Grivei n-a scheunat când stăpânul s-a întors spre ieșire. S-a lăsat pur și simplu cu botul între labe și a închis ochii, de parcă știa de mult cum avea să se termine drumul ăsta.
La biroul de recepție, Ghenadie desfăcea carabina lesei. Degetele i se mișcau iute. Așa scoți ceasul înainte de duș: fără gând, fără pauză.
— N-am timp să mă târâi cu un câine bătrân, zise el fără să ridice privirea. — Abia mai merge pe picioarele dinapoi. Dormiți-l, dați-l la adăpost, ce știți voi.
Ochelarii pe lănțișor se clătinau când doamna Lidia întoarse capul spre câine. Roșcat. Mare. Năpădit de perii albi pe bot și cu urechea stângă ruptă. Grivei zăcea la picioarele stăpânului, iar coada nu i se mișca deloc.
— Sunteți sigur?
Lesa rămase pe tejghea. Pielea tocită, cataramă de metal cu mici zgârieturi.
— Sigur, — Ghenadie dădu din umăr. — M-am însurat. Nevasta, ei… alergie. Apartament nou, renovare proaspătă. El năpârlește. Scurt, n-am timp.
Cuvântul „n-am timp” îl rostise ceva mai iute decât restul. Trei silabe, de parcă le repetase în mașină pe drumul până acolo.
Nu s-a aplecat. Nu l-a mângâiat pe ceafă. Nici măcar nu s-a uitat în jos. S-a întors, a împins ușa de sticlă și a ieșit. Miros de benzină și de noiembrie ud intră în coridor o clipă, apoi ușa se trânti și se făcu tăcere.
Grivei ridică botul.
Se uită la ușă. La doamna Lidia. Iar la ușă. Nările îi fremătară, trăgând înăuntru mirosul care se stingea. Sticla nu se clinti. Bocancii cunoscuți nu se întoarseră.
Genunchii trosniră când doamna Lidia se lăsă pe vine lângă el.
— Ei, bătrâne. Să vedem ce facem.
Sub palmă, blana era aspră și caldă. Mirosea a câine care dormise ani de zile în același loc din coridor, pe o pătură veche. A praf. A casă.
Picioarele dinapoi erau slăbite. Artrită, articulații umflate. Câinele se ridica greu, legănându-se, de parcă purta în spinare un sac nevăzut. Dar s-a ridicat singur.
Doamna Lidia îi pipăi coastele, ridică buza, verifică dinții. Inima bătea regulat, ochii limpezi. Pentru vârsta lui, câinele se ținea bine: putea umbla, putea mânca, putea să-și vâre botul în genunchi. Și să aștepte la ușă.
Să aștepte la ușă știa. Era deprins.
Pe zgardă atârna o plăcuță metalică acoperită de zgârieturi fine. Doamna Lidia o apropie de lumină. Două numere de telefon. Unul scris „Gena”. Al doilea, mai jos, mai mărunt, aproape șters: „Măriuca”.
Primul număr nu răspunse. Cinci semnale, șase, șapte. Abonatul indisponibil.
Grivei stătea întins pe podeaua cabinetului, capul între labe. Neonul pâlpâia deasupra cu un trosnet ușor, iar umbra trupului roșcat apărea și dispărea pe linoleumul cenușiu. De parcă și câinele era pe jumătate dispărut.
Degetul rămase suspendat deasupra celui de-al doilea număr. Apoi doamna Lidia apăsă apel.
Răspunseră la al treilea semnal.
— Alo?
Vocea tinerească, ușor răgușită, cu o pauză înainte de cuvânt. Așa răspund oamenii care nu așteaptă telefoane de la necunoscuți, dar răspund de teamă să nu piardă ceva important.
— Bună ziua. Clinica Veterinară „Speranța”. Mă numesc Lidia. Sunteți Măriuca?
Pauză. Scurtă, dar densă, de parcă ceva căzuse pe fund.
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Avem câinele dumneavoastră. Grivei. Roșcat, mare, urechea stângă ruptă. L-a adus un domn. Ghenadie. Și l-a lăsat.
— Cum l-a lăsat?
— A refuzat să-l ia. A zis că n-are timp.
În receptor se făcu liniște. Doamna Lidia auzea respirația și zgomotul străzii. Undeva, departe, claxona un autobuz. Apoi se auzi un sunet ca atunci când cineva își pune palma peste gură.
— E viu? — glasul deveni mai subțire, ca o ață întinsă.
— Viu. Artrită la picioarele dinapoi, dar starea e stabilă. Are nevoie de un tratament cu injecții și de cineva lângă el. Nu-i o condamnare.
— Vin. Trimiteți-mi adresa. Vin acum.
Conexiunea se întrerupse. Doamna Lidia mai ținu receptorul o clipă și ascultă tăcerea. Apoi se uită la Grivei. Nu se mișca. Doar coada îi tresări, o dată, abia vizibil, ca-n vis când visezi ceva frumos, dar după aceea nu mai poți să-ți amintești ce.
Din debara aduse un bol cu apă. Îl puse lângă bot. Grivei întinse capul, lăsă o dată, de două ori, și o picătură îi rămase pe mustăți. Apoi își lăsă iar capul în jos.
Pătura veche din dulap mirosea a naftalină și a pisici străine. Doamna Lidia o întinse într-un colț al cabinetului, iar câinele se mută singur, încet, târând picioarele dinapoi. Mirosi materialul. Se culcă. Își ascunse nasul într-un fald.
