curte. Într-o zi, Ancuța a prins privirea lui Mihu, și parcă soarele era mai blând, muzica curgea mai vesel din geamul vecinei, sau poate era timpul ca două singurătăți să se întâlnească, cum scrie în cartea destinului.
Domniță, vă ajut cu sacoșele? Nu-i sănătos pentru o frumusețe ca dvs. să care greutăți.
M-am învățat.
Nu-i normal să te obișnuiești cu așa poveri!
Ați salvat multe frumuseți în fața magazinului, domn doctor?
Am patrulat mult. Am ochii obosiți, dar am găsit perla.
Au râs cu poftă, până la lacrimi.
Mihai, s-a prezentat el, cu ochii jucăuși.
Ancuța.
Ancuța, nevasta altuia, știai melodia?
Nu, dar nici nevastă nu-s.
Fain! O fată liberă, o minune! Toți bărbații din orașu s-au făcut orbi?
Simțul umorului nu vă lipsește. Dar seriozitate?
E și acolo. Ancuțo, ieșim la film, povestim?
N-am cum. Trebuie să fug la fiu, îl iau din afterschool.
Nu cred! Aveți copil? Păreți de 20. Ce afterschool?
Am 35.
Ei, la fel ca mine! Ce coincidență! Sincer chiar credeam că sunteți de liceu.
De-acum să calculați ca lumea.
Oricum, tot bărbatul visează să aibă fiu. Dar bătătura unde-i tatăl copilului?
Nu aș vrea să vorbim despre asta acum.
Bine, cum spui. Atunci poate în weekend cu Vlăduț la film pentru copii, dacă vrei.
În weekend Vlad e cu tatăl lui.
Ancuța, nu vreau să te încurc. Dacă ai două ore libere, sună. Iată cartea mea. Sunt doctor, hematolog pediatru e scris acolo.
E serviciu serios, într-adevăr!
N-ai timp de vânătoare cu așa meserie.
Ok, Mihai. O să sun, a spus Ancuța cu sinceritate.
Abia aștept!
Ce toamnă frumoasă au trăit! Era cadoul lor, cu raze aurii pieptănând frunzele colorate, cu zile însorite care le-au deschis parcurile orașului. A trecut vremea; apropierea lor a fost blândă, timpurie, ca doi oameni ce nu se grăbesc. După o lună și ceva de la prima întâlnire, Ancuța a prins curaj și l-a invitat la un ceai.
Ancuța, nu te supăra, n-o să vin azi. Prea contează ce simt pentru tine, nu vreau să strică nimic. Ai încredere?
În weekendul următor au plecat la Rezervația Ivancea, unde Mihai a închiriat o căsuță ca un mic castel. Ancuța nu vedea nimic altceva decât ochii lui uriași, și s-a înecat în îmbrățișarea lui. Nu credea că iubirea, în esența ei, poate fi atât de dulce.
Mihai, nu știu unde-s! Mor de fericire. Cum am trăit fără tine?
Ești minunată! Ce noroc am!
Viața lor s-a lipit tot mai strâns cu fiecare lună.
Ancuța, vrei să fii soția mea?
Mihu, mă despart de Cătălin la sfârșit de lună.
Și după, la primărie cu mine! Să nu mă fure altcineva!
Fata-i domniță și știe ce vrea. După sufletul meu, nu se lipește oricine, Mihai. Nu vreau nunți doar oficiu și direct în castelul nostru.
Cum vrei, iubita mea!
Ion și Gabi au fost singurii martori la starea civilă. Mama și Ileana au trimis felicitări cu trenul. Curând s-au mutat în apartamentul închiriat de Mihai la Chișinău, unde împreună au zugrăvit și amenajat fiecare colț. Mihu s-a ocupat de camera lui Vlăduț, pe care îl cunoștea de mult, dar băiețelul nu se apropia de el mama și tata erau mărul lui și nu voia altcineva.
Ancuța, nu te speria, fă-i un set de analize lui Vlad. Nu-mi place e prea palid.
Off, Mihai! E și el supărat. Încă spera că nu ne despărțim. Citesc că divorțul e trauma cea mare pentru copil, mai rău decât moartea.
Ai dreptate. Eu am trecut prin divorț ca puști, și a durut enorm. Dar analizele trebuie făcute. Îl luăm mâine.
A doua zi, Mihai a intrat cu ochii în pământ. Ancuța a priceput: ceva grav.
Ancuța, nu te speria. Sunt modificări la sânge. Mi-a dat Dumnezeu intuiția bună dar era mai bine să mă înșel. Îl iau cu mine mâine.
Era nedrept. Parcă fericirea vine pe datorie, și trebuie să plătești scump. Leucemie. Ce cuvânt urât!
A început un nou calvar. Ancuța și-a luat concediu fără plată. Cum să lase copilul singur la atâtea ace și perfuzii, analize peste analize? Îi ținea mereu mânuța, zicând doar: Rezistă, puiule! Tu ești puternic! Ești cel mai bun prieten al meu, n-am să te las niciodată.
Când oboseala o termina, Mihai o trimitea acasă să se odihnească, deși adormea rar, gândurile fiind lipite de tavan.
A sunat fostul, cu pretenții: să-i scoată din casa neterminată, că el se ocupă de copil singur.
Mai bine vino, vezi copilul!
Nu pot, plec în delegație.
Mihai a încercat s-o mângâie:
Ancuța, lasă! Noi muncim și ne descurcăm. Nu te mai agăța de trecut.
Dar e aiurea, să știi… Am investit tot ce-am câștigat acolo. Dar, ce contează?
Nu te gândi la nimic. Pune toată energia în Vlăduț. Eu mă ocup de restul. Dumnezeu știe ce familie mi-am dorit, nu ne va lăsa.
Mihu, cum merg analizele?
Recuperează greu. Dar facem tot. Rezultatele nu-s grozave.
Ancuța plângea pe ascuns. Vlăduț nu trebuia să știe cât e de rău.
Domn Mihai, ce am eu cu sângele?
În sânge avem corăbii roșii și albe. La tine-i bătălie.
Cine câștigă?
Deocamdată albele…
Și mai departe?
Ajută corăbiile roșii!
Mami, du-mă departe. Sunt obosit.
Hai, Ancuțo, îl ducem în castel puțin. E vreme bună. Mergem la aer, la pădure.
Primăvara i-a îmbrăcat refugiul în flori. Au rătăcit hoinari pe dealuri, printre tufe înflorite. Dar uneori Vlad se oprea brusc, concentrat:
Ce ai, puiule, te doare?
Nu mă deranja, mamă. Joc cu corăbiile.
Vacanța s-a terminat repede. Vlad s-a întremat, ochii cu luciu, obraji roz.
Mami, unde-i tata?
Plecat la serviciu, puiule.
Iar?
La spital, analizele din nou. Șefa laboratorului a venit personal:
Domnule Mihai, unde l-ați dus pe Vlad?
La Ivancea, la rezervație. S-a întâmplat ceva?
Are remisie. Sângele e perfect.
Mihai a intrat vesel:
Vlăduț, ce-ai făcut? Ești bine, puiule! Nu plânge, Ancuța, el se face bine!
Tata, știi corăbiile tale? Am câștigat cu cele roșii toate bătăliile.