Afară se întunecase. Luminile de noiembrie se aprinseseră înainte de cinci, iar umezeala galbenă se așternea pe geam în pete.
Peste două ore, ușa de sticlă se deschise din nou. Geaca udă, părul castaniu lipit de frunte, adidașii înnegriți de bălți. Măriuca se opri în pragul cabinetului și nu intră imediat.
În colț, pe pătură, zăcea Grivei. Nu ridică botul.
Ea făcu un pas. Apoi altul, mai încet, de parcă se temea să nu-l sperie. Se lăsă în genunchi. Pătura se închise la culoare de la geaca udă, iar prin cabinet se răspândi miros de ploaie și de asfalt rece.
Atunci câinele deschise ochii.
Se uită la ea lung, de parcă n-ar fi avut încredere. Nările i se umflară. Coada bătu în pătură, o dată, de două ori, tot mai iute. Grivei scheună încet și subțire, ca un cățel, și întinse botul spre ea. Picioarele dinapoi nu-l ajutau, alunecau pe material, iar el se smucea înainte cu labele din față, zgâriind podeaua, lovind linoleumul.
Măriuca îl prinse sub piept și îl trase la ea. Limba fierbinte îi trecu peste obraz, peste bărbie, peste dârele sărate pe care nu le ștersese.
Doamna Lidia stătea lângă ușă. Tăcea. Își scoase ochelarii, îi șterse cu colțul halatului, deși lentilele erau curate. Îi puse la loc.
— Are treisprezece ani, zise Măriuca fără să se întoarcă. Vocea îi era înfundată, de parcă cineva i-ar fi așezat ceva cald și greu pe gât. — Tata l-a luat de pe șantier când aveam unsprezece. Atunci i-au rupt câinii vagabonzi urechea. L-a adus acasă în geacă, ca pe un copil.
Botul roșcat i se vârî în palmă, degetele i se desfăcură.
— Iar acum, dintr-odată, n-are timp, — rosti Măriuca încet, fără ură. Așa vorbești despre lucruri care nu te mai miră, ci ard undeva sub coaste.
Mâinile îi tremurau ușor. Le strânse pumni, le frecă una de alta, de parcă ar fi încercat să se încălzească, deși în cabinet era cald.
— Artrita se tratează, — vorbi doamna Lidia răspicat, cu glas de doctor. — Injecții pe cură, hrană specială, căldură. Să nu rămână singur mult timp. Nu-i caz pierdut. Doar bătrân.
Măriuca dădu din cap. Se ridică. Își șterse fața cu mâneca gecii ude și se uită direct la veterinară, fără să-și ferească ochii.
— Îl iau.
— Ai condiții?
Buzele i se mișcară. Nu era un zâmbet.
— O garsonieră. Șaisprezece metri. O pisică. Munca de la opt la șase. Și niciun motiv să-l las aici.
De pe cârligul de lângă ușă, doamna Lidia luă lesa. Cea veche, tocită, cu catarama zgâriată. Măriuca o apucă, iar degetele i se strânseră pe pielea jerpelită de parcă țineau o mână, nu o curea.
Carabina intră în zgardă cu un clic. Grivei stătea în picioare, clătinându-se, picioarele dinapoi tremurând, dar coada îi bătea dintr-o parte în alta. Urechea ruptă stângă zvâcnea.
— Haide, Grivei. Haide.
El făcu un pas. Încet, șovăielnic, căzând în dreapta. Ajunse la prag și se opri. Se întoarse spre cabinet, spre pătură, spre neonul pâlpâitor.
Apoi se uită la Măriuca. Și porni după ea.
La ieșire, ea încetini. Afară burnița, mirosea a asfalt ud și a frunze căzute. Grivei respira greu, aburul ieșindu-i din bot, iar ploaia măruntă se așeza pe blana roșcată ca o pulbere argintie.
Până la mașină erau vreo sută de pași. Pentru labe bolnave, un kilometru întreg.
Măriuca se lăsă pe vine, îl prinse sub piept și pe sub picioarele dinapoi. Greu. Fierbinte. Tremurând tot. Se ridică în picioare, îl strânse la piept, iar Grivei își vârî botul în gâtul ei. Botul ud și fierbinte, care mirosea a câine și a casa de dinainte, de unde fusese dus dimineața pentru totdeauna.
Geaca i se udă pe dinăuntru. Mâinile îi ardeau de greutate. Genunchii i se îndoiau pe asfaltul lunecos. Dar nu se opri nici măcar o dată.
Doamna Lidia privea din geam. Neonul din spatele ei pâlpâi, se stinse și se aprinse din nou.
Pe tejghea zăcea o fișă. „Grivei, maidanez, 13 ani. Proprietar: Ghenadie”. Cuvântul „Ghenadie” era tăiat. Mai jos, cu scris mărunt și precis: „Măriuca”.
Peste o săptămână, pe telefonul doamnei Lidia sosi o fotografie. Grivei stătea întins pe o pătură în carouri, iar lângă el, o pisică gri cu dungi lingea urechea ruptă, roșcată. Botul câinelui era liniștit. Ochii închiși, coada întinsă liberă peste țesătură. Așa zac câinii care nu mai trebuie să aștepte la ușă.
Textul era scurt: „N-are el timp. Dar noi am găsit”.
Lesa nouă, albastră, cu mâner moale, o cumpărase Măriuca.
Cea veche rămase atârnată degeaba, și de la ea încă mai ieșea mirosul casei de altădată și al omului căruia nu i-a mai fost timp.
